Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

\r\n

Ioan 1,43-51

\r\n

În duminica întâia din postul Sfintelor Paşti prăznuim Duminica Ortodoxiei. Cuvântul „ortodoxie” presupune o antiteză: eterodoxia. Pentru noi, ortodocşii de azi, antiteza nu evocă numaidecât gradul ereziei, noţiune împotriva adevărului, ci noţiunea confesiunilor creştine, diferite în dogme, cult şi organizaţie de Biserica Răsăritului, pe care o numim ortodoxă.

\r\n

Biserica noastră o numim ortodoxă sau dreptmăritoare, pentru că ea a păstrat de-a lungul veacurilor adevărurile de credinţă descoperite în legea veche prin prooroci, iar în cea nouă, în chip desăvârşit, prin Iisus Hristos, transmise cu sfinţenie de Sf. Apostoli şi de urmaşii lor legitimi. S-a spus, cu drept cuvânt, că ortodoxia este cerul pe pământ, pentru că prin rugăciune şi virtute ea ne uneşte cu Dumnezeu şi ne aşază real în comuniune de viaţă fericită cu El. Ortodoxia este fluviul spiritual care izvorăşte din Fiinţa infinită şi veşnică a Sf. Treimi şi curge de două mii de ani în istoria umană prin cele şapte guri de foc ale Sf. Taine care ne dau harul Sf. Duh şi ne îndumnezeiesc viaţa, după Hristos Domnul.

\r\n

Prin această lucrare sfântă, ortodoxia a umplut şi umple istoria de sfinţi. Iubirea rămâne principiul fundamental în numele căruia ortodoxia a dovedit în mod consecvent, de-a lungul veacurilor, înţelegere, bunăvoinţă şi respect faţă de toţi oamenii. Convinsă că învăţătura creştină se bazează pe imperativul iubirii de Dumnezeu şi faţă de semeni (Mat. 22, 37-40), şi că aceste două porunci trebuie împlinite cu grijă şi răspundere, între ele existând o legătură organică.

\r\n

În curgerea timpului învăţătura curată a ortodoxiei a fost tulburată adesea de credinţe greşite, de erezii şi schisme aduse de diavol ca să rătăcească omenirea de la Adevărul absolut revelat de Hristos Dumnezeu, să ţină sufletele în păcat şi să le piardă pe veci. Dar bunul Dumnezeu, care voieşte fericirea noastră, a limpezit neîncetat această apă a vieţii prin Sf. Părinţi care, adunaţi în cele şapte sinoade ecumenice, au aşezat în Biserică dogme şi canoane, adică regula de credinţă şi viaţă.

\r\n

Duminica ortodoxiei e sărbătoare specific răsăriteană. Ea a fost aşezată la sfârşitul perioadei ecumenicităţii bisericii, în care timp Biserica aduce hotărâri unanim primite de fiii şi părinţii ei din toate laturile pământului.

\r\n

Prilejul pentru aşezarea sărbătorii ortodoxiei l-a dat biruinţa cinstitorilor sfintelor icoane asupra celor potrivnici, când la 19 februarie 843, în prima duminică din Postul mare, s-au introdus cu procesiune solemnă în bisericile din Constantinopol icoanele ce fuseseră scoase, la ordinul împăraţilor iconoclaşti.

\r\n

După îndelungate frământări şi lupte, în care adeseori se amestecau şi împăraţii bizantini şi unde s-au folosit mijloacele cele mai brutale ca să se nimicească din biserici şi din casele credincioşilor chipurile sfinţilor, Biserica a stabilit, în spiritul vechii credinţe, că cinstirea sfintelor icoane este un lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu.

\r\n

Când pe tronul din Constantinopol s-a urcat împărăteasa Irina, ea a vrut să pună capăt neînţelegerilor care tulburau pacea imperiului. Un sinod ecumenic a fost convocat în anul 787 la Niceea, unde au participat 350 de episcopi şi preoţi. Sinodul a dat o învăţătură de credinţă valabilă pentru toată Biserica. Iat-o: „După cum proorocii au privit, după cum apostolii au învăţat, după cum Biserica a primit, după cum Hristos a decretat, asta declarăm: Noi definim cu toată grija şi preciziunea că cinstitele şi sfintele icoane sunt aşezate în acelaşi fel ca şi chipul scumpei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Cinstea dată icoanelor trece la originalul ei, iar cine se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvite pe ea”.

\r\n

Biruinţa din urmă împotriva duşmanilor icoanelor a fost câştigată în anul 843. Atunci o altă împărăteasă a Bizanţului, Teodora, a convocat un alt sinod de episcopi, care au întărit hotărârea celuilalt pomenit.

\r\n

Cu mare pompă au fost ridicate Sf. Icoane atât în Catedrala Patriarhiei din Constantinopol, cât şi în întregul imperiu. Acea biruinţă este sărbătorită de atunci şi până în zilele noastre în prima duminică a marelui post, numită Duminica ortodoxiei.

\r\n

Ceea ce a dus şi duce la rătăcire era, la unii, închipuirea prea mare, iar la alţii mintea prea rece în judecata lucrurilor dumnezeieşti, amândouă pornind din păcatul trufiei şi al iubirii de sine.

\r\n

Pentru a înlătura primejdia unei rupturi în trupul unităţii creştine, Biserica, în calitatea ei de ocârmuitoare a intereselor sufleteşti şi trupeşti, a luat măsuri de cercetare prin soboare şi sinoade. Părerile tuturor rătăciţilor erau cercetate, de conducătorii Bisericii adunaţi în soboare, pe temei de scriptură, tradiţie şi dreaptă judecată, după cum se statornicea ceea ce înseamnă într-o anumită chestiune, Dreapta credinţă.

\r\n

Hotărârea Bisericii era voia lui Dumnezeu, fiindcă se dădea prin chemarea Sf. Duh şi în prezenţa lui nevăzută, după făgăduinţa Mântuitorului, de a fi şi El prezent acolo unde doi sau trei se adună în numele Lui.

\r\n

În aceste soboare Biserica a avut prilejul să lămurească tot mai mult şi mai desăvârşit temeiurile creştine. Datorită acestui lucru, avem astăzi un tezaur complet de lămuriri, pe care Biserica îl ţine la dispoziţia credincioşilor, aceştia fiind datori să se adreseze ei, şi nu în altă parte, pentru a primi lumina cea adevărată.

\r\n

Pentru a ne lămuri mai bine, Biserica a rânduit să se citească în această duminică textul din Sf. Evanghelie de la Ioan (Cap. 1, 44-52), în care se vorbeşte de chemarea la apostolat a celor doi apostoli, Filip şi Natanail. Acesta din urmă rămâne uimit de cuvântul lui Iisus că „l-a văzut” mai înainte de a fi fost chemat de Filip, şi declară: „Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israil” (Ioan 1, 49). Drept răspuns, Iisus îi spune că va avea prilej de acum să vadă lucruri mai mari: „de acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1, 51).

\r\n

Nu se putea alege un text mai potrivit pentru duminica de azi, în care prăznuim biruinţa cinstitorilor Sfintelor icoane, ca acesta în care se spune că de acum veţi vedea cerul deschis…

\r\n

Într-adevăr, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu cerul, închis în urma neascultării protopărinţilor noştri din rai, s-a deschis acum din nou şi icoana creştină, reprezentând pe Hristos, este o fereastră deschisă a minţii noastre spre Cerul lui Dumnezeu.

\r\n

Astfel, temeiul biblic al cinstirii Sf. Icoane îl constituie însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu. El s-a făcut om, rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat, şi prin aceasta, a devenit accesibil cunoaşterii şi cinstirii de către noi. El este chipul văzut al Tatălui celui nevăzut. El s-a arătat la înfăţişare ca un om smerindu-se pe sine (Filip 2, 7-8).

\r\n

Aşadar, există o strânsă legătură între icoană şi întrupare: întruparea dovedeşte posibilitatea icoanei (aşa cum fotografiile dovedesc existenţa noastră), iar icoana dezvăluie (face cunoscută) întruparea, şi deci, mântuirea noastră.

\r\n

Obiecţia pe care o fac potrivnicii este aceea că icoanele ar fi idoli, iar cinstirea lor – idolatrie, oprită prin porunca din Decalog (Ieşire 20, 4; Levitic 25, 1; Fapt. Apost. 17, 29).

\r\n

Dar tot în Vechiul Testament era porunca aşezării în Cortul mărturiei, unde se afla Chivotul Legii, de simboluri sfinte, chipuri de heruvimi (Ieşirea 25, 18-21). Aceleaşi simboluri sfinte se aflau şi la templul clădit de Solomon, după modelul Cortului sfânt: chipuri de heruvimi, copaci, finici şi flori îmbobocite (Regi 6, 29), pe care preoţii le tămâiau. Erau „icoanele” Vechiului Testament cinstite şi de Iisus, care a numit templul Vechiului Testament „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16; Luca 2, 49). Dacă acestea n-au fost socotite „idoli”, ci simboluri sfinte, cu atât mai mult nu pot fi numite icoanele Noului Testament idoli. În Vechiul Testament nu erau icoane propriu zis, pentru că Dumnezeu nu se descoperise prin Fiul.

\r\n

Când cinstim o sfântă icoană, noi nu cădem în păcatul evreilor de demult care, cioplind un chip de lemn, cădeau înaintea lui, i se închinau şi ziceau: „Tu eşti Dumnezeul meu, izbăveşte-mă” (Isaia 44, 17). Noi nu ne închinăm lemnului, culorii, picturii, ci cugetele noastre se înalţă la cele de dincolo de lume. Icoanele ajută la urcarea inimilor noastre în împărăţia lui Dumnezeu.

\r\n

Precum ne mărturisim dragostea noastră de cele spirituale prin cântări, prin rugăciuni sau prin fapte, aşa ne exprimăm credinţa prin icoane, împodobindu-ne cultul cu chipul Domnului Hristos, al maicii Preacurate, al aleşilor cerului.

\r\n

Prin idol omul se îndepărtează de Dumnezeu, cinstind făptura, în loc de a cinsti pe Creator. Icoana nu este nici idol, care face pe Dumnezeu egal cu materia; nu este nici simbol, purtând o putere a lui Dumnezeu, ci este reprezentarea lui Dumnezeu, care s-a făcut om. Ea este, astfel, o fereastră deschisă a minţii noastre spre cunoaşterea şi simţirea lui Dumnezeu, după cum a zis Iisus lui Natanail: „Veţi vedea cerurile deschise”.

\r\n

Icoana este un ajutor în împlinirea adevăratei pocăinţe. Oricine ştie că în casa în care se află icoane, credinciosul simte, în chip tainic, prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum fotografiile ne aduc în minte şi în inimă chipurile celor dragi.

\r\n

Primele icoane le găsim în acele catacombe rămase până azi, din vremurile de prigonire a creştinilor de către împăraţii romani păgâni. După dobândirea libertăţii creştinilor, prin Sf. Constantin cel Mare, ele au umplut tot mai mult un gol în viaţa creştinilor; dorul de a vedea, a simţi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: „Văzut-am pe Domnul de-a dreapta mea, căci alături de mine era”.

\r\n

Însăşi ştiinţa a dovedit că noi, oamenii, suntem în mare parte produsul simţurilor noastre. Ceea ce vedem, auzim sau trăim are mare influenţă asupra minţii şi a felului nostru de viaţă. Prin vederi curate şi sfinte ni se sfinţesc mintea şi inima. Prin chipuri de ruşine, de care abundă unele case, se întunecă şi se spurcă mintea. Acest lucru nu-l înţeleg, se pare, îndeajuns, potrivnicii cinstirii Sf. Icoane. Ei îşi împodobesc casele cu chipurile lor, ale celor dragi sau cu altfel de tablouri, unele chiar aţâţătoare de patimi. Acestea nu sunt idoli, după părerea lor, deşi ar putea fi socotite ca atare, deoarece privirea lor îndepărtează mintea de la Dumnezeu şi constituie un imbold la călcarea poruncilor Lui.

\r\n

Numai icoanele sfinte sunt pentru ei idoli, aceste icoane, adevărată Biblie în imagini, care întruchipează viaţa, patimile şi virtuţile sfinţilor, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi maica Domnului, pe acestea le socotesc idoli. Ciudată judecată! Nici o oprelişte cu privire la cinstirea Sf. Icoane nu se află în Sf. Scriptură. Mai mult, din Tradiţia Bisericii se cunoaşte că Sf.

\r\n

Apostol şi Evanghelist Luca a fost şi pictor şi a pictat icoana Maicii Domnului. Pe marama Sf. Veronica, cu care a şters faţa lui Iisus, pe Drumul Crucii, s-a imprimat chipul lui Iisus, cea dintâi icoană a lui Isus.

\r\n

Evlavia sfintelor icoane este una dintre caracteristicile credinţei noastre ortodoxe, care înseamnă „dreaptă credinţă”. În acest înţeles mărturisim că ortodoxia nu este decât credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, pururea viu şi prezent în mijlocul nostru, care neîncetat lucrează prin Duhul Sfânt, pentru a noastră mântuire. Ca biserică, ortodoxia este o mare familie spirituală, care cuprinde pe toţi credincioşii, care prin veacuri au primit chemarea la Împărăţie şi au păstrat cu sfinţenie, neştirbită, neamestecată, nestricată, învăţătura de credinţă întemeiată pe Sf. Scriptură şi Tradiţie. Ortodoxia este o „flacără”spirituală ale cărei lumini vin de la Sfinţii Apostoli, de la Sfinţii Părinţi, de la cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat.

\r\n

Iar noi acum, suntem moştenitorii, purtătorii şi mărturisitorii acestei comori duhovniceşti: credinţă dreaptă, aşa cum a răsunat ea din gura Mântuitorului şi din cea a Sfinţilor Apostoli.

\r\n

Acest privilegiu, în calitatea noastră de mădulare vii ale trupului mistic al Mântuitorului, adică ale Bisericii ortodoxe şi strămoşeşti, ne obligă la datoria morală de a mărturisi, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, credinţa cea adevărată: ortodoxia sub toate aspectele ei. Aceasta însemnează, implicit, că fiecare din noi trebuie să fie un element dinamic de promovare a ortodoxismului creştin printr-o ortodoxie a faptelor.

\r\n

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 5, 16). Acestea sunt cuvintele Mântuitorului. Aceasta este obligaţia pe care ne-o cere s-o îndeplinim Duminica ortodoxiei. Amin.

\r\n

  Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *