NEBUNIA ÎNTRU HRISTOS Partea IV

Cu adevărat, în viaţa duhovnicească nu poate fi o astfel de acţiune, care ar aduce folos sau rău numai unei singure persoane. Fiecare faptă bună măreşte fără îndoială puterea binelui în omenire, şi, dimpotrivă, fiecare faptă rea măreşte puterea păcatului, şi prin aceasta se aduce neobservat pagubă tuturor. De aceea, din punctul de vedere al adevăratei iubiri creştine, jertfitoare, pe care o aveau Sfinţii „nebuni”, nu este nimic mai firesc şi mai sincer, decât a dori să pătimeşti fără vină de la alţii şi prin aceasta, într-un fel, să se răscumpere unii pe alţii. În acest caz Sfinţii „nebuni” poartă sarcinile altora. Potrivit acestei idei, a pătimirii de bună voie de la alţii, nevoinţa „nebuniei” se apropie de patimile fără vină ale Mântuitorului pentru neamul omenesc. „Doar ea (nevoinţa „nebuniei”) constă anume în a răbda de la oameni înjosiri şi defăimări”. Şi, într-adevăr, Sfinţii „nebuni” păreau fără minte, pentru a ascunde virtuţile lor, iar de aici numaidecât apărea şi răbdarea. Când Sfântul Mihail Klopski trecea prin Novgorod, o gloată de copii din stradă au început să râdă de „nebunia” lui, aruncând în el cu pietre. Sfântul Simeon de la Iureveţ a răbdat diferite înjosiri: mulţi râdeau de el ca de un nebun, îl mustrau că se preface şi-l băteau. Sfinţii „nebuni” răbdau nu pentru că nu aveau simţ sau erau nepăsători faţă de viaţă, ei ştiau că totul se află în mâna lui Dumnezeu, că fără voia Lui nimic nu se întâmplă şi că pentru încercarea voinţei şi credinţei omului sînt necesare ispitele. Deşi ştiau că pe calea ce duce spre slavă sînt multe bucurii, plăceri, dar mai ştiau şi că pe această cale trebuie să se aştepte la suferinţe: „…în lume necazuri veţi avea…”, „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte, 16, 33); „Şi toţi cei care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei, 3, 12).

\r\n

Sfinţii „nebuni” prin diferite suferinţe şi-au răstignit patimile. Adică s-au răstignit împreună cu Hristos, s-au împărtăşit din crucea Lui, pentru că oricine doreşte să-I urmeze lui Hristos, să fie a lui Hristos, trebuie să se răstignească duhovniceşte. Cum să înţelegem această liniştită răbdare a Sfinţilor „nebuni”, pacea din sufletul lor? Dumnezeu ca iubire a dat omului porunci bune, după puterea şi firea lui; îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti naşte armonia, pacea şi liniştea în sufletul omului. Îndeplinirea voii Domnului dă pace şi linişte conştiinţei, aduce în suflet „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filipeni, 4, 7). Omul care trăieşte cu Dumnezeu în suflet, întotdeauna simte această pace mângâietoare: „Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi nu se smintesc” (Ps., 118, 165), în orice necaz el niciodată nu cade cu duhul, ci se bucură, după cuvintele Apostolului Pavel: „…ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni, 6, 10). Această nespusă bucurie i-a însoţit pe Sfinţii „nebuni” în suferinţele lor. Ei erau conştienţi că trebuie să fie purtători de cruce pe pământ, să lupte cu ispitele. De fapt aici trebuie să subliniem, că orice creştin nu-şi poate petrece viaţa fară cruce, ca să se asemene lui Dumnezeu. Oricât de straniu ar părea la prima vedere modul de viaţă al Sfinţilor „nebuni”, dar exemplele Sfinţilor ne arată, că nevoinţa lor cu ajutorul harului lui Dumnezeu a fost un mijloc de a atinge înalte măsuri duhovniceşti şi acea aparentă înjosire din partea oamenilor se răsplăteşte şi chiar dispare cu totul odată cu desăvârşirea lăuntrică, esenţială pentru duh. „Nebunia” întru Hristos are o mare însemnătate pentru viaţa duhovnicească a omului. Acea schimbare în om, care-l îndreaptă spre această viaţă, include în sine mai înainte de toate recunoaşterea de către om a neputinţei sale în faţa lui Dumnezeu. Această recunoaştere primeşte importanţă şi cunoaştere deplină numai fiind manifestată faţă de alţi oameni. Aceasta este smerenia. „Supuneţi-vă… unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie…” (I Petru, 5, 5).

\r\n

Smerenia omului faţă de alţi oameni alcătuieşte „nebunia. Măreţia „nebuniei” se deschide din smerenia vieţii creştineşti exprimată prin lepădarea de sine; a fi fără nici o pretenţie la demnitatea exterioară, a fi mai prejos decât acei cu care trăieşti şi te cunosc. Smerenia încununează nevoinţa „nebuniei” anume prin aceea că, cel ce şi-a asumat-o trebuie să lupte cu sine însuşi, dezrădăcinând din inima sa cel mai puternic sentiment din sufletul omului – iubirea de sine.

\r\n

Sfinţii „nebuni”, prin smerenie, care le-a fost călăuză de neînlocuit în viaţa lor, au luptat cu acest duşman al omului. Desăvârşirea prin smerenie, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, este „să primeşti cu bucurie învinuiri nedrepte”. Smerenia i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se considere pe sine mai prejos decât li se cuvenea lor după cin sau rang. Din acest punct de vedere, „nebunia” este rolul (dacă putem întrebuinţa acest cuvânt) mântuitor, dar şi cel mai important al slujirii obşteşti. Ei păstrau neîncetat în inima lor mustrarea de sine, din care se năştea pocăinţa. Viaţa Sfinţilor „nebuni” a constat dintr-o exercitare neîntreruptă a pocăinţei smerite.

\r\n

Проф. Голубинский Е. „Юродство Христа ради”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *