Micul compromis sau primul pas al înrobirii noastre

„De ce să-l ajut? Parcă pe mine m-a ajutat vreodată cineva? Singur am obținut totul. Frate, frate, dar brânza-i pe bani. Ei, lasă, n-o muri el dacă nu i-am dat acum ceva. Sunt sigur că și Dumnezeu înțelege”. Primul compromis nu pornește, așa cum am crede poate, de la săvârșirea unui rău, ci de la refuzul de a face bine. Nu vorbesc acum doar de cei ce întind o mână pe stradă spre a primi puținătatea darului nostru. Nu vorbesc de rude, nu vorbesc de prieteni, ci de orice situație a vieții noastre în care, deși bine cunoaștem ceea ce ar fi plăcut Domnului să facem, alegem calea cea largă și netedă a compromisului moral. Justificări găsim. Motive? O mie. Însă oglinda cea curată a conștiinței noastre prinde a se înnegri la un colț. Și orice început strigă după următoarele.

\r\n

De multe ori Dumnezeu ne atenționează, ne trezește la realitate, însă o dată călcată granița dintre moral și nefiresc, dintre bine și rău, voința noastră devine tot mai slabă. Fereastra prin care privim lumea apare tot mai colorată de imagini proiectate din afară, animate și strălucitoare, dar fără lumina cea dulce a harului. În lipsa păcii pe care el ne-o aduce în suflete, căutăm surogate. Ceva ca să ne treacă vremea mai ușor. De parcă viața noastră trebuie să fie doar trecută și atât. Iar lumea de azi ni le oferă din belșug. Tot luxul îți stă în față, toată splendoarea unei vieți născocite de mințile oamenilor ce s-au așezat singuri în centrul universului. Ai televizor, internet, mașini, excursii și petreceri. Aproape că nu-ți poți împărți timpul pentru a le gusta pe toate. Trebuie doar să mai faci ceva: încă un pas pe drumul compromisului, și încă unul… Și ce dacă mai nedreptățești pe cineva? E dreptul tău să fii mai sus. Și ce dacă îi pui o piedică? Doar n-o să rămâi tu în urmă. Și ce dacă duminica asculți în predică despre cât de mare e răsplata celor ce fac binele și nu-l oropsesc pe aproapele? Poate în timp ce asculți cuvântul de la altar chiar îți propui să fii bun pe viitor. Chiar te simți oarecum stânjenit și te gândești la cum era cândva, demult… Luni însă dai piept cu societatea, cu cariera, cu oamenii alături de care lupți pentru o viață mai bună. Nici tu nu știi ce-o fi însemnând asta, pentru că, de fiecare dată când îți atingi obiectivul, zărești un vârf mai înalt pe care-ai vrea să urci. O nouă „viață mai bună”. Și-atunci mai faci un pas…

\r\n

De la o vreme, nici slujbele de duminică nu le mai poți suporta. Ce atâta cicăleală, ce atâtea atenționări? Lumea noastră e alta. E realitate, nu misticisme antice. De ce să nu-l învinuiesc pe cutare, de ce să nu-i sabotez munca, de ce să-l las să câștige mai bine? Și încă un pas…

\r\n

De ce să aud vorbind de bine despre aproapele? Cu ce poate fi el mai bun ca mine? De ce să-i recunosc așa, chiar și pentru o clipă, meritele? Nu. Mai bine aș strecura în discuție un „Da, dar…”, ca să atrag asupra lui un mic oprobriu, cât de mic. Ba nu, mai bine spun direct ceva de rău. Parcă oricum mi s-a părut cândva că n-ar fi așa de corect. În fine. Asta e lumea în care trăim. Și Dumnezeu înțelege.

\r\n

Realitatea noastră e falsă, căci cu ipocrizie Îl scoatem ‒ întocmai precum făcea inchizitorul lui Ivan Karamazov ‒ pe Hristos din viața noastră, izolându-L între zidurile bisericii și oferindu-I doar două ore de libertate, cândva, duminică dimineața. Ne mai deranjează ceva. Slujitorii Săi. De ce? Pentru că ne reamintesc prea des de El, Cel răstignit pentru noi. În lumea noastră, a progresului, unde apar noi etici ‒ cea a managementului, a marketingului, a comerțului ‒ ce te absolvă de orice vină atunci când, fără scrupule, „calci pe cadavre” pentru a urca pe scara ierarhică, am vedea fapta Mântuitorului ca pe ceva ridicol. „Ce I-a ieșit? Cu ce S-a ales El câștigat după «eroismul Său de bravadă»? Mare parte din cei izbăviți nici nu I-au mulțumit. Și-atunci?… Iar slujitorii Lui, care-I vestesc faptele, nu au ce căuta în societate. Aici e vorba de progres, de concurență, iar ei vorbesc de milă, de iertare, de obrazul celălalt. Nu înțeleg că ne trag în jos? Nu văd că țările ortodoxe sunt cele mai sărace? Nu văd că nu ne permitem să ne creștem un copil? Murim de foame. Ei! Ei au stricat totul, cu mentalitățile lor medievale! Ei sunt de vină! Cât de bine ne-ar fi dacă ne-am lipsi de toți, să trăim așa…fericiți și raționali, ca în țările dezvoltate. N-avem nevoie de rânduri de pupători de oase, n-avem nevoie de sfinți, de biserici și călugări bărboși. Ne văd occidentalii și ne facem de râs”.

\r\n

Asta am auzit acum, la început de toamnă, de la pupitrele presărate cu ziare și reviste ale unor televiziuni comerciale. Și mi-am dat seama că ei nu vorbesc în van. Tot mai mulți de-ai noștri, pătrunși de logica cea simplă a compromisului, preferă să-i asculte, decât să „piardă” câteva ore la rândul rugăciunii și al pocăinței. Preferă să vadă doar munți de bani ce se varsă în cutia milei, doar demnitari pe scenă și mașini luxoase, preferă să-l asculte pe nefericitul care, din neștiință, cade în capcana unor reporteri rău-intenționați și spune că, da, ar vrea și el să câștige la loto. Mai ales în zilele de hram, acuzele și invectivele aduse Bisericii și celor ce-I slujesc lui Hristos au luat o amploare negândit de mare, căci există o libertate a cuvântului, dar lipsește cu desăvârșire responsabilitatea pentru ele. Iar noi… ascultăm.

\r\n

„Draga mea, scumpa mea, oprește-te! Nu te mai tăvăli pe jos! Ce-i cu tine?”. Auzind strigătele acestea disperate, fug repede spre locul cu pricina. „Ce se întâmplă?”, întreb îngrijorat. „Sărmana fată! O muncește vrăjmașul. A venit să se închine la Sfânta și, pe când Preasfințitul Calinic citea rugăciunile de dezlegare, diavolul trântit-o la pământ. Acum stă aici și se învârte pe jos de mai mult de jumătate de oră”, spune un bătrân, închinându-se cu spaimă. „S-a mai manifestat așa vreodată?”, vreau să aflu, întrebându-l pe altcineva. „Mama ei spune că niciodată nu a mai dat vreun semn de îndrăcire. Dar când episcopul a citit rugăciunile, diavolul nu a mai putut răbda”. Mă uit în jur. Cu excepția câtorva slujitori ai Bisericii, obișnuiți deja cu astfel de situații, toți oamenii privesc spre sărmana fată cu chipurile înfricoșate. Sunt cutremurați de ceea ce se întâmplă înaintea lor.

\r\n

Mergând spre casă, mă gândesc la tot ce mi-a fost dat să văd. Și-mi amintesc vorbele părintelui Sofian, care mi-au părut aspre mai înainte: omul are chipul îndrăcit de patimi. Mi-am pus de îndată întrebarea: de ce atât de tare ne înspăimântă un caz dintr-acesta și de ce într-atât rămânem de nepăsători la îndrăcirea întregii noastre lumi? Nu reacționăm cu nimic atunci când sfinții, icoanele, preoții și întreaga Biserică sunt huliți, stigmatizați, acuzați de cele mai josnice fărădelegi. Nu vedem cum lumea noastră se întunecă pe zi ce trece sub umbra unei noi mentalități, nu numai necreștine, ci chiar anti-creștine. Nu vedem cum copiii noștri cresc făcându-și din demonii filmelor și a unor desene animate idoli. Sunt sigur că strămoșilor noștri, crescuți în credința cea curată a iubirii de Dumnezeu și de aproapele, toți acuzatorii care latră împotriva sărmanilor pelerini li s-ar fi părut a fi cu adevărat îndrăciți. Atunci de ce noi nu-i mai vedem așa, ci îi ascultăm, savurându-ne, liniștiți, cafeaua? Pentru că fiecare compromis pe care-l facem, fiecare pas spre lumea cealaltă, condusă de vrăjmașului omului și a lui Dumnezeu, ne îndepărtează de adevărata realitate, de înfricoșătoarea realitate.

\r\n

Poate că liderilor de opinie de pe ecranele înrobirii noastre le-ar trebui, pentru o clipă, să vadă o astfel de situație, cum a fost cea din catedrala mitropolitană, și să înțeleagă (dacă urechile le vor fi dispuse să asculte și ochii le vor fi deschiși să vadă) că preoția nu înseamnă putere arbitrară și  adunare de „«acatisme» (sic!) pentru a muri capra vecinului” (așa cum se exprima un mult prea apreciat om de televiziune), ci adevărata putere harică, trimisă de Dumnezeu, o putere pe care nici mecanismele lor atât de potrivnice mentalității creștine nu o vor putea învinge, o putere care reușește să ofere credincioșilor adevărată bucurie, adevărată răsplată, departe de fructele dulci, dar otrăvitoare, ale unei vieți trăite în întunericul negării lui Dumnezeu.

\r\n

Vor înțelege poate atunci cât e de mare comoara după care aleargă smeriții pelerini, de ce unii credincioși sunt dispuși să stea zeci de ore așteptând bucuria întâlnirii cu Sfânta Parascheva, de ce atât de mulți oameni acceptă să asculte de un părinte, preot sau episcop, urmându-i întru totul povețele. Noi știm aceste lucruri, căci de multe ori în viață ne-am bucurat de nemăsurata milă a lui Dumnezeu. Și totuși intrăm în jocul celor care nu-L cunosc. Și totuși, din ignoranță sau din lașitate poate, de multe ori îi aprobăm. Din fericire însă, an de an, Cuvioasa Parascheva ne cheamă iar la sine, ne invită în casa Domnului nostru și ne întinde o punte spre lumea sfinților, de unde luăm putere pentru a trece încă un an pârâul cel tulbure al cotidianului flămând de compromisuri.

\r\n

Sebastian Schipor

\r\n

Sursa: www.doxologia.ru

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *