Duminica a IV-a după Rusalii

Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

\r\n

Matei 8,5-13

\r\n

Textul Evangheliei din duminica de astăzi ne aminteşte de o stare socială din vechime, care a înjosit multă vreme demnitatea umană şi care este condamnată de toate legile omeneşti. Este vorba de sclavie sau de robie. Pe vremuri, un rob sau o slugă nu era preţuită ca o fiinţă omenească, ci era înjosită şi complet la discreţia stăpânului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei. Iisus vindecă pe sclavul sau robul unui sutaş păgân, adică al unui ofiţer din armata romană, la cererea stăruitoare a acestuia.

\r\n

Faptul că, deşi era un ofiţer superior şi străin de neamul iudeilor, poartă de grijă slugii sale, arată respect şi smerenie faţă de Iisus şi faţă de neamul iudeilor, dovedeşte că sufletul său depăşea asprimea orânduirii sociale a sclaviei, că nu era robit prejudecăţ ilor sociale ale vremii. Sutaşului i se face milă de suferinţele slugii sale, şi are milă pentru un suflet necăjit de slugă, care nu are alt sprijin decât bunătatea inimii omeneşti.

\r\n

Fapta de iubire a sutaşului este vrednică de luat în seamă, mai ales că acesta a fost pătruns de adevărul că are înaintea lui pe Domnul şi făcătorul firii, înaintea căruia se pleacă şi pe care îl ascultă toate puterile cereşti, aşa cum îl ascultă şi pe el – sutaşul – cei ce stau sub a lui stăpânire. Credinţa sutaşului este mare şi puternică şi îmbrăcată în veşmântul smereniei, când a cerut ajutorul lui Iisus, Învăţătorul care vindeca multe boli şi neputinţe în popor: „Doamne, slujitorul meu zace neputincios.

\r\n

– Voi veni şi-l voi vindeca”, a răspuns de îndată Domnul Hristos.

\r\n

Atunci, o rază de lumină a credinţei şi smereniei a strălucit în inima sutaşului şi a zis: „Doamne, nu sunt vrednic de cinstea de a-mi trece pragul casei mele. Sunt păgân, sunt păcătos, nu merit atâta osteneală. Putere ai să porunceşti, precum am şi eu autoritate peste oştenii mei”. În aceeaşi clipă, de pe buzele Mântuitorului au răsunat cuvinte de negrăită laudă la adresa sutaşului păgân, cum nu le-a auzit nimeni dintre fiii poporului ales: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă… Mergi şi să-ţi fie precum ai crezut!” Evanghelia se încheie cu mărturia că puterea Fiului lui Dumnezeu a lucrat când i-a spus sutaşului: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui din ceasul acela” (Mat. 8, 13). Cunoscând conţinutul, să ne întrebăm: ce învăţăm din această pericopă evanghelică, ce mesaj ne trimite peste veacuri nouă, creştinilor de astăzi? Din Sf. Evanghelie de azi învăţăm despre trei lucruri foarte importante pentru noi şi a noastră mântuire: iubire, smerenie şi credinţă.

\r\n

Iubirea este porunca supremă şi legea fundamentală a creştinismului. Dumnezeu este iubire. Din El izvorăşte adevărata iubire şi la El trebuie să ajungă orice iubire. Credinţa, mântuirea lumii sunt dovezi nezdruncinate ale iubirii nemărginite şi necuprinse a lui Dumnezeu. Omul este creat din iubire şi nu poate trăi fericit fără iubire. Cu drept cuvânt se spune că sufletul omului este atât de mare cât este şi iubirea lui. Sfinţii Părinţi numesc iubirea regina tuturor faptelor bune şi că ea trebuie îndreptată către orice om, ori de ce neam, credinţă, stare socială, culoare ar fi el.

\r\n

Cel ce face bine aproapelui, ba mai mult, îi face bine aceluia căruia nu ar fi vrednic de o astfel de iubire, imită pe Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni, buni sau răi, între grâu şi neghină până la seceriş. Porunca iubirii aproapelui rămâne obligatorie cât va fi lumea. Ba ea va fi valabilă şi în împărăţia de dincolo de veac. Căci în vreme ce credinţa se va sfârşi, iar nădejdea va face loc vederii lucrurilor nădăjduite, dragostea va rămâne. „Dragostea nu va pieri niciodată” (I Cor. 13, 8). Mai mult decât atât, Iisus a făcut din porunca iubirii testamentul Său, zicând: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii!” (Ioan 15, 22). Dragostea după cuvântul Mântuitorului satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, găzduieşte pe cel străin, îmbracă pe cel gol, îngrijeşte pe cel bolnav şi mângâie şi ajută pe cel în necaz. Într-adevăr, un dram de iubire este greu de cântărit. Căci creştinul pătruns de dragoste nu supără sub nici o formă pe aproapele său; dragostea nu îngăduie să facem rău aproapelui, nu asupreşte pe nimeni, nu insultă, nu minte, nu înşeală, îndelung rabdă, se milostiveşte (I Cor. 13, 4-6).

\r\n

În lumina învăţăturii Evangheliei, Dumnezeu nu sălăşluieşte numai în ceruri sau pe masa sfintelor altare, în taina Sf. Euharistii, ci poate fi descoperit în persoana fiecărui om în nevoi, necaz, primejdie. Aşadar, Iisus aşteaptă iubirea noastră la un colţ de stradă, pe un pat de spital, într-un azil de bătrâni, într-o casă de orfani, în casa unor vecini care plâng şi n-are cine-i ajuta.

\r\n

Milostivii credincioşi, care împart pâinea lor cu cei ce duc lipsă sau zac neputincioşi în boală, şi mângâie pe cei cu inimi îndurerate sunt „slujitori” ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în haine de lucru. „Omule, zice Sf. Ioan Gură de Aur, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va avea trebuinţă de tine. Aici flămânzeşte El, aici însetează. Iisus însetează după mântuirea ta. De aceea vine El ca un cerşetor, de aceea umblă gol. Prin aceasta Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască împărăţia; nu-L trece cu vederea”.

\r\n

„Învăţaţi-vă de la Mine, zice Mântuitorul, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Ca să înţelegem mai bine frumuseţea acestei virtuţi – smerenia – şi trebuinţa ei, să ne aducem aminte că Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer ca să ne înveţe nu numai prin cuvinte, dar mai ales prin faptele Sale. Sf. Vasile cel Mare zice: „De la naştere până la moarte a fost numai cale de umilinţă. A voit să fie tăiat împrejur, ca un păcătos, fuge în Egipt ca un fricos, se botează împreună cu păcătoşii şi cu vameşii, asemuindu-se cu ei. Când mai târziu voiau să-L cinstească şi să-L facă rege, se retrage; dar când vreau să-L acopere de batjocuri, El se arată. Când îl lăudau oamenii, El porunceşte să tacă, iar celor ce le făcea bine, le zicea să nu spună la nimeni. Spre sfârşitul vieţii Sale s-a înjosit prin a spăla picioarele ucenicilor. Şi ca o încoronare, a primit să moară pe Sfânta Cruce ca un făcător de rele”.

\r\n

Sfinţii Părinţi se întreabă şi tot ei ne dau răspunsul. Pentru ce era oare nevoie ca chiar pe lemnul crucii să fie răstignit? Şi tot ei zic: Pentru ca să nu se înalţe nici un trup pe pământ. Omul este înclinat spre mântuire deşartă. Dar când ştim că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, atunci ce să zic eu, care sunt praf şi cenuşă? Smerenia este cu adevărat o virtute creştinească, pe care n-a cunoscut-o nimeni înainte de Mântuitorul. Aşa îi fericeşte Mântuitorul pe „cei săraci cu duhul”. Cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi care, oricâte fapte bune fac, se simt tot săraci sufleteşte şi mereu caută să se îmbogăţească. Puţin folositoare ne sunt faptele cele bune dacă sunt amestecate cu trufie. Păcatele sunt izvoare pentru alte păcate. Dar şi faptele bune pot fi izvor de trufie, şi ea se furişează în sânul oamenilor spre a-i pierde.

\r\n

Sfinţii Părinţi zic: Smerenia este temelia sfinţeniei (Ciprian); Ea este cea dintâi virtute creştinească (Ieronim); Este temelia şi mama tuturor virtuţilor (Sf. Grigorie); Este rădăcina ce dă viaţă roadelor inimii creştine (Sf. Ioan Gură de Aur). Am avut noi smerenia sutaşului? Credinţa este puternică şi mare şi îmbrăcată în haina smereniei. „Doamne, nu sunt vrednic, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui”. El credea că Mântuitorul este cel Atotputernic, Stăpânul cerului şi al pământului. Este Atotştiutor, adică ştia trecutul lui, ştia ce-l aducea la El. El credea că este Atotvăzătorul, că o vedea pe sluga sutaşului chinuindu-se. Oare Dumnezeu, care este însăşi bunătatea, se va milostivi spre el? Sutaşul face o comparaţie: „Eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt, vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Sutaşul era convins şi a mărturisit că moartea şi viaţa, bolile şi bucuriile sunt ca nişte slugi supuse stăpânului, pe care el le conduce după voia sa. S-a mirat şi Mântuitorul de o astfel de credinţă ca aceea a sutaşului.

\r\n

Precum fără ochi nu putem vedea lumea înconjurătoare, precum fără minte nu putem înţelege lucrurile din jur, spre a le pune spre folosul nostru, tot aşa fără credinţă nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu. Scopul principal al credinţei este cunoaşterea şi mântuirea sufletului. Din Evanghelia de azi învăţăm să aşezăm în sufletul nostru cele trei virtuţi principale: Iubirea, care rodeşte milă şi răbdare; Smerenia, care te apropie de om şi Credinţa, care te leagă de Dumnezeu.  Amin.

\r\n

Autor: Pr. Ion Cârciuleanu