NEBUNIA ÎNTRU HRISTOS Partea III

Viaţa îndepărtată de grijile lumeşti întotdeauna este însoţită de sărăcie. Însăşi viaţa Domnului Iisus Hristos prezintă modelul desăvârşit al adevăratei sărăcii ascetice, al înstrăinării totale de orice agonisire pământească: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul” (Matei, 8, 12). Sfinţii „nebuni” L-au urmat cu credinţă pe Mântuitorul şi în privinţa neagonisirii pământeşti. Lipsurile lor ascetice ţineau în primul rând de îmbrăcăminte şi locuinţă. În starea de „nebunie” Sfinţii purtau o cămaşă de sac pe trupul gol. Această cămaşă era tradiţional un simbol al pocăinţei, cunoscut încă în Vechiul Testament. Această tradiţie se întâlnea atât la poporul iudeu, cât şi la popoarele păgâne orientale (spre exemplu, la nineviteni, Iona, 3, 6; II Regi, 21, 27; IV Regi, 19, 1; Matei, 11, 21; Luca, 10, 13). Cămaşa „din sac”, de obicei era de culoare neagră, confecţionată din lână aspră. În Noul Testament această tradiţie porneşte de la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care purta îmbrăcăminte din păr de cămilă (Matei, 3, 4).

\r\n

Sfinţii „nebuni” se lipseau nu numai de îmbrăcăminte, dar şi de încălţăminte, de locuinţă, într-un cuvânt ei înfăptuiau direct cuvintele apostolului Pavel: „…sîntem goi…şi pribegim” (I Corinteni, 4, 11). Dormeau foarte puţin şi pentru a alunga somnul petreceau nopţile în rugăciune sub cerul liber. Viaţa Sfinţilor „nebuni” ne dovedeşte că anume în cele mai aspre condiţii de trai se poate păstra „mintea întreagă” şi se poate ajunge la acea desăvârşire, spre care omul e obligat să tindă. Sfinţii se lepădau de toate, deveneau morţi pentru lume, numai ca să atingă scopul suprem al vieţii – desăvârşirea moral-duhovnicească.

\r\n

„Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om” (Ecclesiastul, 12, 13), Adică în aceasta constă esenţa vieţii – fără aceasta omul ca şi cum nu ar fi om. Viaţa duhovnicească este o înaintare activă spre Dumnezeu, îndreptată către unirea veşnică cu El în viaţa viitoare. Indiferent de ce s-ar alipi omul pe pământ şi ce dorinţe ar avea, şi cât de fericit ar fi realizându-le – nimic pământesc şi vremelnic nu-l va mulţumi. Această neîmplinire interioară mărturiseşte despre faptul că sufletul omului năzuieşte spre cele înalte, spre veşnicie. Calea spre veşnicie – este iubirea faţă de Dumnezeu. Aspiraţia şi iubirea se identifică undeva, că doar nu tindem spre ceea ce nu iubim, dar este cu neputinţă să nu tindem spre ceea ce iubim. Când iubirea conduce mintea şi voinţa omului, atunci ea îl înalţă la Dumnezeu. Dorinţa de a fi cu Dumnezeu îi făcea pe Sfinţii „nebuni” să fie străini pentru lume. Ei nu fugeau din lume, dar lăsau toate obiceiurile, deprinderile, regulile, cerinţele opuse duhului lui Hristos, dispreţuiau tot ce dăuna mântuirii omului. Ei se călăuzeau de cuvintele Apostolului: „Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, să fie ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea” (I Corinteni, 7, 31). Sfinţii „nebuni” se străduiau să fie într-o legătură strânsă, vie cu tot ce este adevărat, sfânt, bun, frumos, se străduiau să devină ca omul de până la cădere. Pătrunzătoare în acest context sînt cuvintele Sfântului Maxim al Moscovei, nebunul pentru Hristos, rostite de el atunci când lămurea sensul lipsurilor şi suferinţelor lui ascetice: „Vom răbda până la sfârşit şi vom fi oameni”.

\r\n

Sfânta Scriptură ne spune că cel ce doreşte să se apropie de Dumnezeu, trebuie să-şi pregătească sufletul de ispite. „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, pregăteşte-ţi sufletul tău spre ispită. Încordează-ţi inima ta… Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător” (Sirah, 2, 1-4). De la începutul lumii pentru Sfinţii patriarhi, Prooroci, Apostoli şi Mucenici semnul alegerii lor era calea îngustă a ispitelor şi a necazurilor. Mergând pe acest drum au bineplăcut lui Dumnezeu. Sfinţii Mucenici, răbdând multe chinuri, au dat dovadă de o bărbăţie de neînvins şi au murit pentru Hristos. „Cei ce spun că iubesc pe Domnul, – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, – să dovedească adevărul cuvintelor lor nu numai prin răbdarea sufletească a necazurilor întâmplate, dar şi prin răbdarea cu bucurie, cu dragoste, pentru nădejdea lăsată în Domnul”. Sfinţii „nebuni” au dat dovadă de o asemenea răbdare. Mulţi râdeau de înfăţişarea lor jalnică, copilărească, ei însă, le primeau pe toate cu răbdare şi bucurie. În mod deosebit, această calitate este caracteristică Sfinţilor „nebuni” ruşi. F. M. Dostoievski nu o dată a menţionat această calitate a poporului rus – credinţa în puterea mântuitoare a suferinţelor. „Fiecare dintre noi poartă vina pentru toţi şi pentru toate pe acest pământ…” („Fraţii Karamazov”). În aceste cuvinte se ascunde un mare adevăr…

\r\n

\r\n

Проф. Голубинский Е. „Юродство Христа ради”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *