Întâmpinarea Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

\r\n

Dumnezeu a rânduit ca astăzi, dimpreună să cântăm cu Simeon în templul cel sfânt al Bisericii: „Acum slobozeşte pe robii Tăi, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…”, căci şi nouă, ca şi lui Simeon, ni s-a spus că atât cât Îl vom vedea pe Hristos venind în Biserică, primi-vom darul cel mare al împărtăşirii de El şi luminaţi în sufletele noastre vom putea să cuprindem măcar pentru o clipă cu inima noastră slava cea mare a lui Dumnezeu. Şi uitându-ne bine întreolaltă, feţele frăţiilor voastre nu mai sunt cele cu care aţi intrat; sunt altele, mai luminoase, mai înlăcrămate, mai binecuvântate, întru toate dăruite lui Dumnezeu, fie şi numai pentru clipele în care, iată, rămânem în Templu laolaltă cu Hristos astăzi.

\r\n

Sărbătoarea de astăzi are cu totul şi cu totul o semnificaţie îndelungată, să-i spunem. Este printre puţinele sărbători care-şi au cântarea în Noul Testament. Noi nu prea avem sărbători care să-şi aibă cântarea acolo. Dar iată că astăzi, cu textul de la Luca, sau de oriunde aţi vrea să-l citaţi, suntem trimişi deja în epoca evanghelică: îndată după răstignirea lui Hristos. Pentru că cea mai veche sărbătoare pe care o prăznuiau creştinii întreolaltă, în afară de aceea a Paştelui, era aceasta, a Întâmpinării lui Hristos în templu. Pentru că spusele lui Simeon de astăzi erau o împlinire a proorociilor Vechiului Testament.

\r\n

De fiecare dată, atunci când vorbim de împlinirea unei proorocii, trebuie să ne întoarcem întotdeauna la Adam şi la Eva şi să vedem de fiecare dată momentul pe care-l trăim: călcarea morţii cu moartea şi izbăvirea lui Adam din iad. Aseară spuneam la vecernie că nu este lucru mai important pentru noi decât a-l vedea pe Simeon ca pe unul ce ştie să întâmpine moartea. Ştiţi că despre el se spune că făcea parte dintr-una dintre echipele acelea de traducători ai Vechiului Testament de la Alexandria. Ei traduceau din ebraică şi din greacă. Şi la un moment dat, fiecare în camera sa – erau separaţi, ca să nu se vadă unul cu altul, pentru ca mai apoi să se facă unirea textelor – pe o insulă ceva mai departe de ţărm, dreptul Simeon, pe atunci tânărul Simeon, ajunsese la traducerea textului aceluia care spune: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte prunc”. „Ei, dar e greşeală în textul ebraic”, a zis Simeon, şi a tăiat cuvântul fecioară şi a pus femeie. Şi a adormit. Şi dimineaţa, când s-a trezit, în loc de femeie tot fecioară era. Nedumerit, Simeon a mai tăiat o dată. „Nu se poate, e vorba despre o femeie, nu despre o fecioară!…Oricum, şi dacă ar naşte, după naştere nu mai poate fi fecioară…” Şi iarăşi noaptea dormind, întocmai – nu-i aşa? – ca în legendele noastre străbune, peste noapte iarăşi s-a aşezat cuvântul fecioară la loc. Iarăşi supărat, Simeon a zis: „Ei, lasă! Să văd eu momentul acela în care o fecioară va naşte prunc şi ea tot fecioară va rămâne!…” Şi ni se relatează că Arhanghelul Gavriil îi va fi spus: „Simeon, vei înceta din viaţă numai atunci când vei vedea împlinită proorocia”. De aceea, oricât de speculativi am fi – să spunem că nu credem în legenda aceasta – uitaţi-vă bine că şi troparul şi cântarea aceasta pe care a cântat-o minunat strana, astăzi cu totul deosebită, toate o oglindesc pe Maica Domnului.

\r\n

În sărbătoarea de astăzi, în ciuda faptului că-L are pe Hristos în Templu în primă dimensiune, în cea de-a doua, întotdeauna, o vedem pe Fecioara ducându-L pe Hristos. Şi chipul central al sărbătorii nu este chipul Mântuitorului, şi nici chipul lui Simeon, ci este chipul Maicii Domnului.

\r\n

Astăzi maternitatea Maicii Domnului este pecetluită cu aprobarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că este fecioară cea care intră în Templu. Dumnezeu ne spune că cea pe care altă dată o duceau părinţii la Templu, astăzi, ducându-şi Copilul la Templu, este mai presus decât părinţii.

\r\n

Sigur că momentul acesta în care Simeon Îl ia în braţe pe Dumnezeu este cutremurător. Eu nu pot să mă dezmint şi să nu vă spun că pentru mine, ca preot, taina cea mai cutremurătoare rămâne Taina Botezului. Nu mă impresionează nimic din ceea ce slujesc ca Taina Botezului, şi mai ales când Dumnezeu rânduie să botez câte un flăcău, care moare şi învie cu Hristos. Moare şi învie cu Hristos. Moare şi învie candidat la Înviere cu Hristos, şi mai cu seamă este pecetluit cu darul Duhului Sfânt. Iar mai înainte de a fi împărtăşit este purtat pe braţe de preot, de la intrarea în Biserică până la Scaunul cel de Sus, din spatele Sfintei Mese, cântându-i-se: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…” Şi de fiecare dată simt că în braţele mele stă mântuirea neamului din care fac parte. Şi de fiecare dată mă rog lui Dumnezeu ca măcar unul dintre cei pe care-i port în braţe să îmbrace vreodată haina grea a preoţiei, pentru a-I sluji lui Hristos, pentru ca neamul să nu piară, pentru ca Biserica să nu rămână fără de slujitori şi pentru ca, slujindu-se Liturghia, sfârşitul să vină cât mai departe de vremurile noastre. Primiţi multă bărbăţie ca preot, purtând în braţe mâna de om, dodoloţul, pruncul din împărăţia aceasta a oamenilor, nebună şi călcătoare în picioare a marilor sentimente umane şi ducând-o pe Uşile Diaconeşti, dar scoţând-o de fiecare dată pe Uşile Împărăteşti afară, ridicând pruncul şi spunând: „Şi slavă poporului Tău Israel, poporului celui nou Israel”, şi dăruindu-l naşilor, cărora le spui de obicei: „Aţi adus un păgân. Primiţi un creştin. Purtaţi de grijă de creştinătatea lui!”

\r\n

Acesta este poate momentul cel mai important din tâlcuirea Evangheliei de astăzi. Simeon ştia că moare şi se bucura. Ştia că în momentul în care ochii lui vor vedea mântuirea neamului lui Israel intrând pe porţile cele mari ale Templului din Ierusalim, de el se va atinge moartea. Dar nu mai moare în deznădejde, ca cei din neamul său de dinainte, ci moare cu marea nădejde că iată, S-a ivit Lumina lumii, că cei care stau în umbra morţii au văzut lumină mare, şi că el merge să le vestească acestora. Închipuiţi-vă că intră dreptul Simeon în iad, în locuinţa morţilor – care era pecetluită până la venirea lui Hristos, până la izbăvirea noastră, până la Moartea lui Hristos pe Cruce, până la redeschiderea Raiului pentru noi – şi strigă: „Adame, pentru ce mai stai în tristeţe? Noul Adam, Hristos, a venit! Eva, nu te teme! Noua Evă, Maica Vieţii, a adus Viaţa! Bucuraţi-vă! Avraame, nu te teme! S-a împlinit proorocia promisă ţie. Iată, Hristos va veni în curând în Locuinţa Morţii! Şi probabil îi va fi strigat aşa pe toţi cei din iad. Ba îi va fi zis chiar iadului: „Cutremură-te, satana, că vei fi călcat în picioare! Cu moartea vei fi călcat!” Nu a priceput diavolul şi sigur acum stă şi se gândeşte cum a putut să fie atât de neatent încât să-şi înghită propria moarte.

\r\n

Dar iată, sărbătoarea de astăzi este, dacă vreţi, din punctul de vedere al mântuirii noastre, momentul în care se iveşte deja Crucea. Noi avem obiceiul când colindăm pe Pruncul Hristos să spunem ba că Îşi întinde mânuţa şi Se înţeapă într-un spin de trandafir şi curge sânge, ba să-L întrebăm: „Ştiai pe atunci, Copile, că vei fi răstignit?”, ba lucruri din acestea în care în Ieslea lui Hristos, în Peştera Naşterii, vedem un pic umbra Mormântului. Iconarii noştri aşa au şi făcut. Dacă vă uitaţi într-o serie de icoane ortodoxe corect făcute, veţi vedea că şi Peştera Naşterii lui Hristos, şi Iordanul, şi Mormântul în care este aşezat Hristos au cam aceeaşi formă haşurată. Pentru că nu se poate să vorbim de Hristos fără să vorbim de Peşteră, fără să vorbim de Iordan, fără să vorbim de Mormântul Său, care s-a făcut Izvor învierii noastre.

\r\n

Iată de ce, iubiţilor, astăzi în chip deosebit trebuie să prăznuim pe cei care erau în iad la vremea aceea. Lor li se aduce vestea mai întâi şi se cutremură de faptul că, iată, Hristos va veni! Toată aşteptarea aceasta, toată tensiunea aceasta a aşteptării este slobozită ca un arc de cuvintele Sfântului şi Dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne!” Ba la cuvintele lui adaugă şi cuvintele Anei lui Fanuel. Şi ţineţi minte că dacă adăugăm că Ana a fost şapte ani căsătorită şi avea optzeci şi patru de ani de când stătea pe lângă Templu, astea fac nouăzeci şi unu de ani. Presupunând că tânără evreică fiind, s-a căsătorit cam pe la 14-15 ani, cu încă 91, fac 106 ani. Deci nici Ana nu era prea tânără şi avea ochiul format pentru a vedea adevărul lui Dumnezeu.

\r\n

Dar mai era ceva deosebit cu ea. Sigur Maica Domnului, atunci când fusese închinată la Templu, îi fusese dată Anei în grijă. Ea era, dacă vreţi, directoarea şcolii tinerelor fete care învăţau pe lângă Templu şi se purtau ca şi cum din una din ele ar fi putut să Se nască oricând Mesia. Tot neamul lui Israel aştepta cu înfrigurare momentul acesta. Cam din fiecare generaţie de evrei, şaptezeci de fecioare erau puse deoparte în Templu, ne zice una dintre cărţile evreieşti. Nu putem şti dacă era aşa sau nu, dar ştim sigur că Maica Domnului fusese una dintre acelea din care Ana spera să se nască Hristosul. Şi acum o vedea pe prunca pe care o crescuse şi pe care o ţinuse sub mâna sa şi în care avea încredere totală, că aduce un Prunc în Templu. Şi îl vedea pe Dreptul Simeon, om de taină şi el, probabil prietenul, în adevăratul şi duhovnicescul sens al termenului, care-i va fi spus cândva: „Ano, eu am să mor numai când voi vedea pe Hristos venind în Templu”. Şi deodată ochii Anei vedeau laolaltă cu ochii lui Simeon că la intrarea în Templu a lui Hristos se deschideau cerurile.

\r\n

Iată, iubiţilor, aceasta este semnificaţia sărbătorii de astăzi! Începutul mântuirii noastre se prelungeşte prin această sărbătoare de astăzi dincolo de Sărbătorile Crăciunului şi ale Bobotezei. Dar ce semnificaţie are ea în planul nostru particular, pentru fiecare dintre noi în parte? Hristos este purtat pe braţe de fiecare dată. Dar de fiecare dată El este Cel Care poartă în braţe. Să nu credeţi că Simeon putea să ducă Dumnezeirea în braţe. Dumnezeirea îl purtase în braţe pe Simeon până atunci ca să-L poată purta în braţe pe Dumnezeu. Şi frăţiilor voastre nu vi se întâmplă altceva în viaţă decât acelaşi lucru. Unii, câteodată, avem senzaţia şi spunem că-L purtăm pe Dumnezeu în inima noastră. Dar, de fapt, Dumnezeu ne poartă mai întâi în inima Lui, pentru ca noi să-L putem purta în inima noastră. Avem senzaţia că-L putem purta în braţe pe Dumnezeu. Dar, de fapt, Dumnezeu ne poartă în braţe mai înainte, pentru ca noi să-L putem purta în braţe pe El. Şi toate aceste lucruri se raportează la toate chipurile vieţii noastre. Nu există moment al vieţii noastre în care Hristos să nu ne poarte de grijă şi Dumnezeul Slavei să nu ne înconjoare cu grija şi cu binecuvântarea Sa.

\r\n

Ţineţi minte că există o pildă în care cineva, ajuns la Poarta Raiului, se hârjoneşte un pic cu Sfântul Petru, spunându-i: „Petre, ce-i cu urmele acestea în urma mea, de vreme ce, uite, sunt două şiruri de urme pe nisipul vieţii mele?” Şi Sfântul Petru îi spune: „Fiule, iată, sunt momentele în care Dumnezeu ţi-a stat alături, tot timpul fiind alături de tine în viaţă.” „Da, Sfinte Petre, dar uită-te mai bine. Unde mi-a fost mai greu e un singur şir de urme pe nisip.” La care Dumnezeu, de dincolo de Uşa Raiului, îi spune: „Da, fiule, nu te minţi! Nu sunt urmele tale. Atunci Eu te purtam în braţe, şi tot urmele Mele sunt şi acelea…”

\r\n

Învăţaţi-vă să vă uitaţi bine în urma frăţiilor voastre, ca să ştiţi cine vă vine în întâmpinare. Şi veţi vedea că nu există clipă de descumpănire, clipă de deznădejde, în care nădejdea să nu vă fi venit dinspre Hristos. Putem găsi soluţii facile în oricine altcineva: la durerile noastre îi căutăm pe medicii noştri, la neştiinţa noastră pe învăţătorii noştri, la spovedania noastră şi la neliniştea noastră duhovnicească pe duhovnicii noştri. Ştiu eu, la orice fel de lucru ce ni s-a dat, omeneşte vorbind, găsim câte un îndrumător. Dar să ştiţi: rugaţi-vă lui Dumnezeu să vi-i dăruiască El, cu pronia Sa divină, pe acei învăţători, pe acei duhovnici, pe acei medici care vă sunt potriviţi bolilor, neştiinţelor şi zbaterilor frăţiilor voastre. Şi atunci veţi învăţa de ce se cutremură astăzi cerul, de ce se cutremură astăzi pământul, de ce se cutremură astăzi subpământul şi de ce se cutremură astăzi Maica şi Iosif şi Dreptul Simeon şi Ana şi toţi cei ce stăteau în Templu. Pentru că a veni la momentul potrivit ca ajutor nu se poate să fie la voia întâmplării. Hristos nu vine la întâmplare în Templu astăzi. El vine după o lungă aşteptare a unui neam întreg, aşteptare pe care, de altfel, şi noi o marcăm la fiecare vecernie şi la fiecare botez al vreunui prunc.

\r\n

În rânduiala noastră bisericească, Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne! se mai pomeneşte o dată. Când îi vedeţi pe preoţi dezbrăcându-se de veşminte, ei aceste cuvinte spun: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne! Pentru că fiecare preot, măcar pentru câteva clipe în Sfânta Liturghie, este Dreptul Simeon, cel care poartă pe braţe pe Hristos.

\r\n

Uitaţi-vă la pruncii şi la nepoţii pe care-i aveţi! Să nu vi se pară că v-au intrat în viaţă întâmplător. Fiecare sunteţi Drepţi Simeoni câtă vreme veţi intra cu ei în Biserică şi-i veţi închina şi-i veţi aduce Bisericii, dăruindu-i lui Dumnezeu. Stau şi mă înspăimânt de cele mai multe ori, gândindu-mă cu groază la cei care nu-şi botează copiii sau şi-i botează foarte târziu. Cum pot trăi? Ce frică trebuie să-i cuprindă la fiecare moment în care moartea mângâie cu aripa ei faţa pruncului, pentru că – nu-i aşa? – copii fiind, suntem cu mult mai aproape de viaţă şi de moarte.

\r\n

Şi mă uit, de data aceasta cu întărire şi cu credinţă, la mamele venind cu copiii la Biserică sau la bunicii sau bunicile aducându-i pe prunci către Biserică şi ridicându-i un pic de subsuori să sărute icoana. Şi aţi văzut, gestul este al Dreptului Simeon! Îl faceţi fără să ştiţi că este al lui, dar el are aceeaşi, exact aceeaşi deplinătate ca al lui, numai că de data aceasta sigur Hristos este Cel Care întâmpină, Hristos este Cel Care aşteaptă şi Hristos este Cel Care vă urmează, ieşind dincolo de uşa Bisericii, către casele frăţiilor voastre.

\r\n

„Bucură-te, Templu, că astăzi în pântecele tău Fiul tău cel ceresc Se hirotoneşte Arhiereu!” era cântarea lui Sofronie al Ierusalimului la sărbătoarea de astăzi. Maicii Domnului îi era cântată şi se spunea, legat de Buna Vestire, că în pântecele ei, ca într-un templu, Fiul său Se hirotoneşte Arhiereu. Astăzi, Hristos Arhiereul a intrat să sfinţească Templul şi prin Templu să sfinţească toate spaţiile acestea binecuvântate în care noi, în numele Lui, ne strângem laolaltă.

\r\n

Luaţi seama că astăzi am fost martorii intrării lui Hristos în Templu. Se apropie din nou momentul în care-L vom vedea pe Hristos sfâşiind perdeaua Templului şi catapeteasma. Se va apropia momentul în care-L vom vedea pe Hristos dărâmând porţile iadului şi răspunzând la întreita întrebare: „Cine este Acela Împăratul Măririi?” cu întreitul şi binecuvântatul răspuns al Domnului Savaot, al Dumnezeului Puterilor, al lui Hristos, Învingătorul morţii.

\r\n

Toată viaţa noastră nu poate fi legată decât de aceste mari momente ale vieţii lui Hristos. Când vă veţi simţi în cumpănă, aduceţi-vă aminte de descumpănirea de astăzi, de binecuvântata des-cumpănire în care vor fi stat cei de la Templu, când au văzut că poate cel mai sărac copil, purtat de cel mai sărac dintre părinţi, este adus înaintea Altarului Ceresc şi primeşte bogăţia ce nu se va lua de la El niciodată: sporirea în Duhul Sfânt.

\r\n

Şi noi să cerem aceasta de la Hristos. Şi dacă darurile noastre sunt mici şi de oameni săraci, materialiceşte vorbind, să venim cu inimile deschise, purtând în ele pe Hristos, Cel ce în braţe ne poartă pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Amin.

\r\n

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *