NEBUNIA ÎNTRU HRISTOS Partea I

Nebunia întru Hristos înseamnă (slavo-rus: „юродство Христа ради”) – demenţă, să te faci nebun pentru Hristos. Însăşi denumirea acestei nevoinţe – nebunia întru Hristos – include în sine o atitudine tainică a „nebunilor întru Hristos” faţă de facultăţile lor mintale. Adică, unii râvnitori ai mântuirii devin cu bună ştiinţă nebuni pentru a împlini poruncile Mântuitorului.

\r\n

Nevoinţa nebuniei întru Hristos constă în faptul că nevoitorul se preface a fi nebun şi prost pentru a răbda de la oameni înjosiri, defăimări şi a-şi demasca contemporanii. De ce, veţi întreba, sfinţii „nebuni” renunţau, în ochii întregii lumi, la folosirea celei mai însemnate comori dăruite omului de către Dumnezeu – raţiunea – şi asta tocmai pentru Hristos? Cum poate fi explicată această nevoinţă şi justificată din perspectiva Sfintei Scripturi?

\r\n

Desigur nu putem spune că renunţarea la raţiune, în forma pe care o aflăm la sfinţii „nebuni”, nu se întâlneşte deloc în sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură zice să renunţăm la minte atât cât e nevoie pentru mântuire: „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept” (I Corinteni, 3, 18). Apostolul Pavel le scrie aceasta corintenilor, asupra cărora o mare putere de influenţă o aveau învăţăturile păgâneşti. Aceste învăţături stârneau îndoială în inimile creştinilor, împiedicându-i să caute cu toată smerenia întărire şi putere în har. De aceea Sfântul Apostol Pavel îi sfătuieşte pe creştini să-şi nimicească prea multa încredere în propria lor raţiune şi cu adâncă smerenie să se lase călăuziţi de credinţa în puterea Crucii, deşi, la prima vedere acest fel de renunţare la raţiune este chiar incompatibil cu natura omului.

\r\n

A renunţa la funcţiile raţiunii, pe care se întemeiază întreaga ordine a vieţii omului pe pământ, ar însemna că omul nu este om, în orice caz, aşa cum ar trebui să fie în această lume în starea dată. Dar dacă privim mai adânc în fiinţa noastră, atunci găsim motive pentru „nebunie” în partea ei cea mai înaltă, unica în care s-au păstrat rămăşiţele măreţiei naturii noastre, şi unde se află nucleul înaltei sale predestinări. Într-adevăr, de ce sufletul nostru, menit pentru o vieţuire înaltă şi veşnică, trebuie să vieţuiască într-o supunere de sclav faţă de orânduirea pământească? Chiar nu are libertatea să renunţe la jugul, care poartă amprenta temporalului şi ocazionalului? Şi dacă poartă povara supunerii faţă de ordinea lumii simţite, este numai pentru că nu s-a înălţat îndeajuns deasupra vremelnicului. Dacă i s-ar înlocui această (nefirească) stare cu una în care se cuvine să fie (firească), mai aproape de chemarea sa, atunci omul în multe privinţe s-ar arăta altfel. Această stare a omului, probabil, ar fi fireasca lui, însă dacă l-am privi în diferite raporturi cu lumea, atunci am putea observa în el mai multe criterii de nebunie.

\r\n

Pe măsură ce omul îşi dezvoltă şi desăvârşeşte puterile sufletului, este imposibil să nu se lepede de cele vremelnice. Căci vieţuirea conform legilor duhului este, în orice caz, firească, şi, deşi aici se vor respinge legile aceluiaşi duh, adaptate la viaţa pământească, dar cu toate acestea, viaţa duhovnicească totdeauna va avea demnitatea moral-pozitivă pentru cei care pun viaţa duhovnicească deasupra celei pământeşti. De aici rezultă renunţarea la legile raţiunii, adaptate condiţiei umane prezente, concomitent cu dezvoltarea prioritară a puterilor superioare ale minţii. Deci, Sfinţii „nebuni” renunţau la facultăţile lor mintale numai aparent şi benevol. Ei erau văzuţi de societate drept nişte copii necumpătaţi. Grija pentru hrană, îmbrăcăminte, adăpost – cu alte cuvinte pentru tot ce constituie în mare măsură raţional-senzorialul – pentru ei rămânea necunoscută, deşartă. Şi prin aceasta ei se deosebeau de societatea înconjurătoare. Dar, lipsindu-se în aparenţă de minte, ei o extindeau înlăuntrul lor pentru Dumnezeu şi o umpleau, după expresia unei cântări bisericeşti, „de gânduri negrăite”. Schimbându-şi relaţia cu lumea, dar aflându-se în ea, Sfinţii „nebuni” se străduiau să petreacă în afara ei, lărgindu-şi orizontul activităţii mintale pentru Dumnezeu, străduindu-se să pătrundă în Dumnezeu – să se asemene Lui, după cum El a zis: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan, 15, 4), să crească în sine pe omul cel tainic al inimii după cuvântul Apostolului Petru: „Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru, 3, 4). Sfinţii „nebuni”, după cum vedem, îl aveau pe Dumnezeu în mintea lor, având o cunoaştere autentică despre El.

\r\n

Проф. Голубинский Е. „Юродство Христа ради”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *