MĂRTURISIREA UNUI CONDAMNAT LA MOARTE

Am fost condamnat la moarte pentru asasinarea unui copil – crimă pe care nu am săvârșit-o. Am suferit peste trei decenii de abuzuri înfricoşătoare. De aceea, în cazul meu, căutarea menirii originare a omului de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost o luptă cumplită, până la sânge. Am suferit enorm până să ajung să învăț ce înseamnă dragostea adevărată, jertfelnică, și cum pot să o pun în practică în condițiile vieții mele de condamnat la moarte. Am trecut prin mari încercări până să ajung să înțeleg că am fost creaţi nu pentru a ne satisface dorinţele egoiste, ci pentru a căuta împlinirea dragostei de aproapele, pentru a ne dărui celorlalţi şi a suferi pentru ei, pentru a-i iubi aşa cum ne iubeşte Iisus Hristos pe fiecare în parte. Iar când spun „ceilalți”, mă refer şi la vrăjmașii mei.

Cei mai mulți suntem preocupați de propriile nevoi și interese, neavând nici cea mai mică idee despre menirea noastră originară ‒ aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne uni cu El. Din cauza aceasta, nu avem parte de experienţa unei relaţii de dragoste autentică nici cu ceilalți. Am căzut într-un individualism în care comuniunea cu Hristos nu există, şi nici nu are cum să existe. Aceasta e starea în care m-am regăsit eu, în lanțurile egoismului care-mi ţineau sufletul despărţit de har. Pentru mine, adevărata luptă pentru curățire a fost o încercare disperată de a mă izbăvi de moartea veşnică.

Lupta mea de despătimire nu diferă de lupta oricărui alt creştin. Și eu mă confrunt cu greutăți și ispite, la fel ca voi. Înţelegând suferinţa ca pe un medicament necesar pentru propria tămăduire, am ajuns să-mi privesc viaţa de condamnat la moarte ca pe o sămânţă pe care o ud cu nevoințe, pentru a putea ajunge la unirea cu Dumnezeu. Dar Domnul Însuși ne spune că „în lume necazuri veți avea” Ioan 16:33, aşa că zi de zi învăţ să îndur vitregiile vieţii mele de condamnat la moarte ca pe un mijloc de-a mă smulge din ghearele dracilor. Sfânta Scriptură îmi oferă şi încurajarea de care am atâta nevoie: „Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi” I Petru 3:14; „Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare”  I Petru 4:13. Pentru mine, nevoința îndurării suferinţelor a devenit jertfa mea pentru Dumnezeu: „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” Evrei 11:36-38.

Părinţii Bisericii m-au învăţat că, fără suferinţe, nu putem cunoaşte adevărul, că numai prin durere dobândim înţelegerea duhovnicească. Mă confrunt, desigur, cu mari greutăți, dar încep să le percep ca pe niște prilejuri de a primi învăţăminte. Doctorul sufletelor ne administrează leacul ispitirilor zilnice spre tămăduirea sufletelor noastre, căci Domnul porunceşte celui ce tânjeşte după El: „Leapădă-te de tine, ia-ți crucea ta şi urmează-Mi Mie” cf. Matei 16:24. Or, această lepădare de sine înseamnă respingerea duhului trupesc și îndurarea batjocurilor cu răbdare, și astfel ajung să capăt simțirea propriei mele nevrednicii. Astfel învăț să mă văd pe mine însumi mai prejos decât cei care-mi fac rău şi, în loc să-i judec ‒ ceea ce mi-ar îmbolnăvi sufletul ‒, mă socotesc pe mine pricina căderii lor.

„Îmi văd necazurile ca pe o binecuvântare”   

 Acest lucru este valabil mai ales în mediul penitenciar, unde infractorii umblă plini de sine ca nişte păuni îngâmfaţi. Atunci când apare tentaţia de a acţiona mânat de orgoliu, harul lui Dumnezeu îngăduie ispitele asupra mea. Astfel, înjurăturile și batjocura plouă din belşug peste urechile mele, ca un mijloc de-a mă smeri, dacă reuşesc să le îndur cu răbdare. Din nefericire, încă sunt multe situații când răspund cu mânie. Slavă Domnului că există Taina Spovedaniei, care mă ajută să-mi continui drumul.

Am înţeles că „a-ți lua crucea” înseamnă a omorî păcatul şi a transfigura patimile. „Crucea” se referă și la voinţa pregătită pentru suferinţă; în timp ce acţiunile mele anterioare erau rezultatul urii împotriva tuturor, pentru că fusesem agresat sexual, şi al mâniei provocate de jignirile primite, am început în sfârşit să-mi văd necazurile ca pe o binecuvântare. Aşa cum minereul de fier, când e scos din pământ în stare brută, e urât vederii, ca apoi, după ce e curăţit în foc şi bătut cu ciocanul, să iasă din el o spadă frumoasă, tot aşa focul şi loviturile necazurilor ne curăţesc şi ne înfrumuseţează sufletul. Nu spun că sunt adeptul îndurării cu inima împăcată a dispreţului şi umilirii, mai ales dacă pot să le evit. Dar am devenit conştient că am nevoie să trec prin ispite ca să-mi conştientizez atât slăbiciunea, cât şi nevoia de Dumnezeu.

Am înțeles că dorinţa ‒ sau mai degrabă nevoia ‒ de tămăduire a fiecărui om necesită intrarea în Biserica Ortodoxă şi nu se poate întemeia pe o simplă acceptare intelectuală sau emoţională a lui Hristos. Eu am intrat în spitalul duhovnicesc care este Biserica Ortodoxă unde, sub îndrumarea Părintelui meu, mă aflu sub tratament duhovnicesc. Continui să învăţ cum să-mi port cu smerenie crucea, ca să-L urmez pururea pe Hristos. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi (când sunteți prigoniți), căci plata voastră multă este în ceruri“ Matei 5:12!

Vă implor să vă rugaţi pentru mine, ca să îmbrăţişez cu smerenie fiecare încercare prin care trec. Deși la început îmi este tare amară, mai târziu mi se face dulce, căci numai „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu“ Fapte 14:22.

Din „Lumina din spatele gratiilor” de Anthony și Rachel Atwood, (Ed. Sophia, 2022)

 Traducere Anca Irina Ionescu

Grupaj realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă nr. 161 (iunie 2022)

www.familiaortodoa.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.