Duminica a XXI-a după Rusalii

Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El; şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care le slujeau din avutul lor. Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

\r\n

Luca 8,5-15

\r\n

Un tânăr era nerăbdător. Dorea să schimbe totul în viaţă, deodată. Nu putea aştepta. Într-o noapte a avut un vis: se făcea că era într-un magazin, iar în spatele tejghelei era un înger. Nervos, tânărul l-a întrebat ce vinde. “Tot ce îţi doreşte inima”, a spus îngerul. “Dacă aşa este, atunci vreau pace pe pământ, să nu mai fie tristeţe, foame şi boli…” Îngerul îl întrerupe zâmbind: “Stai puţin… Nu cred că m-ai înţeles. Aici nu vindem fructe – doar seminţe.”

\r\n

Nu doar stejarii uriaşi cresc din mici seminţe; majoritatea ideilor şi gândurilor cresc din seminţe care au fost plantate în minţile şi inimile noastre. Cât de importante sunt gândurile semănate în minte! O vorbă spune: Seamănă un gând, culege un gest. Seamănă un gest, culege un obicei. Seamănă un obicei, culege un caracter. Seamănă un caracter, culege un destin. În natură, seminţele sunt atât de puternice încât pot să împingă şi să iasă prin asfalt. Ce să spunem atunci despre seminţele de iubire, ură, compasiune, lăcomie, invidie, din inima omului? Să nu ne îndoim niciodată de puterea lor de a ne împinge o anume parte a existenţei.

\r\n

În Evanghelia de astăzi, Iisus compară adevărul, care este în Cuvântul său, cu o sămânţă. Sămânţa este aruncată peste tot: pe cărări bătute, printre pietre şi spini, precum şi pe pământ bun. Cade oriunde este posibilitatea şi promisiunea unei vieţi, care să crească. Fiecare cuvânt din Evanghelie este o sămânţă, începutul unui proces nesfârşit de transformare. Unii oameni spun: “Dacă aş putea să îl aud în Persoană pe Dumnezeu vorbindu-mi, mi s-ar înroşi picioarele cât de rapid aş fugi să-l întâlnesc.” Dar Dumnezeu ne vorbeşte în Persoană în fiecare duminică, atunci când cuvintele Sale sunt citite în Evanghelie şi predicate apoi de preot. Dumnezeu ne-a dat cuvântul său în Biserică şi acasă, în Sfânta Scriptură. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, tot atât de real ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi în faţă şi ne-ar vorbi.

\r\n

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa: parabolele sale, vindecările sale, minunile sale; dar chiar şi Cuvântul (Logos) însuşi, care a fost aruncat ca o sămânţă în pământ şi îngropat pentru a se ridica la o viaţă nouă. Iisus şi-a semănat seminţele sale, iar la final s-a semănat pe Sine. Până într-acolo a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

\r\n

Pământurile

\r\n

Accentul în parabolă nu cade pe sămânţă sau pe semănător, ci pe pământ, care este la final factorul determinant în ceea ce priveşte rodnicia sau nu a seminţei. Sămânţa cade pe patru tipuri de pământ, spune Iisus. Trei din patru o resping. Presupun că aceasta înseamnă că există patru tipuri de oameni care merg la biserică. Trei din patru nu rămân cu nimic din acest mers la biserică. Trei din patru nu vor înţelege ce vreau să spun prin această predică, sau vor fi ofensaţi de ea, sau poate nici nu o vor auzi deoarece mintea lor este în altă parte, sau poate pentru că vor dormi ori visa cu ochii deschişi. Dacă creştinismul a avut probleme la secerarea recoltelor de-a lungul secolelor este pentru că adevărul lui Dumnezeu a fost predicat, dar nu a fost acceptat. Vina nu stă în adevăr, în sămânţă, ci în sol, în inimile ascultătorilor, unde adevărului nu i se permite să prindă rădăcini.

\r\n

Să trecem pe scurt în revistă cele patru tipuri de pământ, după cum le-a descris Iisus.

\r\n

Una a căzut lângă drum

\r\n

Sămânţa “de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Am auzit despre blocajele arteriale, dar mai mortale sunt blocajele inimii către Dumnezeu. Primele opresc sângele să curgă, şi provoacă moartea fizică; celălalt blocaj ne împiedică să primim Pâinea vieţii, provocând moartea sufletului. Nimic nu poate opri cuvântul lui Dumnezeu, doar o inimă închisă: atunci ea se opreşte de tot; nimic nu mai intră în ea. Nu există nici o deschidere în sol, să primească sămânţa dătătoare de viaţă, doar pământ tare. Despre aceste inimi Iisus spunea: “nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.

\r\n

“Dar”, vor obiecta unii, “acesta este un caz extrem. Cu siguranţă nu este cazul meu. În nici un caz inima mea nu este sol tare.” Mai gândiţi-vă odată! De câte ori aţi auzit o predică şi nu v-aţi dat seama că era pentru Dvs? Vă gândeaţi la păcatele altora, sperând că predicatorul va fi auzit de aceia. Dacă credeţi că păcătoşii cu inima tare sunt răi, atunci să ştiţi că “sfinţii” cu inima tare sunt şi mai şi.

\r\n

 Cum se întăresc inimile

\r\n

Cum se fac inimile impenetrabile la cuvântul lui Dumnezeu? În cazul unora, din mândrie. Cred că au răspuns la toate întrebările. Nu vor să fie deranjaţi de idei noi sau de o creştere nouă. Ei se cred maturi şi înţelepţi. Poate de aceea Iisus ne-a îndemnat să fim asemenea copiilor, care sunt mereu deschişi la idei noi. Ca pământul bătătorit de mulţi paşi, unele inimi sunt autostrăzi – beton şi iarăşi beton. Atât de multe trec peste ele, un trafic uriaş, o greutate constantă, ce îi dă mici şanse cuvântului lui Dumnezeu să răzbată. Şi familiaritatea întăreşte inima. Auzind unele adevăruri ale credinţei creştine de mici, am ajuns să le luăm de-a gata: acum nu ne mai impresionează deloc. În fine, o inimă poate să devină pământ solid atunci când lipseşte cultivarea. Aşa cum pământul fără apă devine tare, la fel şi sufletul fără rugăciune, fără biserică, fără Sfintele Taine, se întăreşte. Îşi pierde capacitatea de a răspunde lui Dumnezeu; devine impenetrabil. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate trece prin el.

\r\n

Dacă o dată – măcar o dată – ar putea să răzbată solul tare, ce transformare s-ar întâmpla! Dacă am lăsa măcar odată deşertul din noi să primească sămânţa dătătoare de viaţă, ce credinţă ar produce… ce iubire… ce speranţă… ce pace… ce putere! Dar rămânem tari. Ca păsările care plonjează din înălţimi şi fură seminţele, aşa şi forţele demonice vin şi iau de la noi cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva să credem şi să fim mântuiţi. Aşa după cum diavolul vine la noi când ne rugăm să ne fure rugăciunile, distrăgându-ne atenţia cu alte gânduri, tot aşa el ne fură cuvântul lui Dumnezeu din inimi întărind suprafaţa inimii pentru a o face impenetrabilă.

\r\n

Alta a căzut pe piatră

\r\n

“Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.” Explicând aceasta, Iisus spune: “Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” Aceştia sunt oamenii care admiră cuvântul lui Dumnezeu. “Ce predică superbă!” şi cu asta gata. Au primit-o “cu bucurie”, dar nimic mai mult. “Aceştia nu au rădăcină.” Există multe moduri subtile de a respinge cuvântul lui Dumnezeu. Oricât de ciudat ar părea, unul din moduri este admirarea cuvântului! Să mă explic.

\r\n

Teologul danez Kierkegaard spunea odată o parabolă despre un cârd de gâşte, ce trăiau într-o curte înconjurată de mare gard de lemn. Într-o zi, un gânsac predicator a aterizat în curtea cu pricina. El s-a urcat pe o ladă şi a început să predice. Le-a certat pe gâşte pentru că erau mulţumite cu viaţa în limitele curţii, când Dumnezeu le-a dat aripi ca să zboare pe cerul infinit. Le-a vorbit despre bunătatea lui Dumnezeu, dovedită de aripile pe care le-a dat gâştelor. Le-a îndemnat să îşi folosească aceste aripi pentru a zbura. Şi gâştelor le-a plăcut. Dădeau din cap în semn de aprobare şi vorbeau între ele despre ce mare predicator au în faţă. Erau uimite de ce spunea gâscanul şi îl aplaudau îndelung. Toate acestea le-au făcut. Dar un lucru nu l-au făcut niciodată: nu şi-au folosit aripile pentru a părăsi curtea. S-au întors la obiceiul lor de a umbla de colo până colo între gardurile de lemn.

\r\n

Aplicaţi aceasta la noi şi vedeţi cât adevăr conţine! Când auzim o predică bună ne grăbim să o lăudăm. Când citim câte un verset frumos din Biblie ne declarăm impresionaţi până la lacrimi. Dar apoi? Majoritatea dintre noi revenim la vechile metehne. Auzim adevărul – ba chiar îl şi admirăm – dar nu îl acceptăm. Continuăm astfel să trăim în aceleaşi sentimente de ură, cu aceleaşi prejudecăţi, tot cu mândria, invidia şi războaiele noastre personale.

\r\n

Alta a căzut între spini

\r\n

“Alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.” Iisus explică: “Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.” Aceasta este probabil cea mai tristă parte din parabolă. Pământul care ar putea produce ceva măreţ, dă o junglă. Un sol care produce buruieni trebuie să fie un sol bun: altcumva nu ar creşte ceva pe el. Dar, spune Iisus, spinii cresc repede, şi înăbuşesc în curând sămânţa bună. Mulţi oameni se pot recunoaşte aici. Au primit cuvântul lui Dumnezeu şi vor cu adevărat să îi slujească lui Dumnezeu. Dar devin implicaţi în atâtea lucruri, încât Dumnezeu este încetul cu încetul înăbuşit. Nu este vorba că lucrurile pe care le fac ar fi rele; dimpotrivă, pot să fie lucruri bune, dar care ne secătuiesc energiile şi ne abat inimile de la Hristos. Cineva spunea pe bună dreptate: “Mulţi oameni pun pe primul loc lucruri secundare.” Un om de afaceri îmi spunea odată: “Rugăciunile mele nici nu ajung la tavan, că mintea îmi şi este invadată de presiunea afacerilor pe care le am.” Într-o zi o biserică a anunţat primirea de noi membri într-o anume duminică. Unul a sunat de la birou şi a spus că ziua cu pricina nu îi convine căci are de lucru. Un altul l-a căutat şi i-a spus: “În acea duminică echipa mea favorită de fotbal joacă în deplasare. Trebuie să merg să îi văd.” Concluzia? “Şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.”

\r\n

Atâtea activităţi care sunt bune ajung să ne răvăşească zilele, încât devin inamicii păcii noastre. Iisus pune o întrebare fiecăruia dintre noi: la ce spini le permitem noi să ne crească în viaţă, spini care apoi înăbuşe loialitatea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu?

\r\n

 Alta a căzut în pământ bun

\r\n

“Alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.” Iar Iisus explică: “Cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” Pământul bun îi reprezintă pe cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu, făcându-l parte din ei. Îl păstrează în inimă şi aduc roade cu răbdare. Seminţele cresc încet, dar sfârşesc prin a controla dorinţele noastre, emoţiile noastre, gândurile noastre, acţiunile noastre. Puţin câte puţin, vieţile noastre devin rodnice şi asemenea lui Dumnezeu.

\r\n

Trebuie să recunoaştem că există perioade când suntem unul dintre cele trei tipuri de pământ, sau o stranie combinaţie între ele. Există în noi câte un drum bătătorit, câte un sol pietros, câte o parcelă cu spini. Dar Iisus ne spune că pământul poate fi îmbunătăţit. Pământul tare poate fi arat; pietrele şi spinii pot fi aruncaţi. Prin grijă şi cultivare, inimile noastre pot să devină fertile, ca “pământul cel bun” care dă rod însutit.

\r\n

 Cine are urechi de auzit să audă

\r\n

Una din căile de a ne îmbunătăţi pământul sărac al inimilor noastre, spune Iisus, este ascultarea cu atenţie. “Cine are urechi de auzit să audă.” “Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu.” Cum am putea să cunoaştem fără să ascultăm? O persoană se întorcea într-o duminică de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare şi faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replică neaşteptată: “Ce teribilă responsabilitate!” Era adevărat! Oricine ascultă cuvântul lui Dumnezeu predicat îşi asumă automat marea obligaţie nu de a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practică cuvântul.

\r\n

Trebuie să devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresaltă imediat ce copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzică ce, într-o mare de instrumente diferite, poate să recunoască o singură notă greşită scoasă de o violină; cu auzul la fel de sensibil ca al unui ţăran care, venit la oraş, este în stare să audă lăcusta în zgomotul maşinilor de pe stradă; cu urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care speră să fie amintiţi. Este o lege a vieţii faptul că auzim ceea ce ne-am antrenat să auzim. Zi de zi putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slabă, ci mai puternică, cu fiecare an ce trece, apropiindu-ne de întâlnirea cu El.

\r\n

O veche legendă japoneză povesteşte despre un pios călugăr budist care a murit şi a mers în ceruri. Acolo a ajuns într-un loc unde erau multe rafturi cu nişte lucruri pe ele, etichetate. Apropiindu-se, a văzut că erau urechi umane, iar pe etichete erau numele celor ce le-au avut. Călugărul a aflat că acestea erau urechile celor care pe pământ frecventau templul, ascultau cu plăcere învăţăturile despre zei, dar nu puneau în practică nimic din ce auzeau. Şi astfel, după moarte, ei au mers într-un alt loc, în timp ce urechile lor au ajuns în ceruri – doar ele au fost salvate.

\r\n

Cât de des am auzit reproşul acesta că noi, cei care mergem la biserică, suntem doar urechi, care mergem, auzim, dar nu facem nimic; că am înlocuit acţiunea cu ascultarea, la care ne şi limităm. Este o acuză deosebit de dureroasă şi adevărată. Este cauza marilor eşecuri ale creştinismului de-a lungul veacurilor. “Cine are urechi de auzit să audă.” Să ne suflecăm mânecile, să luăm săpăliga, să arăm pământul, să ridicăm pietrele şi buruienile, şi să ne pregătim să aducem roade în Hristos!

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *