Duminica a III-a din Postul Mare a Sfintei Cruci

„Zis-a Domnul: cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine își va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Și ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere.”

Duminica a treia din Sfântul și Marele Post al Paștilor este numită și Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Sfinții Părinți ai Bisericii la mijlocul Postului Mare pentru a ne întări duhovnicește în urcușul nostru spiritual spre Înviere. Atât Evanghelia, cât și însuși faptul că în această duminică a treia din Post cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce ne arată înțelesurile duhovnicești ale tainei Sfintei Cruci pentru viața noastră spirituală și pentru mântuirea noastră.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine dorește să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-I urmeze. Așadar lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii și urmarea lui Hristos sunt cele trei condiții pentru a fi creștin.

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi

Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?

Însuși termenul de lepădare de sine este dificil de înțeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul și se cultivă egoismul, lepădarea de sine ca program spiritual înseamnă ceva greu de acceptat. Totuși, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiție a urmării Lui, adică prima condiție de a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă, lepădarea de sine nu înseamnă desființarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a viețui, când centrul vieții noastre nu mai suntem noi înșine, ci El. Când viața omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător și limitat, ci pe legătura de iubire veșnică și infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viața omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogățire spirituală veșnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Autosuficiența, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape

Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: „Cine voiește să-și scape sau să-și mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine și pentru Evanghelie îl va mântui.” Dacă dorim să ne mântuim pe noi înșine, cu forțele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos și ne unim cu El prin Sfintele Taine și împlinim poruncile Lui în viața noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu.. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viață veșnică în Sine și numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieții veșnice, sufletul nostru se poate mântui și trăi în comuniunea eternă de viață și iubire cu Hristos și cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creștin sau Botezul în Hristos se săvârșește în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, iar viața creștină este viață în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul egoism și narcisism, o ieșire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupați numai de noi înșine, de propria persoană, de imaginea noastră în fața lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie și din Biserică și nici chipul lui Hristos din semenii noștri. Foarte adesea viața noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu și de semenii noștri care așteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul este o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existență păcătos și pătimaș, ca autosuficiență sau mulțumire de sine, și deschiderea noastră spre alt fel de viață, și anume viața în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voiește să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri față de semeni și față de noi înșine. Urmând lui Hristos, sfinții constată că iubirea curată se naște din rugăciune, din relația noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat și ne împlinim pe noi înșine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri. Și numai atât suntem cu adevărat liberi, cât putem iubi pe Dumnezeu în rugăciune și pe semenii noștri în faptele bune săvârșite pentru ei.

Crucea înseamnă recunoașterea finitudinii și fragilității vieții umane

A doua condiție a vieții în Hristos este luarea sau asumarea crucii. Crucea are o mulțime de înțelesuri spirituale în Sfânta Scriptură. În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoașterea unei neputințe și a unei suferințe personale, recunoașterea finitudinii și fragilității condiției umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristețe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viața omului poate fi și o copilărie trăită fără părinți sau o familie fără copii. Crucea poate fi și un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi și o durere prelungită în tot timpul vieții pentru că am pierdut o ființă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viața. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputință, o neîmplinire sau o suferință care marchează viața omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare„să-și ia crucea sa”, aceasta este o chemare: „Ia, acceptă, neputința ta și urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputința ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuți și cu neputințele tale!”. Hristos voiește să poarte împreună cu noi suferința noastră, ca să umple cu prezența Lui iubitoare, mântuitoare și sfințitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu – Doctorul, vrea să intre în viața noastră pentru a ne vindeca de neputințele noastre sufletești și trupești și pentru a ne dărui viața divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta crucea suferinței spre a dobândi bucuria Învierii. El dorește ca necazul, încercarea, neputința sau suferința pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în așa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferințele nu ne lasă niciodată neutri. Nimeni din cei ce trec prin suferință sau poartă o cruce grea nu mai rămân oameni indiferenți. Necazul sau suferința ne pot apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos și să facem din ea drum spre Înviere.

Un alt înțeles duhovnicesc adânc al crucii este răstignirea” noastră permanentă, între idealul propus și rezultatul obținut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire și luptă cu noi înșine, vorbește Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”(Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viața duhovnicească a celor ce luptă cu patimile și neputințele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul își propune o înnoire duhovnicească și un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eșecul în împlinirea acestui ideal. Totuși, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înțelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuși ne spune în cuvintele: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune și Sfântul Pavel când zice: (Filipeni 4, 13).

În concluzie, asumarea crucii și urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înșine la Hristos, purtând cu răbdare și speranță neputințele noastre, bolile noastre, „răstignirile” noastre între idealul propus și rezultatul obținut, pentru ca El să devină Doctorul și Mântuitorul vieții noastre.

Prin credință și iubire față de Dumnezeu transformăm suferința în speranță

Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o șansă de ridicare spirituală din păcat și suferință, prin puterea Lui lucrătoare și vindecătoare în interiorul suferinței și al neputinței noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră și o transformă, adică dă sens suferinței noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel răstignit și înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului și în urcuș de înviere, ca sens și sensibilitate pentru a trăi taina existenței umane în comuniune de iubire. Când suferința sau crucea este purtată cu credință în Dumnezeu, cu iubire față de Dumnezeu, suferința se unește cu speranța vindecării sau mântuirii. Prin credința în Dumnezeu și iubire față de El noi transformăm suferința în speranță, ne apropiem mai mult de Dumnezeu și căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens și săvârșim mai mult bine în jurul nostru.

Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferință și nu-și pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulțime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credința, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine și rugăciunile Bisericii și ale sfinților din ceruri.

Jertfa Crucii și slava Învierii

Evanghelia ne arată că centrul vieții noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel răstignit și înviat, iar prezența iubirii Lui milostive în viața noastră ne ridică și ne vindecă. În această duminică, a III-a din Post, învățăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, dar și dorință vie de schimbare și de deschidere, cu speranță, spre bucuria și lumina Învierii. De aceea, la sfârșitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbește despre faptul că „sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere”.

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Față, care va avea loc cu puțin timp înainte de răstignirea Sa, și la taina Învierii Sale. Cei ce „văd împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” sunt Apostolii Petru, Iacob și Ioan, care văd slava Domnului pe Muntele Taborului. Însă, în viața Bisericii, aceștia sunt mulți creștini cucernici și smeriți, rugători și postitori, răbdători și milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria și slava împărăției Cerurilor, bucuria și slava Învierii lui Hristos. Pe Muntele Taborului, cei trei Apostoli: Iacob, Petru și Ioan văd pe Mântuitorul schimbându-Se la față într-o lumină ca lumina soarelui și simt în suflet o pace și o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea împărăției lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (cf. Romani 14, 17).

Așadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbește de suferință și, în același timp, de pregustarea împărăției lui Dumnezeu, de taina Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă crucea sa urmând lui Hristos merge spre înviere. Lumina harului împărăției lui Dumnezeu intră tainic în sufletul omului credincios și în viața sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos și a urmării lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care tainic participă la suferința omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească

Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paști, conține în ea taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât și ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăință și iertare. Purtarea crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de sine pentru o unire cu Hristos. Ne lepădăm de noi înșine și ne umplem de Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtășim mai des cu Trupul și Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi și ne îmbogățim cu virtuți. Ne izbăvim de întunericul păcatului și ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înțelesuri duhovnicești ale Crucii, Sfinții Părinți au rânduit ca o pomenire deosebită a Sfintei Cruci să se facă în Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paști.

În mijlocul raiului se afla Pomul vieții, dar Adam și Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieții, pentru că nu au postit și nu au ascultat de Dumnezeu. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire și prin înfrânarea de a face rău celor care L-au umilit și L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, nepostirii și neînfrânării, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viața cea veșnică din împărăția cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieții care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul raiului se afla Pomul vieții pe care l-au pierdut Adam și Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie așezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care „a venit bucurie la toată lumea” – cum se spune în slujbele noastre liturgice.

Noi serbăm în fiecare an Înălțarea Sfintei Cruci în ziua de 27 septembrie, dar această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paștilor are mai mult un înțeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la cuvinte și fapte rele, precum și împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune, prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă perioada postului este împărtășire mai deasă cu Sfânta Euharistie, care conține în ea, în același timp, taina Crucii și a Învierii lui Hristos.

Sfânta Cruce, steagul de biruință al lui Hristos

Sinaxarul și slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcușul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din Post, văzând și venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce zicem: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruință al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Ea este, în același timp, simbolul Răstignirii și Învierii lui Hristos.

În vechime, când împărații intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinței lor în cetate și apoi venea armata victorioasă împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înțeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinței asupra păcatului și asupra morții, este arătată în mijlocul Postului Mare tuturor credincioșilor pentru a se întări în postire și rugăciune, ca biruință asupra păcatului și ca pregătire pentru Înviere.

Să ne ajute Dumnezeu să simțim de pe acum că în Crucea postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire Amin !

www . basilica.ro