Limba, foc mic ce pădure mare aprinde!

Ce păcate groaznice săvârșesc oamenii nesocotiți cu limbile lor neînfrânate. Această groaznică boală a limbilor o adeverește și Sfânta Scriptură a Noului Testament, zicând: „Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul. De pildă, dacă punem cailor frâul la gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul. Iată și corăbiile, cât de mari sunt și, măcar că sunt mânate de vânturi iuți, totuși sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului. Tot așa și limba, este un mic mădular și se fălește cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este și ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul și aprinde roata vieții când este aprinsă de focul gheenei.

Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de viețuitoare de mare, se îmblânzesc și au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plin de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și pe Tatăl nostru și tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceiași gură iese și binecuvântarea și blestemul! Nu trebuie să fie așa, frații mei! Oare din aceeași vână a izvorului țâșnește și apă dulce și apă amară? Frații mei, poate oare un smochin să facă măsline, sau o viță să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii! Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului! Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, drăcească” (Iac. 3, 2-15).

Din cele spuse aici se văd limpede arătate nelegiuirile limbilor rele în toată grozăvia și urmările lor provocatoare de pieire vremelnică și veșnică. Aici se vede judecata aspră care vine asupra oamenilor cu limbi rele și neînfrânate. Cu adevărat, este știut tuturor oamenilor cuminți că: limbile rele, limbile neînfrânate, limbile cucerite de Satana și puse în infernala slujbă a împărăției întunericului, sunt o pierzare, sunt pierzarea oamenilor care le au și nu le înfrânează. Dar nu numai atât. Ele sunt aducătoare de pierzare vremelnică și veșnică și sufletelor care le dau ascultare.

Dumnezeu ne-a dat limba, ca și ochii, urechile, mintea, mâinile, picioarele etc., ca să-I slujim Lui, agonisindu-ne nouă siguranță, mântuire de orice rău și fericire vremelnică și veșnică. Limba care e pusă în slujba Domnului, e un mare dar pentru omul care o are, pentru societatea în care trăiește și pentru viitorul său. Prin limbă creștinul cuminte și luminat, binecuvintează și laudă pe Creatorul său. Prin limba sa pusă în slujba Domnului, creștinul dreptcredincios face să curgă valuri-valuri de apă vie, de miere minunat de dulce a dragostei creștinești, a iubirii evanghelice. Prin ajutorul limbii – ca și prin condeiul unei minți duhovnicești – îndulcim amărăciunile cele grele de purtat ale semenilor noștri și împăcăm pe oameni cu Dumnezeu, făcând astfel un minunat apostolat, bineplăcut Creatorului nostru.

Limba însă, imediat ce reușește Satana a o cuceri, începe a vărsa otravă și blestem greu. Ea se schimbă după felul Duhului dumnezeiesc, ori a spiritului satanicesc, de care se lasă omul cucerit.

În viața și pildele înțeleptului Esop, ni se spune că el a arătat învățaților din vremea sa că limbile sunt cele mai bune, dar și cele mai rele, când sunt cucerite de cel rău. Esop (care era rob cumpărat cu bani) a fost poftit de stăpânul său, filozoful Xante, ca să servească la masă mâncarea cea mai bună și mai frumoasă, filozofilor adunați în casa sa. El s-a dus în hala de carne și a cumpărat numai limbi de porc, pe care le-a gătit cum a știut el mai bine. După ce s-au așezat la masă toți înalții filozofi, Esop a adus și a pus pe masa filosofilor mâncarea gătită: limbi de porc fripte, cu sare. Filozofii au lăudat pe Esop, zicând că limba care-i unealta vorbirii, e cea mai bună și cea mai frumoasă. După aceea Esop le-a adus și pus pe masă altă mâncare din limbi de porc fierte. Cerând ei iarăși mâncare, el le-a adus iarăși, unele după altele, mâncăruri gătite tot din limbi de porc. Mesenii mâniindu-se au început a se scandaliza, zicând:

— Până când are să aducă acesta tot limbi? Ne-am săturat de atâtea limbi, că tot mâncând mâncare de limbi de porc, ne dor ale noastre limbi.

Stăpânul casei, Xante, chemând pe Esop, l-a mustrat aspru înaintea tuturor și i-a poruncit:
— Să aduci, să gătești și să servești la masă, a doua zi, mâncarea cea mai rea, socotind că Esop va aduce, găti și servi la masă altfel de mâncare, mai bună.

Esop s-a dus în hală, a cumpărat iarăși tot limbi de porc, pe care a doua zi le-a gătit și a servit la masă filozofilor. Atunci stăpânul și toți filozofii, mâniați peste măsură, i-au cerut cont de ce le-a adus tot limbi gătite.

— Cum, au zis ei, ieri ne-ai adus mâncare de limbi de porc, zicând că limba e cea mai dulce! Apoi azi cum ne dai tot mâncare din limbi de porc, ca mâncarea cea mai rea?

Esop le-a răspuns atunci:

— V-am dat și ieri și azi mâncare tot din limbi pentru că: limba e cea mai bună și mai dulce (când e călăuzită de o minte luminată) și astfel cu ea se aduce și se face mult bine în lume; dar tot limba e cea mai rea, mai amară și mai otrăvitoare și ucigătoare de oameni (când e călăuzită de o minte rea și întunecată) și astfel, prin ea se varsă mult rău și prăpăd în omenire.

În răspunsul acestui umil, dar înțelept rob, se vede arătat o mare parte din adevărul acesta. Limba ajută pe om a intra în rai, ca pe tâlharul răstignit în dreapta Mântuitorului; dar tot limba prăbușește pe mulți în prăpăstiile iadului, ca pe tâlharul din stânga Mântuitorului.

Toți, mari și mici, bogați și săraci, învățați și simpli, puternici și slabi să ne socotim bine: Cum stăm noi înaintea Creatorului nostru, cu lucrarea limbilor noastre? Limbile noastre sunt cucerite de Dumnezeu, ori de Satana? Limbile noastre sunt puse în slujba Domnului, ori în slujba diavolilor?

Să ne amintim de limba bogatului care cerșea o picătură de apă, pe care n-a putut-o căpăta. Deci fericit este omul care-și înfrânează limba sa, conducându-și-o numai după voia, porunca și bunarânduială a lui Dumnezeu.

Nicodim MăndițăDepsre păcatul înjurăturilor

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *