Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului)

\r\n

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

\r\n

(Luca 18,10-14)

\r\n

“Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13).

\r\n

Involuntar, gândul ne duce la Evanghelia de săptămâna trecută. Era vorba de asemenea despre un vameş – Zaheu. Am văzut cum Domnul i-a schimbat sufletul. Am văzut cum, după o viaţă întreagă în păcat, s-a pocăit; şi cum a fost gata să dea jumătate din averea sa săracilor, şi să dea înapoi împătrit tuturor celor pe care i-a nedreptăţit. Şi fără îndoială a făcut acest lucru. Involuntar, Zaheu şi vameşul din Evanghelia de astăzi se contopesc într-o singură imagine, într-o singură persoană.În fond, amândoi erau vameşi, oameni păcătoşi, şi amândoi s-au pocăit. Dacă acceptăm că Evanghelia de astăzi este continuarea Evangheliei de duminica trecută, că vameşul de astăzi, bătându-şi pieptul, este cu adevărat Zaheu, cel puţin din punct de vedere psihologic, atunci ni se va dezvălui un mare adevăr, o mare lecţie în viaţa celui care se pocăieşte. Vedeţi, noi toţi trebuie să ne pocăim.

\r\n\r\n

\r\n

\r\n

Toată nedreptatea pe care a făcut-o Zaheu, a făcut-o pentru câştig, pentru a domina. Şi atunci când această dominaţie a avut loc, şi el se considera un om puternic – chiar în acel moment a venit Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu ne spune că dacă o persoană stă în pântecele mamei timp de nouă luni, stă apoi în pântecele pământului, dacă este în putere, optzeci de ani, ceea ce este peste aceştia fiind osteneală şi durere (Psalmul 89,10). Şi în final, prin moarte omul trece pentru totdeauna în pântecele vieţii veşnice.

\r\n

Zaheu a văzut acum toate acestea: a înţeles toată nebunia lui, drumul lui greşit în viaţă. Şi atunci a început să caute o cale de scăpare. În această stare se afla el când a trecut Hristos pe acolo. Pentru el, acesta era un rabin. Nu putea să meargă pur şi simplu la El, şi nici nu dorea. Mai întâi a dorit să afle ce fel de rabin era. Vedem sicomorul şi apoi îl vedem în sicomor pe Zaheu, pe acest om care era practic un demnitar al poporului evreu. Şi vedem mulţimea. Să ne imaginăm prin ce trecea acest om mândru. Însă Hristos s-a apropiat şi a spus: Astăzi vom fi împreună, voi intra în casa ta. Şi când Hristos a fost în casa lui, El i-a revelat acea putere care i-a umplut imediat inima. Atunci Zaheu i-a spus: Dau averea mea săracilor, şi celui pe care l-am înşelat îi dau înapoi împătrit (cf. Luca 19,1-10). Şi a făcut toate acestea.

\r\n

Dar ce se întâmplă acum? Stă în templu şi îşi bate pieptul, spunând: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Împreună cu el se mai află cineva în templu, poate egalul său în societate – un fariseu. El stă acolo şi, în contrast cu el, cu totală satisfacţie spune: Am făcut totul, am făcut asta şi asta, am… De ce nu a spus vameşul: Şi eu am făcut aceasta. Am dat jumătate din averea mea. La cutare i-am dat înapoi împătrit. De ce nu a spus aceasta? Dimpotrivă, el a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

\r\n

Ideea este că Domnul l-a înzestrat cu un dar – i-a deschis inima. Dar când şi-a reluat viaţa activă, s-a întâmplat o tragedie: obişnuinţa… obişnuinţa. Omul lui interior era sclavul obişnuinţei; şi această obişnuinţă era o forţă teribilă. Involuntar, au apărut gânduri de zgârcenie şi setea de a câştiga tot mai mult. Privirile lui se aflau sub ispita care venea din gânduri. Inima care a fost eliberată de Hristos a redevenit deodată murdară. Şi el a simţit toate acestea. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Ce să facă?

\r\n

Astăzi Biserica ne aduce în faţă toată forţa acestui moment psihologic, toată forţa acestei întrebări: ce trebuie să facem? Şi cu o forţă similară, ne dă răspunsul la această întrebare prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De fapt Sfinţii noştri Părinţi ne arată cu exactitate ce se petrecea în sufletul vameşului. Deoarece conştiinţa lui era acum liberă, eliberată de Hristos, inima lui era deschisă, avea pace în inima lui. Voinţa lui era de asemenea liberă, şi libertatea era în Dumnezeu. Însă distanţa dintre inimă şi Dumnezeu este păcatul. Şi iată că vameşului i s-a întâmplat să îi apară umbre în inimă, şi a început să strige după ajutorul Domnului.

\r\n

Cum vin aceste umbre? Ne explică Episcopul Teofan Pustnicul într-una dintre scrisorile sale. Gândul vine, şi dacă nu pune stăpânire pe sentimentele inimii, atunci încă nu este păcat. Vine şi, aşa cum zăpada de astăzi mâine se topeşte, nici el nu va mai exista, şi inima rămâne curată. Şi chiar dacă gândul pune stăpânire pe inimă, şi intră în inimă – nici atunci nu este încă o nenorocire; mai există un moment în care poţi striga: “Doamne, fii milostiv mie!”, şi inima va fi curată. Dar când gândul a intrat deja în inimă, şi când ai spus deja: “Doresc”, atunci apare umbra. Prin simplul fapt că a intrat umbra, are loc acceptarea şi acţiunea. Atunci vine căderea. Gândul a devenit acţiune, şi s-a produs căderea. Şi odată ce ai căzut din punct de vedere spiritual, păcatul a intrat în inimă, o faptă a fost realizată, persoana s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a început să sufere, aşa cum se întâmplă în cazul unui om care a căzut fizic. Ştim ce mare tragedie o reprezintă suferinţa spirituală. Mândria, lăcomia, ambiţia, toate felurile de pofte îl macină pe om şi îl chinuie. Inima unui astfel de om se împietreşte.

\r\n

Acest lucru s-a întâmplat după ce Zaheu vameşul şi-a recunoscut păcatul şi s-a căit. Hristos i-a iertat păcatul. Conştiinţa lui a devenit liberă. Însă acum trebuia să se întoarcă la munca lui, la viaţa lui; şi atunci au apărut gândurile, şi din gânduri s-au născut sentimentele. Ce să facă? El a strigat: “Doamne, fii milostiv mie, păcătosului; nu lăsa să se întâmple acest lucru”. Şi Domnul a dat Harul ca acest lucru să nu se întâmple, şi l-a salvat pe păcătos. Ce trebuie să facem noi pentru a primi acest Har? Este nevoie de un exerciţiu activ al voinţei. Duminica următoare Sfânta Biserică ne va învăţa cum să îl dobândim.

\r\n

IPS Andrei Rymarenko

\r\n\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *