Despre Har

„Când omul a încălcat porunca lui Dumnezeu şi s-a lipsit de viaţa Raiului, atunci a ajuns să fie legat de două lanţuri. In primul rând, de lanţul grijilor vieţii, iar în al doilea rând, de lanţul nevăzut. Căci sufletul a fost legat de duhurile răutăţii cu legăturile întunericului, astfel încât sufletul şi-a pierdut capacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu, de a crede în El, de a face rugăciune atunci când vrea”.

„Atunci când Hristos le-a trimis ucenicilor dumnezeieşti darul Duhului, acest har originar şi fiinţial, din momentul acela puterea dumnezeiască, luminându-i pe toţi credincioşii şi petrecând în sufletele lor, vindecă patimile şi îi eliberează de întuneric şi de moarte. Dar până în momentul acela, sufletul a fost plin de răni, a fost ţinut sub pază şi înghiţit de bezna păcatelor. Chiar şi acum, sufletul care nu s-a învrednicit încă să fie în comuniune cu Domnul şi să primească puterea Sfântului Duh, Care să îl lumineze în toată deplinătatea, se află în întuneric. Iar sufletul celor asupra cărora a coborât harul Duhului lui Dumnezeu şi în care harul s-a sălăşluit în adâncul minţii, căci cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (I Corinteni 6,17)”.

„Noi toţi, adică cei născuţi de la Duhul, prin credinţă desăvârşită privim cu faţa descoperită la slava lui Dumnezeu… Când cineva se întoarce la Domnul, se ridică vălul (II Corinteni 3,17-18). Prin aceasta Apostolul ne-a arătat limpede că sufletul era acoperit de vălul întunericului, care, din vremea fărădelegii lui Adam, a avut mână liberă să lucreze în umanitate. Iar acum, graţie luminării Duhului, acesta este ridicat de pe sufletele credincioase şi cu adevărat vrednice. Tocmai acesta a fost scopul venirii lui Iisus Hristos, căci Dumnezeu a binevoit ca cei cu adevărat credincioşi să ajungă la această măsură a sfinţeniei”.

„Harul, venind prin curăţirea omului interior şi a minţii, ridică acoperământul satanei pus deasupra omului după căderea protopărinţilor, curăţă sufletul de orice întinăciune şi de gânduri necurate, dorind ca sufletul, întorcându-se în rânduiala lui firească, să privească cu ochi deschişi şi luminaţi slava luminii adevărate.

Unii ca aceştia sunt răpiţi, încă de pe acum, în veacul cel viitor, şi văd frumuseţea şi minunile [veşniciei]. Precum ochiul trupesc, fiind sănătos, priveşte liber la strălucirea soarelui, la fel şi ochii duhovniceşti, prin intermediul unei minţi luminate şi curăţite, văd pretutindeni lumina cea neapropiată a Domnului”.

„Precum este cu neputinţă fără ochi, fără limbă, tară urechi şi fără picioare să privim, să vorbim, să ascultăm şi să mergem – tot aşa este imposibil fără Dumnezeu şi fără harul primit de la El să devenim părtaşi ai Tainelor dumnezeieşti, să dobândim înţelepciunea dumnezeiască şi să ne îmbogăţim duhovniceşte. Căci înţelepţii greci au exersat ştiinţele şi au practicat cu sârguinţă oratoria, dar robii lui Dumnezeu, chiar dacă nu cunosc ştiinţele, se desăvârşesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a harului Lui”.

„Cu adevărat fericiţi sunt în viaţă şi se desfată în mod supranatural cei care, prin intermediul iubirii înflăcărate după viaţă virtuoasă, au primit cunoaşterea din experienţă şi simţită a tainelor cereşti ale Duhului, având locaşul lor în ceruri! Ei îi întrec pe toţi oamenii şi iată o dovadă grăitoare în acest sens: cui dintre cei puternici sau înţelepţi sau inteligenţi, care sunt pe pământ, i s-a întâmplat să urce în ceruri, să săvârşească acolo lucrări duhovniceşti şi să vadă frumuseţea Duhului?

Cu toate acestea, omul sărac, cel foarte sărac şi umilit, pe care nu-l cunosc nici măcar vecinii, de va cădea la pământ în faţa Domnului îndrumat fiind de Duhul, se înalţă la ceruri şi, în credinţa fermă a sufletului său, se desfată acolo de minuni, lucrează acolo, are lăcaş acolo, după cum ne spune şi dumnezeiescul Apostol: Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20); Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9), iar apoi adaugă: Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său (I Corinteni 2, 10)”.

„Cel care are harul înrădăcinat în suflet […] a cunoscut din experienţă o altă bogăţie, o altă cinste şi o altă slavă, hrănindu-şi sufletul cu o bucurie care nu poate fi răpită şi simte şi se desfată pe de-a întregul cu această bucurie prin unirea cu Duhul”.

„Câte diferenţe există între păstorul raţional şi dobitoacele necuvântătoare, atâtea diferenţe există între sensurile, cunoaşterea şi gândirea omului înduhovnicit faţă de ceilalţi oameni. Căci acesta are un alt duh şi o altă minte, un alt sens şi o altă înţelepciune decât este înţelepciunea acestei lumi”.

„Dumnezeiescul Apostol Pavel arată limpede şi cu precizie că sufletul credincios poate cunoaşte cu desăvârşire taina lui Hristos, prin lucrarea lui Dumnezeu, care este strălucirea luminii cereşti în descoperirea şi puterea Duhului. Nimeni să nu creadă că luminarea Duhului se face numai prin intermediul cunoaşterii minţii şi, din neştiinţă şi nepăsare, să se supună pericolului de a se abate de la taina desăvârşită a harului”.

„Această strălucire a Duhului nu este doar luminarea minţii şi a harului, după cum s-a spus mai sus, dar mai este şi strălucirea permanentă şi neîncetată în suflete a luminii firii”.

„Şi lumina care i-a strălucit în cale fericitului Pavel, fiind răpit până la al treilea cer şi auzind taine de negrăit, nu a fost o luminare propriu-zisă a gândurilor şi a minţii, ci o strălucire fiinţială a puterii harului Duhului în suflet, din pricina strălucirii căruia au rămas orbi ochii lui trupeşti, neputând să rabde intensitatea ei, şi prin intermediul căreia ni se descoperă orice cunoaştere şi prin care Se arată Dumnezeu sufletului vrednic şi care-L iubeşte”.

„Orice suflet, pentru sârguinţa şi credinţa sa, se învredniceşte prin lucrarea harului să se îmbrace cu desăvârşire în Hristos şi să se unească cu lumina cerească a chipului nestricăcios, fiind părtaş încă de pe acum la cunoaşterea fiinţială a tainelor cereşti”.

„Precum la început […] rânduirea morţii ca pedeapsă pentru călcarea poruncii […] s-a remarcat în suflet prin faptul că simţămintele minţii, lipsindu-se de desfătarea cerească şi duhovnicească, s-atr stins şi s-au făcut ca şi moarte. Aşa şi acum, prin crucea şi moartea Mântuitorului, acte prin care omul s-a împăcat cu Dumnezeu, sufletul cu adevărat credincios, fiind încă în trup, iarăşi se desfată de lumina cerească, de tainele cereşti şi i se luminează puterile minţii, prin lumina harului dumnezeiesc”.

„Când ţi se întâmplă să auzi [în biserică] despre comuniunea mirelui şi a miresei, despre corurile cântăreţilor şi despre sărbători, să nu-ţi imaginezi nimic material şi pământesc. Aceste analogii sunt folosite doar din pogorământ, fiindcă lucrurile acelea sunt de negrăit, duhovniceşti şi intangibile pentru ochii trupeşti, fiind capabil să le înţeleagă numai sufletul sfânt şi credincios.

Comuniunea Sfântului Duh, comorile cereşti, corurile cântăreţilor şi prăznuirea sfinţilor îngeri sunt de înţeles numai pentru omul care le-a cunoscut pe acestea din experienţă, iar cel care nu le-a cunoscut nici nu şi le poate imagina. Aşadar, ascultă despre aceste [desfătări cereşti] cu evlavie, până când şi tu, pentru credinţa ta, te vei învrednici să le dobândeşti. Atunci, din experienţă vei vedea şi tu cu ochii sufletului de câte desfătări se pot împărtăşi sufletele creştine încă din lumea aceasta”.

Sfântul Macarie Egipteanul

Fragment din cartea „Lectii de viata harica”, Editura Egumenita

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *