Nu se cuvine să grăim de rău pe preoţii lui Dumnezeu

Adeseori nici măcar o simplă vorbă nu îndrăznim să punem pentru părinţii noştri comuni,  ci, auzind că sunt batjocoriţi şi grăiţi de rău – fie de ai noştri, fie de străini – nu le răspundem celor ce-i grăiesc astfel, nu-i oprim, nici nu-i mustram. Ba, mai mult, chiar noi înşine începem să-i vorbim de rău. Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele şi batjocoriri la adresa mai-marilor noştri din partea celor necredincioşi, câte vede din partea celor ce par a fi credincioşi şi care sunt împreună cu noi la slujbe. Şi ne mai întrebăm de unde este atâta uşurătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm cu atâta vrăjmăşie faţă de părinţii noştri.
Că nu este, nu este nimic care să poată prăpădi şi strica Biserica – ba, mai mult, nu se poate face acest lucru cu uşurinţă din afara Bisericii – decât a nu fi legaţi întreolaltă, cu multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi dascălii, părinţii şi fiii duhovniceşti, mai-marii şi cei conduşi de ei. Şi e destul ca cineva să-l grăiască de rău  pe un simplu frate, ca să nu mai fie lăsat să citească dumnezeieştile Scripturi. „Pentru ce iei în gura ta legământul Meu?” (Ps 49, 16), zice Dumnezeu. Iar după aceea, spunând şi pricina, adaugă: „Şezând, grăieşti împotriva fratelui tău” (Ps 49, 20). Iar tu, osândindu-lpe părintele tău duhovnicesc, te socoteşti vrednic să te sui pe amvonul dinaintea uşilor sfinte? Cum va fi judecat unul ca acesta ? Căci dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-1 vorbească de rău pe cel care cu mult mai mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti îi este părinte ?
Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el?  Nici că fulger din cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte?  Nu ai auzit ce a pătimit sora lui Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit necurată şi a cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se fratele ei pentru ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci a fost scoasă din locul acela sfânt.  Şi gândeşte-te  că doar ea a conlucrat la creşterea lui şi a adus-o pe mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru început, copilul Moise, de mână barbară; iar după acestea, şi mai mare peste femeile evreilor a fost, după cum Moise peste bărbaţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui Dumnezeu, pentru grăirea de rău ce a făcut-o. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit prin rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a putut să mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă milostiv pe Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certat aspru. Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe cei ce conduc şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi adeseori, dacă un păcat este uşor de felul lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai faptul că cel ce l-a comis îl judecă pe altul. Sunt neclare cele spuse?  Să încerc să le fac mai pe înţeles. Să zicem că cineva a păcătuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un altul, care a păcătuit în acelaşi fel. în Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pedepsi nu numai că a păcătuit el, ci şi pentru că a osândit greu pe cel care a păcătuit la fel ca dânsul. Iar că acest lucru este adevărat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut, ba, mai mult, ceea ce v-am spus va rezulta mai limpede din cele ce urmează. Fariseul, deşi nu a păcătuit cu nimic, ba trăia chiar în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă l-a osândit pe vameş că era răpitor şi lacom şi prea-nelegiuit, şi l-a judecat aşa de tare, a primit o osândă mai mare decât a aceluia. Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a osândit cu un simplu cuvânt pe altul care a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărădelegile, şi-a atras atâta pedeapsă, noi, care păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom judeca vieţuirea altora, neflind aceia vinovaţi  la arătare cu ceva, nici făcând ceva în văzul nostru, ia gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage? Cum nu vom pierde orice iertare? „Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” (Mt 7, 2).

Pentru aceea, vă pun înainte şi vă îndemn şi vă rog să ne depărtăm de acest rău obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm cu nimic pe preoţii care aud că-i vorbim de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar de ar fi adevărate  (fiindcă şi fariseul nu l-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de folos, deşi adevărate erau cele spuse despre acela); iar pe de altă parte ne aruncăm pe noi înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-şi o rană de moarte, singur s-a îndepărtat. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi necazuri, să ne ţinern cu tărie înfrânarea limbii. Căci dacă grăindu-l de rău pe un vameş oarecare, nu a scăpat fariseul de pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe părinţii noştri duhovniceşti, ce apărare vom mai avea. Dacă Maria numai o dată l-a vorbit de rău pe fratele ei Moise şi a luat atâta pedeapsă, ce nădejde de mântuire mai avem cand împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe mai-marii noştri?
Să nu-mi spuna cineva că acela era Moise. Căci voi putea să-i spun şi eu că aceea era Maria. Iar ca să afli cu limpezime ca chiar dacă preoţii sunt vinovaţi, nici aşa nu-ţi este îngăduit să le judeci vieţuirea, asculta, ce spune Hristos despre căpeteniile iudeilor: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Aşadar., toate câte vă spun vouă să le faceţi, faceţi-le. Dar după faptele lor să nu faceţi” (Mt 23, 2-3). Şi ce poate fi mai rău pentru aceia, că invidia lor i-a stricat pe ucenicii lor? Dar nici chiar aşa nu i-a coborât din vrednicia lor, nici nu i-a făcut dispreţuiţi în ochii celor cârmuiţi de ei. Ba, din contră. Căci dacă cei cârmuiţi ar fi primit această putere, pe toţi i-ar fi dat afară din preoţie şi i-ar fi coborât de la altar. Pentru aceea şi Apostolul Pavel, ocărând pe arhiereul iudeilor şi zicându-i: „Te va bate Dumnezeu pe tine, perete văruit; tu şezi şi mă judeci” (Fapte 23, 3), când a auzit pe aceia că îi sar împotrivă, spunându-i „pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară?”, voind să arate câtă cinste şi respect se cuvine a se da conducătorilor, a răspuns: „Nu am ştiut că era arhiereul lui Dumnezeu”.
Pentru aceea şi David, prinzându-l pe călcătorul de lege, Saul, care răsufla în juiu-i moartea şi era vrednic pentru aceasta de mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat viaţa, dar nici măcar cuvânt impovărător nu a suferit să spună către acela. Şi a zis şi pricina:(,,Pentru că era unsul Domnului” Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea, ci şi din altele se poate vedea cu prisosinţă ca cel carmuit trebuie sa stea cu respect fată de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odinioară chivotul Legii, unii dintre cei cârmuiţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-1 sprijine şi pe loc li s-a dat pedeapsa, căci au fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi 6, 6-7). Şi doară nu au făcut nimic care să nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând să se răstoarne, ei l-au sprijinit să nu cadă.
Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor şi că nu le este îngăduit ca cel aflat într-o stare mai mică şi care se afla în tagma laicilor să îndrepteze cele preoţesti, i-a ucis pe ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a convins ca niciodată să nu se mai apropie de lucrurile afierosite preoţiei. Ca dacă fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să îndrepte relele ce se întâmplă, nici pricina nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi amestecaţi unii cu alţii. Şi să nu socoată cineva despre mine că zic acestea ca să-i condamn pe preoţi (căci din pricina harului dumnezeiese arată – şi voi ştiţi asta – multă îngăduinţă în toate şi nu dau niciodată nimănui vreo pricină de sminteală), ci le spun ca voi să aflaţi, că şi dacă aţi fi avut părinţi duhovniceşti perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu v-ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi. Dacă despre părinţii trupeşti un înţelept zice: „Chiar dacă îi lipseşte priceperea are iertare. Căci ce le-ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult trebuie să păzim această lege faţă de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijeasc de propria vieţuire, ca nu cumva să auzim în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt 7, 3).
Căci faptă de făţarnici este ca în public, când toţi ne văd, să sărutăm mâinile preoţilor şi să ne atingem de genunchii lor, şi să-i rugăm să se roage pentru noi, şi când voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei care ne-au pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slujitori, să-i împroşcăm cu mii de ocări orisă îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci dacă, într-adevăr, părintele tău duhovnicesc este rău, cum socoti că este vrednic de încredere şi slujitor al Tainelor acelora înfricoşate? Iar dacă ţi se pare că este vrednic slujitor al acelor Taine, pentru ce rabzi când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai împotrivă cu cuvântul, nici nu te doare, nici nu te macină înlăuntru blasfemiile lor? Căci dacă le-ai răspunde la acuzaţii, ai lua multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar din partea celor ce osândesc ai primi laudă.
Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor lăuda întru totul şi vor accepta ca un lucru bun grija ta pentru părinţii duhovniceşti. Iar dacă stăm şi suferim ocările împotriva preoţilor, toţi ne vor osândi, până şi cei care îi grăiesc de rău. Căci nimic nu distruge aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi după cum un trup, dacă nu este susţinut cu multă vigoare de legăturile dintre mădulare, face viaţa de netrăit, tot aşa şi Biserica, dacă nu este susţinută prin legătura foarte puternică şi de nedesfăcut a dragostei, naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte asupra ei mânia lui Dumnezeu şi devine pricină de multe ispite. Şi ca să nu se întâmple una ca aceasta, nici să nu-L mâniem pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi răutăţile noastre şi să ne agonisim pedeapsă fără iertare şi astfel să ne umplem viaţa de multe necazuri, să ne întoarcem limba către vorba bună şi să ne îngrijim în fiecare zi de viaţa noastrăl şi să nu ne mai îngăduim a judeca viaţa altora, ca şi cum aml şti cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre. Fiindcă aşa vom putea scăpa şi de focul gheenei. Căci după cum cei ce iscodesc relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi cei care se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea altora vor avea multă grijă de greşelile lor. Iar cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor şi le vor osândi în fiecare zi, neîndreptăţindu-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua Judecăţii pe Judecător. Şi acest lucru 1-a spus lămurit SF.Ap Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de Domnul”  (I Cor 11, 31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea, să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim de viaţa noastră;  să pedepsim gândurile ce ne conving să păcătuim, să nel străpungem conştiinţa şi să ne cerem socoteală pentru cel înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea şi să facem uşoară povara păcatelor noastre, şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să petrecem viaţa aceasta cu bucurie, şi să avem parte de bunătăţile ce au să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, în vecii vecilor. Amin.