Despre trupul omenesc

In Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt două chipuri de a privi trupul: hulit sau lăudat.

Iată cuvinte aspre despre trup:A zis Domnul: „Duhul meu nu va rămânea pururea în oamenii aceştia, căci sunt numai trup” (Geneză 6, 3).

Sau: „Cei care sunt în trup, nu vor plăcea lui Dumnezeu”.

Sau: „Cugetul trupului este moarte”.

Sau cunoscutele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel către Romani: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac… Căci văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, ticălosul de mine, cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia” (Romani 7,15-24).

Insă pe lângă aceste cuvinte aspre despre trup, Sfânta Scriptură are şi cuvinte de laudă pentru trup. Iată asemenea cuvinte spuse de Profeţi, din partea lui Dumnezeu: „Tot trupul va vedea mântuirea lui Dumnezeu!” Sau: „Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul”.

Şi acelaşi Apostol Pavel, care se pare că în unele epistole împuţinează valoarea trupului, iar în alte locuri trupul este lăudat, zice: „Domnul va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, după asemănarea trupului Slavei Sale” (Filipeni 3, 20-21).

Sau: „Eu port pe trupul meu rănile Domnului Iisus Hristos”. Şi tot el ne opreşte să ne întinăm trupul, care este templu al Duhului Sfânt, zicându-ne: „Nu ştiţi voi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care locuieşte în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu!”

Acelaşi Pavel ne îndeamnă să purtăm şi să proslăvim pe Dumnezeu în trupul nostru. Cum se poate explica această părută contrazicere? Răspunsul este acesta: că expresiile aspre nu se referă la trup, ca trup, ci la faptele rele ale trupului. Pentru că, din fire, trupul este bun. Dar din cauza păcatelor săvârşite prin trup, el este vorbit de rău şi hulit, după cum, din pricina faptelor bune săvârşite prin ostenelile trupului, el este lăudat.

Cum ar putea fi rău trupul pe care l-a făcut Dumnezeu dintru început, zidindu-l cu mâinile Sale şi El însuşi a îmbrăcat trupul nostru omenesc, atunci când a binevoit să ne mântuiască!?

Trupul care îşi înfrânează pornirile pătimaşe, care posteşte, care se roagă, trupul care se osteneşte pentru binele semenilor noştri, trupul sfinţit prin Taina Sfântului Botez, curăţit prin Taina Pocăinţei şi resfinţit prin Sfânta Impărtăşanie, poate deveni cu adevărat Templu al Duhului Sfânt.

Prin întruparea Sa şi prin înălţarea Sa cu trupul la cer, Mântuitorul a ridicat trupul omenesc la cea mai înaltă cinste, şi împreună cu el întregul univers material, cu care trupul este înrudit prin elementele din care este alcătuit.

„Iisus Hristos, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, urcându-Se mai presus decât cerurile, a unit pentru totdeauna spiritul cu materia, prin aceea că, amestecă printre cetele îngerilor un trup material şi un suflet, unind astfel întreaga creatură”.

Dacă trupul material ar fi izvorul răului, atunci nu ne-am putea explica, în nici un chip, răutatea duhurilor, care sunt lipsite cu totul de trupuri materiale.

Fără să fie rău în sine, trupul este totuşi supus păcatului. Şi izvorul păcatului din noi constă în neascultarea liberă a omului faţă de voia lui Dumnezeu.

Dintre toate făpturile din univers, numai omul are această libertate de a se hotărî singur pentru bine sau pentru rău, în aşa măsură, încât se poate împotrivi şi voii lui Dumnezeu.

„Să nu spui că trupul este cauza păcatului”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Că dacă trupul este cauza păcatului, de ce trupul mortului nu păcătuieşte? Pune o sabie în mâna mortului şi nu se va întâmpla nici o crimă. Fă să treacă prin faţa unui tânăr mort, tot felul de forme ademenitoare şi de ispite, şi nu se va trezi în el nici o poftă pătimaşă. De ce? Pentru că trupul nu păcătuieşte prin el însuşi, ci sufletul păcătuieşte prin trup. Dacă trupul este unit cu un suflet sfânt, trupul însuşi se sfinţeşte şi devine templu al Duhului Sfânt. Nu trupul este cauza păcatului, ci cel ce comandă trupul: mintea, inima, sufletul.

Iniţiativa în cele rele nu o are trupul, ci voinţa liberă a sufletului. De acolo, din inimă, izvorăşte răutatea omenească, precum ne spune însuşi Mântuitorul Hristos. In zadar căutăm începutul păcatului în afară de noi, spune Sfântul Ambrozie. Păcatul este în noi. „Duşmanul este înlăuntru. Tu însuţi eşti cauza necinstei proprii, tu însuţi eşti autorul mişeliilor tale!”

Dar dacă se poate vorbi despre fapte trupeşti păcătoase şi despre un trup copleşit de păcate, aceasta se datorează legăturii strânse care este între trup şi suflet.

Trupul şi sufletul sunt atât de strâns unite între ele, încât nici moartea nu este în stare să le înstrăineze cu totul. Şi chiar dacă se despart pentru un timp, trupul şi sufletul se vor întâlni iarăşi, prin învierea trupurilor, şi vor rămâne în unire veşnică.

Fiind atât de strâns unite între ele, urmează că, şi binele făcut în lumea aceasta nu este numai al trupului, ci şi al sufletului; şi tot aşa, răul săvârşit nu este numai al sufletului, ci şi al trupului.

Răspunzător de cele săvârşite, fie bune, fie rele, este omul întreg, pentru că omul întreg le şi săvârşeşte. Mântuirea se împlineşte şi pentru trup şi pentru suflet.

Ba, s-ar putea spune că niciun suflet omenesc nu se mântuieşte decât prin mijlocirea trupului. Trupul este baza mântuirii sufletului. Trupul este acela care ajută sufletul să ajungă proprietatea lui Dumnezeu. Căci trupul este spălat la botez, pentru ca şi sufletul să se spele de petele sale. Trupul este uns cu sfânt mir, pentru ca şi sufletul să se sfinţească. Trupul este umbrit prin punerea mâinilor, pentru ca şi trupul să fie luminat prin Duhul lui Dumnezeu. Trupul gustă Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru ca şi sufletul să se hrănească din Dumnezeu.

Deci ceea ce este asociat la muncă nu poate fi înlăturat de la răsplată.

Am să vă relatez o parte din cele spuse de Sfântul Ioan Scărarul despre trup, în capitolul 15 al Scării. Plin de uimire de această tainică însoţire a două firi opuse – trupul şi sufletul – care alcătuiesc împreună omul, Sfântul Casian se întreabă, zicând aşa:

„In ce fel şi prin ce mijloc voi putea să-mi stăpânesc şi să-mi asupresc trupul, acest prieten care-mi este şi duşman? Nu ştiu! Că Mai înainte de a-l asupri şi a-l lega, el este dezlegat. Mai înainte de a-l chinui, mă plec cu milă asupra lui. Cum să-l urăsc pe acela pe care din fire m-am obişnuit să-l iubesc? Cum voi scăpa de acela de care sunt legat pe vecie? Cum să-l omor pe acela care trebuie să învie împreună cu mine? Cum să-l fac nestricăcios pe acela care a primit o fire stricăcioasă? Ce dovezi binecuvântate voi pune înaintea aceluia care-mi poate pune înainte atâtea dovezi fireşti? Că de-l voi asupri prin post, dar voi judeca şi voi osândi pe aproapele meu, iarăşi cad în puterea lui. Dacă îl biruiesc, încetând de a osândi pe alţii, dar mă înalţ cu inima, iarăşi sunt doborât de el. El este prietenul meu, el este şi vrăjmaşul meu. El este ajutorul meu, el este şi potrivnicul meu. El este sprijinitorul meu, dar şi trădătorul meu. Când îi fac pe plac, ridică război împotriva mea. Când îl istovesc, prin post şi prin nevoinţe, slăbeşte şi nu mă ajută în munca mea. Dacă îl odihnesc, îşi face de cap. Dacă îl împovărez, se împotriveşte. Dacă îl întristez, eu însumi sunt necăjit.

Dacă îl pedepsesc mai aspru, apoi, n-am cu cine să-mi agonisesc fapte bune. Mă şi depărtez de el şi-l urăsc, dar mă şi apropii de el şi-l iubesc. Ce fel de taină este întru mine? Ce fel s-a alcătuit în mine, această unire de lucruri protivnice? Cum eu sunt pentru mine însumi şi vrăjmaş şi prieten? Spune-mi firea mea, însoţitoarea mea!? Că nu vreau să întreb pe nimeni altul afară de tine, despre cele care te privesc pe tine! Spune-mi, cum pot petrece, cum pot trăi nerănit de tine? Cum pot scăpa de această primejdie firească, deoarece m-am făgăduit lui Dumnezeu, să mă lupt cu tine, trupul meu, firea mea?! Cum voi putea învinge tirania ta, când eu de bunăvoie m-am hotărât să fiu îndrumătorul tău?

Iar trupul răspunzând sufletului său, îi zice aşa: Nu-ţi voi spune ţie pe cele ce nu le ştii nici tu. Ci-ţi voi spune numai acelea pe care le pricepem amândoi. Eu am în mine sădită iubirea de sine. Aprinderile pătimaşe din afară vin de la îngrijirea şi de la traiul bun şi de la odihna peste măsură în toate. Iar aprinderile dinlăuntru, gândurile rele şi poftele viclene, vin şi de la odihna ce a avut loc mai înainte, dar şi de la deprinderile cele rele şi de la faptele pătimaşe mai vechi.

In mine se zămislesc păcatele şi căderile. Iar acestea născându-se, singure nasc moartea prin deznădejde. Dacă mă laşi în voia mea, mă vei pierde prin înseşi poftele şi patimile mele, şi te vei face vinovat şi faţă de mine şi faţă de Stăpânul nostru Dumnezeu! Insă dacă vei cunoaşte lămurit neputinţa mea şi a ta, apoi, prin aceasta îmi vei lega mâinile. Dacă îmi vei chinui gâtlejul cu înfrânarea de la mâncarea peste măsură şi de la băutură, îmi vei lega picioarele şi nu voi putea merge pe căile vinovate, pe care mă împing poftele mele. Iar dacă îţi vei agonisi blândeţea şi smerenia inimii şi vei cere ajutorul lui Dumnezeu în lupta ce o duci cu mine, mă vei birui şi-ţi voi deveni prieten credincios şi amândoi ne vom înfăţişa fără prihană înaintea Judecăţii lui Dumnezeu.”

Aşa se încheie acest cuvânt despre trup al Sfântului Ioan Scărarul, izvorât dintr-o experienţă proprie şi îndelungată de luptă cruntă între trup şi suflet.

Aşadar, încheind aceste gânduri despre trup, se poate spune aşa: că trupul este un aliat al sufletului, tot aşa de valoros ca şi sufletul. Unul fără altul nu pot lucra, nu se pot mântui şi nu pot ajunge la fericirea veşnică, pentru care am fost făcuţi fiecare din noi. Trupul, însă, trebuie subordonat sufletului.

Să-l sprijinim, dar cu băgare de seamă, ca să nu-i deşteptăm poftele vinovate, ferindu-l astfel de întinăciuni şi de păcate. Să-i cerem deprinderi bune. Să-i dezvoltăm în chip armonios puterile, ca să ne fie, cu adevărat, de folos în munca noastră cinstită şi creatoare din lumea aceasta, şi în acelaşi timp să-l pregătim şi să-l sfinţim prin fapte bune, prin rugăciune, prin înfrânare şi prin Sfintele Taine, ca să-l facem vas ales şi templu al Duhului Sfânt, aşa cum este hotărât prin Taina Sfântului Botez, să devină trupul fiecăruia din noi (care ne numim creştini).

Parintele Sofian Boghiu

www.crestinortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *