Duminica a VII-a după Rusalii

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

\r\n

Matei 9,27-35

\r\n

Sf. Ioan Gură-de-Aur spune că nimic nu este mai rău decât nerecunoştinţa. Într-adevăr, dragi prieteni, nimic nu supără pe om atât de mult ca şi comportamentul unei persoane nerecunoscătoare. Când cineva îţi dă un lucru atât de mic precum un pahar de apă atunci când ţi-e sete, regulile de bună purtare spun că trebuie să îi mulţumeşti. Chiar şi o persoană simplă, care nu a auzit de codul bunelor maniere, spune “Mulţumesc” din politeţe obişnuită. Nu voi uita niciodată că atunci când eram student în Constantinopol, la un moment dat, după o zi de cumpărături în oraş, doream să mă întorc cu autobuzul la locuinţa în care stăteam. Spre ruşinea mea, am descoperit că nu mai aveam nici un ban în buzunar ca să îi plătesc şoferului. Tocmai pe când el se pregătea să îmi închidă uşa în faţă, un străin, un turc, a plătit biletul pentru mine. Nu voi uita niciodată bunăvoinţa acestui “bun samaritean” din zilele noastre.

\r\n

Pericopa evanghelică de astăzi, însă, nu vorbeşte despre bunuri materiale care, indiferent de valoarea lor, rămân materie neînsufleţită; pasajul evanghelic ne relatează în schimb vindecarea de către Iisus a trei persoane care sufereau mult – doi oameni orbi, şi unul surd şi mut. Amândouă miracolele sunt vrednice de a fi cunoscute, altfel nu ni le-ar fi relatat Matei. Sf. Ioan scrie: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21,25). Ceea ce Iisus a spus şi a făcut şi nu a fost pus în scris pentru noi a devenit Tradiţie, transmisă oral de la o generaţie de creştini la alta. Biserica a fost şi rămâne păzitorul, judecătorul şi criteriul după care se decide integritatea şi autenticitatea a ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Tradiţie.

\r\n

Matei nu ne descrie atitudinea, comportamentul celor trei oameni după vindecarea lor. Presupunem că i-au fost recunoscători Învăţătorului, spre deosebire de cei nouă leproşi de la Luca 17. Matei ne descrie însă atitudinea şi comportamentul fariseilor. Aceşti lideri ai poporului evreu, pentru că nu puteau să nege realitatea acestor minuni, au lansat în schimb o acuzaţie răutăcioasă, nu doar împotriva lui Hristos, ci şi împotriva Duhului Sfânt: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Înainte ei l-au acuzat pe Iisus că violează caracterul sacru al sabatului. O dată l-au acuzat că le permite discipolilor Săi să mănânce fără să se spele pe mâini. Altă dată l-au acuzat că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii. Dar această acuzaţie a fost cea mai rea dintre toate. De ce? Pentru că au existat întotdeauna (şi mai există încă) oameni simpli care sunt gata prea uşor să creadă calomniile care se spun despre o persoană. În America se obişnuieşte să acuzi persoana de care nu îţi place că este homosexual. În Grecia îl numeşti comunist. În Palestina primului secol, îl acuzai că are de-a face cu duhurile rele – un mod sigur de a scăpa de duşmanii tăi.

\r\n

Deoarece oamenii îi considerau pe farisei bărbaţi remarcabili, şi pentru că aceştia nu puteau să facă şi ei minunile lui Iisus (şi cine dintre muritori ar putea?), au trebuit să îl acuze, şi acuzaţia lor a fost oribilă: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Sf. Ioan Gură-de-Aur arată că acuzaţia nu doar a fost motivată de invidie, ci a fost şi total ridicolă; pentru că, spune mai departe Părintele Bisericii, vindecările făcute de Hristos nu s-au limitat doar la alungarea demonilor: “El a curăţat leproşi, a înviat morţi, a potolit mări în furtună, a iertat păcate, a proclamat Împărăţia cerului, şi mult mai multe”. Iubiţilor, foarte des falşii acuzatori, îmbătaţi de zelul invidiei lor, nu ştiu de unde să înceapă şi unde să se oprească. Nu trebuie decât să îşi deschidă gura, şi ies imediat bârfe şi calomnii fără logică şi fără limită. Răul se înmulţeşte când calomnia se transformă într-o organizată “campanie de defăimare”, după cum vedem în pasajul evanghelic de astăzi, în care toţi fariseii minţeau împotriva Fiului lui Dumnezeu.

\r\n

O veche legendă spune că un rege egiptean a trimis o dată un animal mort pentru a fi folosit ca jertvă de către filozoful Pittokos, pentru ca acesta să determine care parte a animalului mort era cea mai preţioasă, şi care era cea mai puţin valoroasă. Filozoful a tăiat limba animalului şi a trimis-o înapoi regelui cu o scurtă notiţă: “Aceasta este atât partea cea mai valoroasă cât şi cea mai puţin valoroasă a animalului”. Evident, filozoful vorbea metaforic despre limba umană. Sf. Iacob scrie: “Aşa şi limba mic mădular este dar cu lucruri mari se făleşte! … Foc este limba şi îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei… Limba nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul” (Iacob 3,5-10).

\r\n

Dumnezeu ne-a dat limbile ca să le folosim pentru bine, nu pentru acuzaţii false. Din întreaga creaţie, omul este singura creatură care poate bârfi, calomnia şi minţi. “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea 20,16). Să ne amintim că nu avem monopol asupra virtuţilor; şi aproapele nostru are unele virtuţi. Şi să ne amintim aceste cuvinte ale Domnului nostru: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12,36-37).

\r\n

Autor: pr. George Dimopoulos\r\n

\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *