O PĂRERE ORTODOXĂ DESPRE TRANSPLANTURILE DE INIMĂ

\r\n

Lumea, incluzând aici și pe majoritatea celor care se consideră pe sine ,,creștini’’, primește orice nouă realizare a științei moderne ca pe o binecuvântare de necontestat care trebuie de la sine înțeles acceptată. Creștinii ortodocși însă trebuie să deosebească mai mult lucrurile, pentru ca nădejdea noastră nu este în această lume care trece, ci în viața veșnică. Iată-l pe fostul Întâi Stătător al Bisericii Ruse din Afara Granițelor vorbind despre o asemenea realizare dintre cele mai recente, celor a căror conștiință duhovnicească nu a fost încă cu totul omorâtă de deșertăciunea lumească și de raționalism (Rusia Ortodoxă, nr. 4, 1968).

\r\n

\r\n

Veacul acesta este neobișnuit. Ştim că de-a lungul întregii istorii omenești au existat momente de criză duhovnicească și culturală, de declin moral și de refacere; au existat de asemenea și momente pentru o așa numită ,,reevaluare a valorilor’’. Însă doar în veacul nostru s-a ivit în lume o manifestare mult mai înspăimântătoare și mai primejdioasă: anume pierderea valorilor, dispariția lor catastrofală din viața și din orizontul duhovnicesc și intelectual al omenirii contemporane.

\r\n

Oricine poate constata cu repeziciune pierderea concepțiilor normale despre națiune și familie, pierderea valorii vieții însăși, în sine și ca cel mai mare dar de la Dumnezeu, și străduința de a fugi de obligația de a trăi – în lumea iluzorie a narcoticelor, într-o sinucidere temporară, ca să spunem așa. Şi odată cu dispariția adevăratelor valori apar valorile contrafăcute. Pentru că astăzi literalmente totul este contrafăcut, Evanghelia însăși este falsificată; cultura în cele mai bune manifestări ale sale, năzuința pentru pace, etc., etc., – totul este cufundat în minciună și falsitate, iar omul cu suflet viu și cu conștiință se sufocă în regatul minciunii și al contrafacerii.

\r\n

Iar în această atmosferă sufocantă a descompunerii duhovnicești evidente și neîndoioase, ,,ultimul cuvânt’’ este cel mai îngrozitor dintre toate. Vorbim despre cea mai nouă ,,realizare’’ a științei medicale: transplantul de inimă de om.

\r\n

Iată în fața noastră cea mai terifiantă dintre toate contrafacerile: contrafacerea vieții însăși – acest suprem dar al Creatorului! Un om își trăiește viața, puterile sale slăbesc, organismul moare, iar inima, acest centru al vieții organismului, este pe cale de a se opri… Nici un medicament, nici un remediu sau încercare de a prelungi, de a împiedica pierderea vieții nu mai poate ajuta… Dar acum – s-a găsit o soluție! Omului i se dă o inimă nouă, străină, și odată cu aceasta este introdusă o nouă viață străină în acest organism, aparținând altui om…

\r\n

Inima este nucleul, punctul central al existenței omului. Şi asta nu doar în sens duhovnicesc, unde inima este cuvântul potrivit pentru nucleul persoanei duhovnicești, ,,eu”-l cuiva; ci și în viața fizică unde de asemenea inima fizică este organul central și nucleul organismului, fiind legat în mod tainic și indisolubil cu experiențele sufletului omului. Este binecunoscut cum experiențele pur fizice și nervoase ale omului de bucurie, mânie, teamă, etc. sunt reflectate imediat în mișcarea inimii și dimpotrivă cum o condiție bolnavă a inimii înăbușește psihicul și cunoștința… Da, este o legătură indisolubilă aici și dacă, în locul continuării vieții personale duhovnicesc-trupești a omului concentrate în propria sa inimă, i se impune o inimă și un soi de viață străină, până atunci cu totul necunoscută lui, atunci ce este asta dacă nu o contrafacere a vieții lui pierdute; ce este asta dacă nu nimicirea vieții lui duhovnicești-trupești, a individualității sale, a ,,eu’’-lui său? Şi cum și drept cine se va prezenta un asemenea om la învierea cea de obște?

\r\n

Însă noua realizare nu se oprește nici măcar aici. Se intenționează a se introduce în organismul omului inima unui animal, astfel încât la învierea de obște un ,,om’’ va ședea la Judecata din urmă cu inima unei maimuțe (sau a unei pisici, a unui porc sau ce-o mai fi).*Poate cineva să-și imagineze o parodie mai absurdă și mai blasfemiatoare a firii omenești înseși, făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?

\r\n

Nebunie și oroare! Dar ce a adus acest coșmar al amestecului criminal în viața omului, în acea viață al cărui singur stăpân legiuit este doar Făcătorul și nimeni altcineva? Răspunsul nu este prea greu de aflat. Pierderea nădejdii creștine, necredința în viața viitoare, neputința de a înțelege Evanghelia și necredința în ea, în adevărul ei dumnezeiesc, acestea au adus aceste experimente monstruoase și blasfemiatoare peste personalitatea și viața omului. Viziunea creștină despre viață și moarte, înțelegerea și concepția creștină despre viața pe pământ ca fiind dăruită de Dumnezeu ca pregătire pentru

\r\n

veșnicie, s-au pierdut cu totul. Iar de aici roadele sunt: groaza în fața morții văzută ca un sfârșit absolut al vieții și o anihilare a personalității, și o agățare disperată de viața pământească – să trăiești, să trăiești, să trăiești, cu orice preț și orice mijloace să-ți prelungești viața pământească, după care nu mai urmează nimic!

\r\n

Cât de departe de asta este viziunea luminoasă creștină despre viață și moarte! Să ne gândim la un creștin care crede profund și care s-a străduit toată viața pentru a împlini poruncile Domnului și pentru a-și curăți propria sa inimă, și care se apropie de un sfârșit al acelei vieți creștine pentru care s-a rugat și pentru care s-a pregătit toată viața, dacă i-ar zice deodată cineva: ,,Nu vrei să mai trăiești o vreme? Iată, îți vom lua inima și vom pune în locul ei alta, poate a unei maimuțe, și vei mai trăi o vreme…’’ Ce-ar putea răspunde un creștin credincios dacă nu cu aceste cuvinte ale Evangheliei”: ,,mergi după mine, satano! Sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor’’ (Matei 16:23).

\r\n

,,Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază’’ a strigat cândva Apostolul, ,,nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiți nepricepuți, ci cunoscând ce este voia Domnului’’. (Efeseni 5:15-17). Vai, cu câtă grijă trebuie să pășim în zilele noastre – cu câtă prudență, ca să nu apostaziem și să nu cădem în cursa vrăjmașului. Cu adevărat zilele noastre sunt chiar mai rele decât cele din vremea Apostolilor…. Şi nu degeaba în aceste zile din urmă, deja post-revoluționare, unul dintre arhipăstorii noștri din Răsăritul îndepărtat se ruga mereu lui Dumnezeu ca să ,,rupi vălul minciunii, să slăbești ispitele apăsătoare și cu puterea Harului Tău să ne aperi și să ne păzești și să dai inimilor noastre simțirea adevărului’’.

\r\n

Pentru că omenirea contemporană în majoritate a pierdut cu totul simțirea, sensul și primirea adevărului și înzestrarea de a discerne duhovnicește ceea ce se petrece în lume. Iar profeția amenințătoare, îndurerată a Apostolului se împlinește cu cei care nu au învățat să iubească adevărul: ,,Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înșelăciunii, ca să creadă ei minciuni, ca să se judece toți care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate’’. (Tesaloniceni II, 2 :11-12).

\r\n

Creștini! Aduceți-vă aminte ce este viața și ce este moartea! Şi mulțumind Făcătorului vostru pentru cel mai de preț dar al bunătății sale, pentru viața voastră, folosiți acest dar cum se cuvine, pentru ca la sfârșitul vieții voastre pământești, fără să vă agățați cu lașitate de viața asta trecătoare, să puteți muri în așa fel, încât să se împlinească cu voi fericita făgăduință a Apocalipsei: ,,fericiți cei morți, care în Domnul mor acum; așa, zice Duhul, ca să se odihnească de ostenelile lor; iar faptele lor vor urma cu ei’’. (Apocalipsa 14:13).

\r\n

* De când a fost scris acest text, s-a făcut într-adevăr un transplant de inimă de oaie într-un trup omenesc; iar o încercare nereușită patru ani mai târziu a folosit o inimă de cimpanzeu. O operație recentă din California ne pune în fața altei imagini îngrozitoare: transplantul inimii unui sinucigaș. (nota trad.)

\r\n

 Sfântul Nou Mărturisitor Filaret, Mitropolit de New-York

\r\n

[Din Cuvântul Ortodox, vol. 4 , nr. 3 (mai-iunie 1968), pp. 134-137.]