Gîndurile şi înfruntarea lor

1. Nevoinţa aspră

\r\n

S-a spus de multe ori că pentru cel ce se roagă rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare şi plăcută lui Dumnezeu. Acest fapt adevărat îl irită pe diavol şi-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea credinciosul care doreşte unirea sa cu Dumnezeu, întîlneşte piedici diavoleşti organizate în sisteme capabile şi de o ofensivă înfricoşător de bine programată. Din pricina acestei ofensive programate rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care pricinuieşte o osteneală mai mare decît oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre părinţii pustiei subliniază: „Nu există osteneală mai mare decît a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva pînă la ultima sa suflare, cere nevoinţă. Şi nu numai rugăciunea este aceea care oboseşte, ci mai ales războiul îndîrjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare”.

\r\n

Mînia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădita. Războiul viclenilor diavoli împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere şi nevăzut, pentru începători şi pentru cei desăvîrşiţi. La începători foloseşte de multe ori şi războiul văzut. Foloseşte sunete, obiecte, pricinuieşte zgomote ca să-i poată distrage de la rugăciune. Totuşi şi pe începători şi pe cei desăvîrşiţi îi luptă mai ales prin gînduri. Aşadar, cel ce a început lupta împotriva gîndurilor, şi-a luat asupra sa o nevoinţă aspră deoarece gîndurile constituie piedica cea mai mare pe care o întîmpină omul în curăţirea şi desăvîrşirea sa duhovnicească şi la această desăvîrşire nu se ajunge altfel, decît numai prin chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru lisus Hristos. Iar chemarea trebuie să fie atît de deasă, încât, aşa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul „e mai de preferat să pomenească cineva pe Dumnezeu, decît să respire”.

\r\n

Dar mai există şi războiul lăuntric. Nici un război nu este atît de sălbatic, precum acela al unui gînd viclean ce se cuibăreşte în sufletul nostru şi ne războieşte de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decît cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naşte în lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt viclene şi pricinuiesc o catastrofă mai mare decît cea pricinuită de cauze exterioare. Statele de asemeni nu au fost distruse atît de mult de duşmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlăuntru. Aşadar, sufletul nu poate fi distrus atîta de maşinaţiile ce vin din afară, precum de bolile ce se sădesc înlăuntrul nostru, adică de gîndurile necurate şi hulitoare.

\r\n

2. Gîndurile şi provenienţa lor

\r\n

Ce sunt gîndurile şi de unde provin? Cînd spunem gînduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele de fiecare dată însoţind cugetările corespunzătoare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gînduri.

\r\n

Prima şi cea mai de temelie pricină a gîndurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu. însă din clipa săvîrşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gîndul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gînduri.

\r\n

A doua cauză care pricinuieşte gîndurile în om sunt organele simţurilor, atunci cînd acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare, dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simţurile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea şi lupta cu gîndurile este mai putemică.

\r\n

Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să mişte împotriva noastră gîndurile cele rele.

\r\n

Al patrulea motiv şi cel mai însemnat sunt diavolii. Sfîntul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: „Gîndurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor”. Încă şi Sfîntul Isaac Sirul spune că gîndurile stîrnesc şi „voinţa naturală” ce există în noi înşine, precum şi înclinaţiile ce le are sufletul nostru. În mod deosebit războiul acesta este mai putemic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gîndurilor viclene. De aceea Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decît războiul cel simţit. Gîndurile viclene pot apărea de asemenea şi din temperamentul trupului, dar şi din dieta zilnică, precum şi din mişcările trupului însuşi. Gîndurile necurate provin din motivele de mai sus.

\r\n

3. Călătoria spre ţara păcatului

\r\n

Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întîmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvîrşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Pînă să ajungă la săvîrşirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.

\r\n

Aşa se întîmplă şi cu săvîrşirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Şi începutul a pornit de la un gînd simplu.

\r\n

Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gînd simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetari şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gîndul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stînjenească. Gîndul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpînească astfel devine călăuză spre păcat.

\r\n

Să urmărim puţin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvîrşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pîntece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gîndurilor, purtarea în pîntece a păcatului şi naşterea lui.

\r\n

Sfîntul Nicodim Aghioritul consideră că gîndul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gînd şi se măreşte continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fîntână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, pînă cînd valul ajunge la pereţi. Aşa se întîmplă şi cu păcatul. Înainte de săvîrşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.

\r\n

4. Stadiile (treptele) păcatului

\r\n

Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului:

\r\n\r\n

    \r\n

  • atacul,
  • \r\n

  • consimţirea 
  • \r\n

  • robia.
  • \r\n

\r\n

Cum funcţionează acest mecanism? Funcţioneză astfel: Un oarecare gînd viclean (al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cît se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător şi mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrăjmaşului sau mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfîntul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gîndurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gîndul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvîrşirea păcatului. De acum omul, avîndu-se pe sine ca actor principal, săvîrşeşte păcatul în adîncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrînează, preadesfrînează, săvîrşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.

\r\n

După aceasta nu rămîne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvîrşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gîndului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpîni, ci ea este stăpînită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi în cele din urmă neputînd fi biruit, a sfîrşit prin săvîrşirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gînd.

\r\n

5. Patimile – izvorul gîndurilor viclene

\r\n

Pînă la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gînduri şi război. Pricina de bază a gîndurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gînduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfîntul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gîndurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: „Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos”.

\r\n

De cele mai multe ori gîndurile seamănă cu un „curent de apă” înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gîndurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrîncesc în păcatul cu fapta. Sfîntul Ioan Damaschin ne spune că gîndurile principale ale răutăţii sunt opt.

\r\n

Să le enumerăm

\r\n\r\n

    \r\n

  1. al lăcomiei pîntecelui,
  2. \r\n

  3. al desfrînării,
  4. \r\n

  5. al iubirii de argint,
  6. \r\n

  7. al mîniei,
  8. \r\n

  9. al mîhnirii,
  10. \r\n

  11. al plictiselii,
  12. \r\n

  13. al slavei deşarte 
  14. \r\n

  15. al mîndriei.
  16. \r\n

\r\n

Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gînduri principale: al lăcomiei pîntecelui, al slavei deşarte şi al mîndriei. Din aceste trei gînduri provin toate celelalte.

\r\n

6. Categoriile de gînduri

\r\n

Cele citate mai sus se referă la gîndurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gînduri bune şi deşarte sau gînduri omeneşti. Gîndurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gîndurile viclene?

\r\n

Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: „Atunci cand gîndul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gîndurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare”. Deci gîndurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gîndurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mîhnire.

\r\n

7. Gîndurile – începutul războiului

\r\n

În general, aşa cum am spus şi mai sus, gîndurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gîndului, înaintează la consimţire şi sfîrşeşte prin săvîrşirea păcatului.

\r\n

Aceasta este călătoria şi evoluţia gîndurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.

\r\n

8. Viclenia diavolească

\r\n

Să vedem așadar cum este omul atacat de gînduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gînduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gînduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gîndul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gîndurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.

\r\n

9. Gîndurile de hulă

\r\n

După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfînta Euharistie sau ne aruncă gînduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gînduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvîrşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gînduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sîngele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gînduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem. Sfîntul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gînd nu este atît de greu de spovedit ca gîndurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.

\r\n

Acest război îl avea şi Avva Pamvo şi rugînd pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunîndu-i: „Pamvo, Pamvo, nu te mîhni pentru păcate străine ci îngrijeşte-te de faptele tale”. Aceste gînduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfîntul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfîntul Petru al Alexandriei povesteşte că „în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu”. Sfîntul Nicodim Aghioritul subliniază că gîndurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mîndrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.

\r\n

10. Şiragul gîndurilor

\r\n

În Scara Sfîntului loan Sinaitul se spun următoarele: „Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci cînd sună trîmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stînd lîngă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iaraşi în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cîntările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stînd noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gînduri urîte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm pagubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gînduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gînduri de mîndrie schimbând tactica şi spunîndu-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gîndurile de desfrînare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mîndriei. în adîncul inimii noastre există gînd viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gînduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gînduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui”.

\r\n

În linii generale, acestea sunt gîndurile pe care le pricinuieşte diavolul. Să vedem acum gîndurile pricinuite de omul însuşi. Mintea omului este ca un cîine care pururea dă tîrcoale măcelăriei. Căci precum cîinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mîncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate. Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri şi gînduri ale lucrurilor materiale atunci cînd se roagă.

\r\n

Deoarece cuvîntul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvîntul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvîntul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvîntul interior şi gîndeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvîntul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvîrşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvîntul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mîntuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfîntul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfîntul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvîntul interior, grăiesc în inimi fie gînduri ruşinoase şi trupeşti, fie gînduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gînduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gîndurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gîndurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gîndurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gîndurile de ruşine, cîte sugerează în suflet desfrînări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.

\r\n

Dar nu numai cuvîntul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atît în somn cît şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cît şi în stare de veghe.

\r\n

Omul necumpătat, adică rob pîntecelui are cugetări şi gînduri pline de idoli necuraţi. Sfîntul loan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mîncărurilor naşte căderi, gînduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pîntecelui este pentru gîndurile desfrînării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfîntul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvîntul despre lăcomia pîntecelui, în chip înţelept a aşezat cuvîntul despre desfrînare „deoarece – spune el – cred că aceasta este maica aceleia”. Adică, de unde provin gîndurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gînduri de desfrînare care vor sfîrşi în fapte. Şi iarăşi, cînd omul îşi are simţurile nestăpînite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mîna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gîndurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta şi firea omului care înclină spre aceste gînduri. Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte „depozit de îânduri”, adică mintea omului devine depozitul gîndurilor rele. Aceleaşi gînduri le creeaza şi neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gînduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Căci unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.

\r\n

11. Legătura gîndurilor

\r\n

Exista însă şi gînduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gînduri unite. Am văzut – spune Sfîntul loan al Scării – pe unii mîncînd cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi avînd legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă nici un gînd viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrîncit să mănînce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.

\r\n

În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gînd simplu sau cu un chip. Cînd îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gîndul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gîndul şi la sfîrşit se robeşte de patimă.

\r\n

12. Urmările gîndurilor

\r\n

Cînd gîndul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobîndi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi cînd mintea omului se va depărta cu desăvîrşire de Dumnezeu atunci devine „sau fiara, sau diavol”, lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gîndul omului s-a lipit numai de pămînt şi nu se gîndeşte deloc la cer, avînd ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Cînd omul nu se luptă împotriva gîndului său, atunci se face rob păcatului. Gîndurile ne macină şi ne zdrobesc creîndu-ne probleme şi în relaţiile noastre personale. Gîndurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. „Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul”- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gîndurilor diavolul dobîndeşte stăpînirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gîndul spurcat aruncă la pămînt sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gîndurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Cînd mintea intră în discuţie cu gîndurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gînduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpînitor pămîntesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia. Gîndurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpînit de gînduri necurate. Fiindcă gîndurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi felurite alte anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gîndim la diferite lucruri şi să nu ne supărăm. Un gînd îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gîndurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: „Vine gîndul şi mă tulbură”. Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gîndurilor viclene.

\r\n

Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gînduri, care vin mai ales de la diavolul.

\r\n

13.Înfuntarea gîndurilor

\r\n

– Cum se poate elibera cineva de gînduri? Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gîndurilor. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere. Deoarece şi fiarele şi tîrîtoarele atunci cînd cad în vreo groapă, dacă află vreo ieşire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame şi dispar repede. a) Primul mod de înfruntare este cugetarea: „Cum să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?”( Fac. 39, 9). Atunci cînd ne tulbură vreun oarecare gînd necuviincios, să ne gîndim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici şi mai lipsite de importanţă.Cercetarea legii lui Dumnezeu şi cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, precum şi Ia bunurile viitoare, micşorează gîndurile viclene şi le face să nu afle loc înlăuntrul nostru.

\r\n\r\n

    \r\n

  •  Spovedirea lor. Precum şarpele, atunci iese din culcuşul lui, aleargă să se ascundă, aşa şi gîndurile viclene, prin spovedanie pleacă de la om. Trebuie să ştim că nimic nu pricinuieşte atîta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gîndurilor.
  • \r\n

  •  Smerirea sufletului şi osteneala trupească în tot timpul, locul şi lucrul , ajută pe om ca să nu aibă gînduri necurate.
  • \r\n

  • „Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gîndurile de Ia mintea ta”, subliniază Sfîntul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrînare, trebuie să se ostenească trupeşte şi să postească ca să elibereze de mînie şi mîhnire, trebuie să dispreţuiască slava şi necinstea; ca să se elibereze de ţinerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mîhnit. Nu putem împiedica gîndurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să nu-şi facă cuiburi pe capetele noastre. Dar să ascultăm puţin pe Sfîntul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: „Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă şi veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauţie atentă şi încovoiere a trupului şi să încredinţăm sfîrşitul războiului şi evitarea loviturilor rugăciunii şi ajutorului de sus. Şi chiar dacă vrăjmaşul cel viclean ne aduce imaginaţiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-şi întrerupă rugăciunea şi să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmaşului, precum şi de imaginaţiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gîndească la faptul că gîndurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutăţii, să-şi mărească durata de îngenuncheri şi să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gîndurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu. Iar dacă influenţa vătămătoare a gîndului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmaşului nu trebuie să ne înfricoşăm nici să ne lăsăm de nevoinţă la mijlocul ei, ci să răbdăm pînă atunci cînd Dumnezeu, văzînd insistenţa noastră, ne va lumina cu harul Sfîntului Duh care pe vrajmaş îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, aşa încît gîndul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace şi bucurie netulburată”.
  • \r\n

\r\n

# În general Sfinţii Părinţi au trei moduri de înfruntare a gîndurilor necurate

\r\n\r\n

    \r\n

  1. Rugăciunea
  2. \r\n

  3. Împotrivirea şi
  4. \r\n

  5. Dispreţuirea (defăimarea)
  6. \r\n

\r\n

1) Rugăciunea. Este cu neputinţă ca începătorul să alunge singur gîndurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvîrşiţi. Rugăciunea minţii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gîndurile. „Cu numele lui lisus biciuieşte pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pămînt” ne spune Sfîntul loan Scărarul. „Cugetarea în adîncul inimii, continuă şi cu înţelegere cu sete şi cu credinţă a numelui Cel preadulce al lui lisus adoarme toate gîndurile cele rele şi deşteaptă pe toate cele bune şi duhovniceşti. Şi de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieşeau gînduri viclene, ucideri, desfrînări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gînduri bune şi cuvinte de înţelepciune şi de har”.

\r\n

2) Împotrivirea. Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin „nu numai cu pîine va trăi omul”, slava deşartă prin „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”, şi iubirea de arginţi prin „numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-l slujeşti” (Mt.4, 10). Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: „Cînd diavolii îţi aduc vreun gînd de mîndrie, atunci să-ţi aduci aminte de gîndurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar cînd îţi vor aduce gînduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gînduri de mîndrie şi să le biruieşti în felul acesta, încît nici să nu deznădăjduieşti din pricina gîndurilor necuviincioase, nici să te mîndreşti din pricina celor bune”. Astfel cînd un oarecare cuvios bătrîn era luptat de gînduri de mîndrie, îi spunea gîndului său: „Bătrâne, vezi-ţi desfrînările tale”, şi războiul înceta. Există cazuri cînd cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gîndurile bune şi totuşi nu poate alunga un gînd rău. Care este pricina? „Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele”. Am judecat pe fratele nostru şi gîndul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte. Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpînesc gîndurile. Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gîndurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece

\r\n\r\n

    \r\n

  • sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,
  • \r\n

  • diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercînd să ne împotrivim, vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi
  • \r\n

  • alungă mîndria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gîndurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe lisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (ln. 16, 55), adică patimile, gîndurile şi pe diavolul.
  • \r\n

\r\n

3) Dispreţuirea (defăimarea). Dacă ne ocupăm cu gîndurile ce ni le aduce vrăjmaşul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci vom fi războiţi de acela. Dispreţuirea, şi faptul de a nu se ocupa cineva cu gîndurile vrăjmaşului este arma cea mai puternică şi ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gîndurile lui ca gîngăniile, ca lătraturile căţeilor, ca nişte ţânţari în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece:

\r\n\r\n

    \r\n

  • credem în puterea marelui nostru Conducător lisus Hristos şi
  • \r\n

  • credem că după Crucea şi moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab şi neputincios după cele scrise: „Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile pînă în sfîrşit” (Ps. 9, 6). Mai mare biruinţă împotriva diavolilor şi ruşinare a lor nu există ca dispreţuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu şi rămîne neatins de gînduri şi diavoli.
  • \r\n

\r\n

Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gîndurilor ce vin mai ales de Ia diavolul. În completare am putea spune că pomenirea morţii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gîndurilor. Ea ne pricinuieşte dureri de inimă pentru păcatele noastre şi ne păzeşte mintea de gînduri. Cel ce socoteşte ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieţii sale, va limita într-un grad foarte mare gîndurile necuviincioase. Stai la masă şi mănînci? Să ai pomenirea morţii, ca să nu te ispitească lăcomia pîntecelui. Noi înşine să zugrăvim în minte noastră imaginea mormintelor ca să ştergem de la noi nesimţirea ce ne stăpîneşte. Stareţul Siluan, ultimul sfînt oficial al Sfîntului Munte, spunea: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. în modul acesta nici un gînd nu se va încuiba înlăuntrul nostru. Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm „de mucenicia cea îndelungată şi mult chinuitoare”, aşa cum caracterizează Sfîntul Teodor Studitul lupta cu gîndurile? Să urmăm tactica Sfîntului loan Colov, care a încercat toate modalităţile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuieşte următoarele: „Asemenea sunt unui om care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi tîrîtoare venind spre dînsul. Şi cînd nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac şi scapă. Aşa şi eu stau în chilia mea şi văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieţii, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, şi mă izbăvesc de vrăjmaşul”.

\r\n

Ieromonah Benedict Aghioritul, „Gîndurile şi înfruntarea lor”, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2002

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *