Ştiinţa modernă propune demersul îndoielii sistematice. Este o premisă pentru câştigul în precizie în ceea ce priveşte rezultatul investigaţiilor sale. Ne întrebăm atunci dacă îndoiala, opusă în mod antinomic credinţei, structurează demersul ştiinţific, în ce măsură mai poate avea loc credinţa în interiorul demersului ştiinţific?
\r\n
Pe de altă parte, în măsura în care viaţa eclesială este o manifestare prin excelenţă a credinţei, în ce măsură îndoiala îşi găseşte loc în interiorul manifestării teologice?
\r\n
Teologia şi ştiinţa reprezintă demersuri de cunoaştere distincte. Între cele două există însă şi similarităţi, în pofida distincţiei calitative. Atât teologia ca viaţă în Hristos, cât şi ştiinţa ca relaţionare intelectuală cu lumea fenomenologică prin exerciţiul raţiunii analitice, care se face interpretul instrumentelor de investigare, configurează un mediu de cercetare în vederea cunoaşterii. Există însă, bineînţeles, o diferenţă fundamentală între „laboratorul eclesial“, liturgic, şi cel ştiinţific. Cercetătorii întru cele ale Duhului lui Dumnezeu procedează diferit de cei întru cele ale materiei. În „laboratorul eclesial“, propriu vieţii Bisericii, se experiază prin lucrarea harului dumnezeiesc viaţa cea întru Dumnezeu. De cealaltă parte, natura înconjurătoare se deschide privirii scrutătoare a omului, răspunzând conform paradigmei întrebărilor pe care omul i le adresează. Este limpede că în primul caz avem un rendez-vous cu Cineva (Dumnezeu manifest ca Prezenţă personală), în timp ce prin al doilea cunoaştem ceva (natură, lume, cosmos).
\r\n
Fiind profund experimentale, atât viaţa teologică, cât şi cercetarea ştiinţelor se conduc în virtutea unui crez asumat personal şi au de-a face pe drumul lor cu manifestarea îndoielii. Evident, credinţă nu înseamnă neapărat acelaşi lucru în interiorul celor două demersuri. În ceea ce priveşte ştiinţele, există o primă şi fundamentală credinţă (încredere) în caracterul raţional şi inteligibil al lumii. Inteligibilitatea se exprimă prin capacitatea omului de a înţelege raţiunile lumii în care trăieşte şi pe care nu le-ar investiga dacă nu le-ar crede, chiar înaintea descoperirii lor, permeabile exerciţiului gândirii sale. Charles Townes, laureat al Premiului Nobel, afirmă în acest sens: „Omul de ştiinţă are nevoie de credinţă atunci când se pune pe lucru, şi de o credinţă încă şi mai mare pentru a duce la bun sfârşit muncile cele mai dificile. De ce? Pentru că trebuie să se angajeze personal în a crede că există o ordine în univers şi că spiritul uman, şi în fapt propriul său spirit, e capabil să înţeleagă această ordine. Fără această credinţă nu ar fi existat nici un interes să încerci să înţelegi o lume presupus dezordonată şi incomprehensibilă. O astfel de lume ne-ar fi dus la epoca superstiţiilor, când omul gândea că forţe capricioase manipulează universul său“ (Charles Townes, La convergence entre la Science et la Religion, în vol. Science et quęte de sens (sous la direction de Jean Staune), ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2005, p. 160).
\r\n
Distincţie nu înseamnă incompatibilitate
\r\n
Charles Townes remarcă deopotrivă un alt aspect al credinţei manifeste în demersul ştiinţific: există o realitate unică şi obiectivă care se manifestă printr-o ordine accesibilă înţelegerii tuturor. El aminteşte în acest sens butada lui Einstein, gravată în holul Universităţii din Princeton: „Dumnezeu este subtil, însă nu maliţios“. Omul de ştiinţă exercită încrederea în capacitatea raţiunii umane de a penetra prin înţelegere structura lumii în toată profunzimea şi complexitatea ei de manifestare. Este o încredere care în viziunea lui Einstein acoperă ceea ce, în cheie de lectură strict ştiinţifică, nu va fi înţeles niciodată (Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 100-101). O altă formă de credinţă pare a se manifesta la oamenii de ştiinţă prin intermediul paradigmei în interiorul căreia îşi dezvoltă căutările. Inserarea lor într-o anume viziune asupra lumii scapă demersului strict ştiinţific. Ea intră în orizontul mai larg al unei structuri dobândite prin educaţie şi prin cultură şi se exprimă printr-un anume mod de aşteptare în privinţa răspunsurilor pe care le pot obţine. Deopotrivă, această viziune face manifestă, în planul strict al competenţei ştiinţifice, încrederea omului de ştiinţă în veridicitatea lucrărilor predecesorilor sau colegilor săi, lucrări care se configurează ca formă de cultură, fie ea şi de tip ştiinţific, prin care cercetătorul îşi bazează propriul demers.
\r\n
Credinţa nu aparţine deci numai spaţiului teologiei, ci şi celui al ştiinţei, cu menţiunea distincţiei între credinţa în Dumnezeu, experienţă de participare la realitatea harului dumnezeiesc, şi credinţa manifestată sub formă de încredere în raţionalitatea lumii, în competenţe, prejudecăţi sau intuiţii, şi pe care o observăm în contextul investigării ştiinţifice actuale. Distincţie nu înseamnă însă (în mod necesar) incompatibilitate, o afirmă în sens larg toată problematica dialogului teologie-ştiinţă contemporan. În timp ce îi este natural teologului să creadă în Cel care îl cheamă către El, omul de ştiinţă crede în raţionalitatea care i se poate dezvălui prin intermediul exerciţiului raţiunii şi fără de care nu ar exista ştiinţă. Dacă însă omul de ştiinţă alege deseori a se opri aici, omul credinţei vede în lectura acestei raţionalităţi a lumii, precum şi în existenţa conştiinţei umane în univers ca lector al raţionalităţii, acea urmă raţională a dumnezeiescului Creator care a dorit să se lase întâlnit (şi) prin intermediul lucrului mâinilor sale.
\r\n
Răspunsul ştiinţei la îndoială
\r\n
Teologia şi ştiinţa ne apar a fi două moduri distincte, întărite de exerciţiul unei credinţe, cu competenţe specifice în planul cunoaşterii, prin care omul îşi poate întâmpina propriile îndoieli. Realist vorbind, cine nu se întâlneşte în decursul vieţii sale, repetat, cu problematica îndoielii? Unii văd în exerciţiul ştiinţei calea prin excelenţă care face trecerea de la îndoială la certitudine (A. Migdal, De la îndoială la certitudine, Ed. Politică, Bucureşti, 1989). În sens larg, ne îndoim pentru că nu suntem siguri de înţelegerea noastră, de drumul pe care trebuie să apucăm, de explicaţiile care ni se dau. Îndoiala, cu toată criza pe care o manifestăm, ne ajută însă să avansăm, să stăruim, să căutăm. Răspunsul ştiinţei la îndoială pare a fi acel tip de certitudine manifest într-un registru al obiectivităţii obţinute cu preţul simplificării privirii pe care o adresăm realităţii, în timp ce răspunsul teologiei se plasează mai curând în aria subiectivă a interiorităţii noastre, manifest printr-o încredinţare lăuntrică nedespărţită de demersul credinţei. Îndoială şi credinţă versus îndoială şi certitudine?
\r\n
Pe drumul Bisericii, pe drumul credinţei, nu auzim vorbindu-se oare de Toma „necredinciosul“ sau de Petru „puţin-credinciosul“? Personal, aş săruta mâinile aceluia care au atins rănile lui Hristos. Ne-a venit atâta folos în a înţelege cum aşteaptă Domnul să ne atingem de El cu mâinile neşovăielnice ale credinţei care vine prin mărturia Bisericii (ce era comunitatea Apostolilor mărturisind lui Toma, dacă nu Biserica primară?). Iar când auzim pe Hristos reproşându-i lui Petru care se apropia de El călcând pe apele învolburate: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“, ne minunăm: „puţin credincios“ poate fi oare un astfel de atlet al lui Hristos care sfidează legile gravitaţiei cu puterea lui Dumnezeu din dorul de a se apropia de El?
\r\n
Acestea nu sunt însă reproşuri, în virtutea unei lipse de răbdare din partea lui Dumnezeu pentru oameni, ci iconomia lui Dumnezeu manifestă, ocrotitoare, dându-ne repere fundamentale pentru vieţile noastre. Drumul teologic al creşterii duhovniceşti este cel al descoperirii propriului păcat. „Prin cea dureroasă pocăinţă se pogoară harul Sfântului Duh peste om, ducându-l în sfera Vieţii dumnezeieşti. […] În starea unui astfel de har, omul cu toată fiinţa sa trăieşte realităţile lumii dumnezeieşti şi le contemplă ca pe nişte lucruri vădite“ (Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, pp. 263-264). Îndoiala din demersul credinţei o rezolvă deci harul dumnezeiesc care ne poartă către „vădit“-ul Tainei. Iar şovăielile personale se rezolvă întru trăirea dimensiunii comunitare, întrucât „aflaţi în drum spre iubire, fiii şi membrii Bisericii luaţi izolat pot şovăi, pot cădea şi chiar comite încălcări grave, dar, în adâncul ei, Biserica cunoaşte prin Duhul Sfânt adevărata iubire a lui Hristos“ (Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său Sofronie, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p.p. 93-94). Trebuie însă efort duhovnicesc pentru că „nici o şcoală, fie ea şcoală de teologie, nici o carte, nici măcar Sfânta Scriptură, nu sunt de ajuns, fără o extremă încordare a întregii noastre fiinţe în rugăciunea curată, pentru a-l duce pe om la certitudinea lăuntrică că a fost auzit de Dumnezeu şi primit în Veşnicia Lui“ (ibidem, pp. 121-122). Ca şi în ştiinţă, drumul este de la îndoială la certitudine. Certitudinea vine însă aici din împărtăşirea din prezenţa lui Dumnezeu.
\r\n
Pr. Răzvan Andrei Ionescu