Milostenia care nu Îl bucură pe Dumnezeu

Milostenia nu poate fi numită milostenie, atâta timp cât nu este săvârșită întocmai cu porunca lui Dumnezeu. Valoarea milosteniei este atât de mare încât de ea poate depinde însăși mântuirea. Când este săvârșită în mod greșit, însă, milostenia nu Îl bucură pe Dumnezeu, ci pe diavolul, care pune la temelia acesteia egoismul, slava de sine și mândria.

\r\n

Potrivit cuvintelor Mântuirului Iisus Hristos, faptele milei creștine sunt următoarele: a sătura pe cel flămând; a adăpa pe cel însetat; a primi pe cel străin; a îmbrăca pe cel gol; a cerceta pe cel bolnav; a cerceta pe cel aflat în necazuri și în nevoi (Matei 25, 31-46), precum și oricare altă faptă întemeiată pe compătimire și milă creștină.

\r\n

Modalitatea brutala de lucru adoptată de mass-media poate goli de valoare până și cele mai nobile subiecte, precum campaniile de milostenie și alte fapte asemănătoare. Printre știri mondene și sportive, o acțiune caritabilă nu își găsește ușor locul, ea fiind așezată undeva la coada listei sau într-un moment de pauză, între două subiecte mai atractive.

\r\n

Consider că această atitudine publică față de actele caritative, care denotă un soi de indiferență și o lipsă de interes general, este una mai degrabă folositoare celor care le săvârșesc, decât supărătoare. Spun acest lucru pentru că milostenia și generozitatea nu au fost iubite niciodată de popor, când au fost asociate cu publicitatea și faima.

\r\n

În toate locurile și în toate timpurile, lumea a disprețuit milostenia făcută cu surle și trâmbițe. Fariseii din vremea Mântuitorul Iisus Hristos, ca și cei din zilele noastre, săvârșeau multe milostenii, însa într-un mod josnic, căutând mai ales spre faima proprie decât spre durerile celor nevoiași.

\r\n

Pe lângă aprecierile venite din partea celor care dobândeau ceva, cu siguranța fariserii erau și disprețuiți de aceștia. În fapta lor milostivă, fariseii se foloseau de cei nevoiași ca de niște trepte, pe care ei puteau crește mai bine în fața celorlalți. Cei nevoiași sufereau atât pentru accentuarea situației lor precare, cât și pentru pretenția fariseilor de a li se mulțumi în mod public.

\r\n

Acești farisei au lăsat „ucenici” de-a lungul timpului, care au ajuns până în zilele noastre. Astfel, din motive de necinste, mulți „binefăcători” fac din milostenie o parte a politicii de marketing (publicitate, încredere și vânzare). Pentru aceasta, aproape orice act caritabil adus la cunoștința publicului larg, cu ajutorul mijloacelor mass-media, este imediat suspectat de alte cauze decât cele susținute. Pentru aceasta, evitarea oricărei publicități de către un asemenea eveniment denotă tocmai autenticitatea lui.

\r\n

În privința actelor de caritate, concluzia societații este următoarea: întrajutorarea aproapelui este o chestiune de grup, iar oamenii pot scăpa de suferințe și lipsuri sociale numai unindu-se la un loc. Pentru aceasta, orice suferință colectiva sau personală poate ajunge în presă, pentru ca mai apoi să fie asociată cu un număr de telefon și cu un cont bancar, în care să fie depuse donațiile. Acest lucru nu este neapărat rău, însă cauza principala a acestei atitudini nu este credința în Dumnezeu și dragostea sinceră de aproapele, ci umanismul secular, care, bazându-se pe rațiune și justiție, îndeamnă la soluționarea problemelor sociale în vederea confortului propriu.

\r\n

Făcând o donație anonimă, binefăcătorul nu dă dovadă de compătimire și smerenie, ci de comoditate, nevrând a-și părăsi locul confortabil în care se află. Doar socul simțit în urma întâlnirii cu o realitate nemijlocită îl poate schimba interior pe dăruitor. Durerea și lacrimile, murdăria și mirosul, sărăcia și neputința nu pot fi transmise prin mass-media.

\r\n

Milostenia publică prezintă un dezavantaj major: nu apropie oamenii între ei și nu creează legătura sufleteasca necesară unui asemenea act. Cel care face milostenie dă valoare faptei sale în măsura în care unește compătimirea și generozitatea cu discreția. Doar săvârșind faptele milei creștine în mod personal și discret, binefăcătorul poate avea un contact real cu cel nevoiaș. Efortul de autodepășire, care se realizează prin coborarea celui ce ajută în nefericirea celui ajutat, nu se regăsește în actele caritative publice.

\r\n

Pentru ca o faptă de milostenie să fie cu adevarat ziditoare de suflet și vrednică de răsplata cea veșnica, ea trebuie să fie săvârșita în cel mai bun mod cu putință, iar acesta a fost arătat de Mântuitorul Iisus Hristos, când a zis: „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii, în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 1-4). 

\r\n

Teodor Danalache