Iubirea – rodul de seamă al inimii omenești

Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt una dintre cele mai frumoase scrieri filocalice. Condensând multe gânduri bune și idei luminoase, această lucrare reprezintă un veritabil tratat despre virtutea iubirii. Constituie de asemenea o mărturie exigentă despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să fie considerat drept iubire, un discernământ pe care lumea actuală este pe cale să-l piardă.

Prima eroare a iubirii omenești este inegalitatea ei. Iubim rudele, iubim prietenii, dar, inevitabil, îi iubim la intensități diferite. Totodată, nu de puține ori experimentăm sentimentul distanțării sau chiar pe cel al mâniei și al urii față de alte per­soane cu care ne intersectăm pa­sager sau mai des și cu care sim­țim că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Acest fapt demonstrea­ză că suntem departe de adevărata dragoste creștină. Pentru că aceasta ajunge să se reverse asupra fiecărui om în chip desăvârșit când nu mai face nici o diferență între persoane pornind de la faptele lor, ci îi priveș­te pe toți oamenii drept chip al lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim ne mărturisește următoarele: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea, când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 13, (Filocalia 1), trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 52). Cel ridicat la treapta dragostei desăvârșite nu urăște pe cel care-i greșește și nici nu iubește mai mult pe cel care-i face bine, ci față de toți cei cunoscuți, ca și față de cei străini, arată aceeași intensitate a iubirii. De aceea, este numit și „fericit” de Sfântul Maxim: „Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 17, p. 53). Și totuși, ce ne împiedică să avem aceeași deschidere a iubirii față de toți oamenii? Patimile. Și, în special, egoismul. „Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotrivesc iubirea şi înfrânarea. Cel ce are iubirea trupească de sine este vădit că are toate patimile” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, III, 8, p. 82). Iubirea de sine transformă omul într-o ființă care nu poate iubi altceva decât propria persoană. Închinându-se la propria persoană ca la un idol, omul ajunge să-i sacrifice pe toți cei din jur, punându-se pe un piedestal deasupra lor. Totodată, egoismul dă naștere tuturor patimilor și, astfel, fragmentează și mai mult puterea adevăratei iubiri. „Oamenii se iubesc unii pe alţii fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava de­şartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi pe cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua este mijlocie; celelalte sunt pătimaşe” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, II, 9, p. 65). De aceea, pentru a ne ridica la treapta adevăratei iubiri, trebuie să trecem mai întâi prin etapa mijlocie – cea a iubirii celor apropiați ai noștri -, dar să nu o confundăm niciodată pe aceasta cu cea mai înaltă din punct de vedere spiritual.

Roadele iubirii

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru roade principale pe care virtutea iubirii le lucrează asupra noastră. „Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 40, p. 55). În ceea ce privește primul rod al iubirii creștine – a face bine aproapelui din toată inima -, aici problema principală apare atunci când confundăm propriul interes cu ajutorarea aproapelui. Cu alte cuvinte, nu oferim un sprijin dezinteresat, ci unul marcat de interesul personal. De aceea, ajutorul nu este oferit din toată inima, ci din calcul personal și meschinărie. Al doilea rod al iubirii constituie în intensificarea răbdării. Cel iubitor este foarte răbdător și trece cu vederea multe dintre greșelile celorlalți la adresa sa, pentru că iubirea în sine creează un mediu liniștit și pașnic și oferă puterea statorniciei în necazuri. Al treilea rod constă în a te purta cu îngăduință. În zilele noastre, îngăduința este, adesea, confundată cu slăbiciunea, fapt care demon­strează încă o dată cât de departe ne aflăm de adevărata iubire creș­tină. Îngăduința se naște de fapt din empatizarea cu situația dificilă a aproapelui și din milostivirea față de neputințele sau defectele acestuia. Cel de-al patrulea rod și cel mai de preț pe care ni-l oferă iubirea curată este cel al dreptei socoteli cu privire la folosirea bunurilor exterioare. Cu alte cuvinte, primim puterea de a folosi în chip bineplăcut lui Dumnezeu tot ceea ce am primit de la El. Și, astfel, ajungem și la un alt cuvânt al Sfântului Maxim care ne spune că: „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea cu bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 26, p. 54). Aceasta înseamnă, de fapt, să te folosești cu înțelepciune de mijloacele pe care Dumnezeu ți le-a oferit pentru a-i sprijini pe cei care au nevoie.

Iubirea și rugăciunea

Sfântul Maxim Mărturisitorul mărturisește: „Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nu se roagă însă neîmprăştiat cel ce-şi are mintea pironită de ceva din cele pământeşti. Aşadar nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce are mintea legată de ceva din cele pământeşti” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, II, 1, pp. 63-64). Când iubirea omului pentru Dumnezeu este împărțită între cele pământești și cele cerești, atunci încă nu a ajuns la treapta desăvârșirii. Rugăciunea curată are nevoie de iubire curată. Dar această treaptă este cu adevărat cunoscută numai celor care au ajuns la o înaltă măsură a sfințeniei. Cea mai mare problemă cu care ne confruntăm în perioada prezentă constă în faptul că și iubirea, și rugăciunea noastră au ajuns să fie îndreptate exclusiv către cele pământești. Nu mai cerem în rugăciunile noastre decât cele ale acestei lumi, uitând complet de cele dumnezeiești. Și nu mai iubim cu adevărat decât bunurile pământești, uitând de Dumnezeu și de aproapele nostru. Dar încă mai putem să schimbăm realitatea actuală dacă nu uităm să iubim cum ne-au învățat Sfinții Părinți să iubim și dacă încercăm să ne rugăm așa cum ne-au învățat ei să ne rugăm.

Pr. Adrian Agachi

www.ziarullumina.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.