PARTEA a III-a a cărții „…CEREȚI ȘI VI SE VA DA…” CHEIA DE LA CER

Partea III

 Istorioare duhovnicești, pilde și asemănări religioase folositoare pentru suflet

  

„Ceea ce e folositor pentru noi aceea vrea Dumnezeu; ceea ce vrea Dumnezeu aceea e folositor pentru noi”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Dumnezeu e scump; diavolul e ieftin

Rușii au un proverb care zice că „Cele ale lui Dumnezeu sunt scumpe; cele ale diavolului sunt ieftine”. De fapt este invers. Diavolul vrea să ne orbească o vreme asupra urmărilor păcatelor noastre, încercând să răstoarne scara de valori a lui Dumnezeu. Fiul risipitor nu putea să vadă cât de scump avea să plătească neascultarea de tatăl său. Iuda și-a dat seama prea târziu cât de scump avea să plătească pentru cei treizeci de arginți. Cât de scump se plătește calea desfrâului, preacurviei, drogurilor, alcoolismului, urii, mândriei, prejudecății, invidiei, lăcomiei! Prin comparație, cât de mic este prețul slujirii lui Dumnezeu: dragoste, pace, iertare, întărire în slăbiciune, conștiința împăcată!

Iată ce citim în cartea Urmarea lui Hristos:

„Omul, pentru un mic câștig, îndelung călătorește; dar pentru viața veșnică mulți abia de-și ridică piciorul de pe pământ. Unii umblă după cea mai jalnică răsplată; pentru un bănuț se sfădesc fără de rușine; pentru un lucru deșert și o făgăduință nesocotită oamenii nu se tem să trudească zi și noapte. Dar vai, pentru o bunătate neschimbătoare, pentru o răsplată neprețuită, pentru cea mai înaltă cinstire și slavă fără sfârșit ei se împotrivesc și celei mai mici osteneli”.

Noi facem cele scumpe ieftine și cele ieftine scumpe. Pentru cele ieftine jertfim totul, pentru cele scumpe nimic.

Dacă Hristos este valoarea supremă, se oglindește ea în viața mea de fiecare zi? Este Hristos în capul listei mele de priorități? Este El pe primul loc în chivernisirea timpului meu, a banilor și a talentelor? Oare stă El pe tronul inimii mele?

Să viețuim ca fătul în pântecele mamei

Un om a venit la noi la mănăstire. A coborât la slujba de noapte, după care a spus: „N-aș putea să trăiesc într-o mănăstire, fiindcă nu pot înțelege de ce stați atâtea ceasuri în biserică fără să faceți nimic. Eu sunt un om de acțiune și îmi place să muncesc”.

Părea să aibă dreptate, dar după o vreme mi-a venit un răspuns, într-o noapte de iarnă, pe când mă duceam la biserică. Ce face fătul în pântecele mamei? Nu face nimic, dar, fiind în pântece, se dezvoltă și crește. Tot așa și călugărul se află ca în pântecele maicii sale. Are grijă de spațiul în care se află, iar spațiul are grijă de el. Acum, într-o clipită, simți că se întâmplă o minune: aici intrăm în Rai, fără ca să-l înțelegem. – Arhimandritul Vasilios

Descoperirea superficialității

Există momente când superficialitatea valorilor noastre ne ajunge din urmă. Puțin înainte de moarte, cântărețul Nat King Cole spunea: „Când știi că mori, așa-zisele lucruri mari devin mici și așa-zisele lucruri mici devin cu adevărat cele mai importante”.

Un alt om ce s-a aflat în fața morții spunea: „Întreaga viață mi se schimbase. Lucrurile pe care le prețuiam cel mai mult îmi păreau neînsemnate, iar acelea pe care le socoteam de mică valoare deveneau acum cele mai importante lucruri din lume”.

Când Titanicul se scufunda, o doamnă bogată ce-și etalase diamantele peste tot de-a lungul călătoriei nu și-a luat în barca de salvare diamantele, ci doar o pungă cu portocale.

Cât de mult se schimbă valorile în fața morții! Nu e de mirare că Părinții Bisericii ne cheamă să avem zilnic în minte pomenirea morții.

„Așa mi-e firea”

Există o povestioară interesantă despre un scorpion care, fiind un foarte prost înotător, a cerut unei broaște țestoase să-l treacă râul în spinare: „Ai înnebunit?” a zis țestoasa. „În vreme ce eu voi înota, tu o să mă înțepi și am să mă înnec”.

„Dragă țestoasă”, a râs scorpionul, „dacă te-aș înțepa și tu te îneci, mă scufund și eu împreună cu tine. Nu ar fi logic să fac așa ceva”.

„Ai dreptate”, a strigat țestoasa. „Urcă-te!”

Scorpionul s-a urcat la bord. Pe la mijlocul râului a înțepat-o puternic pe țestoasă. Pe când amândoi se duceau la fund, țestoasa a spus: „Te superi dacă te întreb ceva? Ai zis că nu e logic să mă înțepi. De ce ai făcut-o?”

„Ei, nu are nimic de-a face cu logica”, a răspuns trist scorpionul aproape înecat. „Așa mi-e firea”.

Iată unde este nevoie de schimbare: în caracterul omului, în firea lui. Psihiatrii nu au reușit niciodată să aducă această schimbare, la fel cum nu a reușit nici psihologia, sociologia, educația, guvernul, socialismul sau orice altceva. Numai Hristos poate produce o astfel de schimbare radicală, încât omul să devină „făptură nouă”.

Cât mă costă

Dacă oamenii ar trebui să guste întâi amărăciunea păcatului și abia apoi dulceața lui, nu ar mai fi păcat în lume. Din nefericire, diavolul pune un stras gros de zahăr peste amărăciunea păcatului, ca să gustăm întâi dulceața și abia apoi amărăciunea lui. Cineva a spus odată: „În viață totul se plătește. Lucrurile bune se plătesc înainte de a le primi; cele rele se plătesc după”. Cât este de adevărată această afirmație!

Dragostea, de pildă, se plătește înainte, prin disciplina de care e nevoie pentru a fi o persoană capabilă să iubească și vrednică de a fi iubită. Desfrânarea, pe de altă parte, se plătește după aceea, prin remușcări, frustrare, deznădejde, mâhnire și vină. Deci înainte de a păcătui, pune-ți întrebarea: „Cât mă costă pierderea respectului de sine? Cum mă voi simți mâine? Cum voi putea trăi cu mine însumi? Cum am să mă simt față de persoana cu care sau împotriva căreia am păcătuit? Cum mă voi simți față de părinții mei, față de copii, față de soție? Cum mă voi simți față de Dumnezeu? Cum se va simți El fața de mine?”

 

Albinele și fumul

Când stuparul vrea să ia mierea albinelor sau vrea să le slăbească rezistența, le amețește cu fum.

Așa face și diavolul. Cu fumul ispitelor și păcatelor îi amețește pe oameni; le slăbește rezistența sufletească și pe urmă le fură mierea, le fură Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului.

Clopotele din New-York

Cei ce au fost în America spun că în New-York există un zgomot atât de asurzitor, încât nu se aud clopotele bisericilor. Vuiesc clopotele, dar jos, în stradă, nu le aude nimeni.

Așa e și zgomotul și vuietul aceste lumi deșarte. El asurzește pe om, să n-audă chemările Domnului. Cei care se lasă târâți în vuietul lumii nu mai aud chemările cerului; uită de cele sufletești.

„Bună dimineața, soare!”

Un cercetător spune că a aflat prin centrul Africii niște triburi sălbatice, cu credințe și obiceiuri foarte ciudate.

„Între altele – spune cercetătorul – am văzut cum, dimineața, în răsăritul soarelui, șeful unui trib se ridica pe o înălțime și, salutând răsăritul soarelui, zicea: Bună dimineața, soare! Pe ziua de azi, iată calea ce trebuie să o faci: te vei ridica în sus, vei apuca la stânga, apoi la dreapta și deseară te vei coborâ colo… .

În nepriceperea lor, șeful și tribul își închipuiau că soarele mergea după sfatul și arătarea lor”.

Înapoiați oameni! Însă eu mă gândesc: oare nu tot cam așa sunt și unii dintre învățații și filozofii de azi, care își închipuie că lumea merge după legile și teoriile lor?

Și-a vândut locul din rai

În decursul unui chef la cârciumă, chefuitorii începură a-și bate joc de cele sfinte.

  • Cine îmi dă cinci lei – strigă unul – îi dau locul meu din rai!
  • Hai să-l cumpăr eu! Răspunse în batjocură altul. Dă mâna aici! Noroc la târg! Cârciumare, adu adălmaș!

Se râse mult pe seama acestui târg, dar, a doua zi, dimineața, cel ce-și vânduse locul în rai întârzia să se scoale. Fu aflat mort în pat.

Necredincioșilor, „nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!” (Galateni 6, 20).

 

Care ochi văd mai bine?

Odată, un om a întrebat pe un înțelept: „Care ochi sunt acei care văd mai bine: cei negri sau cei albaștri? Ai bărbaților sau ai femeilor? Ai oamenilor sau ai dobitoacelor?”

„Ochii cei ce văd mai bine – a răspuns înțeleptul – sunt cei ai zavisticilor, pentru că aceștia văd prin toate depărtările, văd lucrurile cele mai mărunte, ba încă văd atât de bine, încât, de cele mai multe ori, văd și ceea ce nu este…”.

 

Pirul și păcatul

Cinci fire de pir (iarbă câinească), smulse de grădinar și aruncate peste gard, se duseră pe aici încolo, până au ajuns la o arătură. Se duseră la stăpânul acesteia și ziseră: „Suntem niște sărmane alungate fără vină. Îndură-te și lasă-ne să trăim și noi la marginea ogorului dumitale, unde și așa nu crește nici un fir de grâu!”

Omului i se făcu milă de goliciunea lor și le dete un locușor la piatra de hotar, lângă hat și se bucură c-a putut face un lucru bun. Pirul însă se întinse încetișor, tot mai departe și mai departe, pe sub pământ, până ce străbătu tot ogorul, dintr-un capăt la celălalt. După câteva luni, când trimise omul secerătorii, n-au găsit decât niște spice pipernicite. Pirul străin supsese tot ogorul.

Stăpânului îi păru rău că s-a arătat milos față de pir.

Ca pirul pe locul de arătură, așa crește păcatul în inimă, îndată ce-i faci loc în ea.

 

„Las toate averile mele…”

Țarul cel Mare a murit în clipa când a început să-și scrie testamentul. Încărcat de putere lumească și de o uriașă avere, nu-i venea să creadă că va putea muri așa curând. Pe urmă, abia a putut scrie cuvintele: „Las toate averile mele…”

Cui?

O întrebare

„Cum se face – se întreba odată un om cuminte – că temnițile sunt totdeauna zăvorâte și încuiate și totuși sunt pline de clienți, în vreme ce bisericile sunt totdeauna deschise și descuiate și totuși sunt goale?”

Apostolul Petru și cocoșul

Despre Apostolul Petru se spune că, de câte ori auzea, noaptea, cocoșul cântând, se scula din somn și se ruga cu lacrimi amare, aducându-și aminte de căderea sa.

Noi, de regulă, zicem: „Și Petru, apostolul, a greșit; și psalmistul David a greșit…; păi pot eu să fiu mai tare decât ei?… ”

Foarte bine! Întrebarea este însă: Îi urmăm noi și în pocăință, ori numai în păcătuire? Ei au păcătuit o singură dată și s-au pocăit o viață întreagă. Așa facem și noi?

 

 

Un răspuns potrivit (I)

La un coborâș de tren, un domn întreabă pe un slujbaș de tren, care, din întâmplare, era credincios:

-Ascultă, domnule, ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe frâna și s-ar slobozi trenul la vale?

-Mai avem o frână de rezervă și o punem pe aceea în aplicare.

-Și dacă se rupe și aceea?

-Apoi, slobozim frâna de apă.

-Și dacă nici aceea nu poate ajuta?

-Apoi, atunci, domnul meu, să știi că intrăm îndată în rai sau în iad, așa după cum au fost purtările și traiul nostru.

Vulturi, nu peruși

Perușii sunt niște păsărele care își petrec întreaga viață în colivie. Ciripesc, mănâncă, se leagănă pe micile lor balansoare, și cam asta e tot ce fac. Vluturul însă zboară liber și atinge mari înălțimi. Dumnezeu nu ne-a creat ca să fim peruși, ci ca să fim vulturi. Dumnezeu, Care a făcut păsările, nu a creat și colivii. Noi suntem cei care construim colivii și cuști, cu atât mai mult pentru noi înșine.

Christopher Fry a scris: „O, minunate aripi niciodată folosite! Rămân strânse în inimele noastre”.

Irosim atâtea lucruri în viață… Irosim energia electrică. Irosim gazul. Risipim banii. Dar cea mai mare pierdere dintre toate este irosirea marelui potențial al vieții: îndumnezeirea, împărtășirea slavei lui Dumnezeu, irosirea posibilității de a deveni părtaș ai firii dumnezeiești (v. II Petru 1, 4).

Dumnezeu ne-a  dat aripi: aripile rugăciunii, ale credinței, ale Euharistiei, ale speranței, ale căinței și pe cele ale Duhului Sfânt.

Ar putea oare  un ou să zboare? Ce întrebare ridicolă! Desigur că nu! Poate zbura numai dacă este renăscut. Atunci când o nouă viață se dă prin Taina Botezului, odată cu aripile! Ființelor înaripate le place să cânte. De ce? Pentru că se pot înălța deasupra obstacolelor și necazurilor!

Învață-mă să prețuiesc ghimpele

Un cunoscut medic misionar scria:

„Amintiți-vă de acele ceasuri din viață care au trecut în liniște și în mulțumire… Dacă întreaga voastră viață ar fi fost o înșiruire de asemenea momente, știți ce ați fi devenit? Ați fi devenit egoiști, nesimțitori, singuratici, fără nici un interes pentru lucrurile mai înalte, pentru cele curate, pentru Dumnezeu – și niciodată nu v-ați fi simțit binecuvântați. Când ați înțeles pentru prima dată că noi, oamenii, nu trăim pentru noi înșine? Când v-a adus mângâiere binecuvântarea compasiunii? În suferință! Când s-a apropiat inima voastră de cei față de care erați până atunci atât de distanți și reci? În suferință! Când ați întrezărit destinul superior al vieții voastre? În suferință! Când ați simțit că Dumnezeu vă este aproape? În suferință! Când ați înțeles pentru prima dată binecuvântarea de a avea un Tată în ceruri? În suferință!

Nu trăim decât o dată!

„Nu trăim decât o dată!”, spun unii. Să nu credeți asta! După cum omul nu construiește drumuri care sfârșesc brusc în ocean sau într-un râu, nici Dumnezeu nu construiește drumul numit viață pentru ca aceasta să sfârșească deodată prin moarte. Mai urmează ceva!

NU te teme: Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și Cel Viu; mort am fost, și iată sunt viu în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului (Apocalipsa 1, 17-18). Mai urmează ceva!

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei care eram morți prin greșalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteți mântuiți! – și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea Sa ce a avut către noi întru Hristos Iisus (Efeseni 2, 4-7). Mai urmează și altceva, cu mult mai mult.

Oare de ce s-a rugat Sfântul Ignatie în timpul martiriului său: „Să fiu hrană fiarelor sălbatice – dacă astfel pot ajunge la Dumnezeu… Să vină focul, crucea, încolțirea fiarelor, ruperea oaselor, frângerea mădularelor, strivirea întregului trup – numai să ajung la Hristos?” De ce s-ar fi rugat astfel Sfântul Ignatie, dacă n-ar fi crezut că mai urma ceva, și cu mult mai mult, dincolo de moarte?

Nu trăim decât o dată? Să nu credeți asta!

O credință mai înaltă

O femeie care se lupta cu cancerul de zece ani și-a predat cu totul viața lui Dumnezeu. Iată ce scria ea:

„Am fost trimisă la specialiștii oncologi ai Universității John Hopkins. Din trei în trei luni mergeam la consult. Le-am explicat clar, așa cum le explicasem și celorlalți medici, că nu-mi lăsam nici viața și nici soarta în grija lor, ci a cuiva cu mult mai presus de ei – lui Hristos. Trupul meu era templul Duhului Său Sfânt. Lui Îi aparțineam și nimic – nici chiar cancerul – nu mă putea despărți vreodată de El”.

Ea și-a pus întreaga viață în primul rând în mâinile lui Iisus – ale Stăpânului său. Există o anumită vindecare lăuntrică și o anumită liniște care vin din această predare.

Și de aceea ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie: pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!

„Unde era Dumnezeu când fiul meu a fost ucis?”

Într-o noapte s-a stârnit o furtună puternică. O fetiță l-a întrebat pe tatăl ei: „Ce făcea Dumnezeu aseară, în timpul furtunii?” Apoi a găsit singură răspunsul: „Știu, Dumnezeu făcea dimineața de astăzi”. Așa se întâmpla și cu furtunile din viața noastră. Dumnezeu pregătește mereu diminețile următoare.

Când un tată a aflat că fiul său, un băiat excepțional, murise într-un accident de tren, s-a întors către pastor și i-a strigat disperat: „Spuneți-mi, părinte, unde era Dumnezeu când a fost ucis fiul meu?”

În momentul acela cumplit, preotul a dat un răspuns inspirat: „Prietene, a răspuns el, Dumnezeu era chiar acolo unde a fost și atunci când a fost ucis propriul Său Fiu!”

„Și ce făcea?”, a întrebat tatăl.

Iar părintele a răspuns: „Pregătea o înviere”.

„Iisus nu a venit nici ca să explice suferința, și nici ca să o ia de la noi: El a venit ca să o umple de prezența Sa”. (Paul Claudel)

Un măcelar ducea un porc la…. măcelărie

Am văzut ieri un măcelar ducând un porc la măcelărie. Și, lucru ciudat: îl ducea dezlegat. Avea în buzunar câteva boabe de porumb, pe care le arunca, din când în când, porcului și porcul mergea după el ca un mielușel blând.

Văzundu-l, m-am gândit în mine: Iată, așa duce și diavolul pe oameni la pieire sufletească! Nu cu puterea, ci cu înșelăciunea. Are și satana totdeauna la îndemână o traistă plină cu grăunțe de pofte și plăceri lumești, pe care le scutură și le aruncă celor pe care vrea să-i prindă în cursele lui. Vai de cei ce pleacă după aceste grăunțe! Calea lor ajunge la „măcelăria” dracului, la pieire trupească și sufletească.

„Ce dorești?”

-Ce dorești? Întrebă răstit un slujbaș pe o biată femeie, care intrase în cancelarie cu ceva rugare.

-Nimic! Răspunse femeia.

-Cum așa, nimic? Întrebă slujbașul

-Păi, eu sunt o femeie necăjită și am venit să găsesc un om în care locuiește Iisus Hristos și să-l rog pe omul ăsta pentru asta și asta. Văd însă că am greșit numărul casei; aici locuiește un om stăpânit de un duh rău…

Astfel grăind, femeia se întoarse ca să iasă afară.

-Stai! Stai!… Îi zise slujbașul domolit. Și, ascultând plângerea femeii, îi dădu ajutorul cerut.

O oală cu miere

Răsturnându-se o oală cu miere, năvăliră muștele asupra mierii, dar se împlântară în ea și se zbăteau neputincioase.

Luptându-se cu moartea, își ziseră: „Vai, ce nebunie făcurăm! Pentru o gustare de dulceață, ne dădurăm viața”.

Exact așa pățesc și cei ce aleargă la mierea diavolului, la plăcerile cele lumești.

Diavolul cel mai rău

Un Sfânt Părinte spune: „Nici un diavol nu este așa de rău și primejdios ca: NU este diavol!, ca înșelăciunea că nu este drac”.

Diavolul omoară mulțime mare de suflete tocmai cu șoapta de ispită: Nu este diavol!… Nu este iad!… .

Unde să scape?…

  • Oare unde să mai scap de biserica asta cu predicile și cântările ei? Întreba și se tânguia, într-un sat, un mare necredincios.
  • În iad! Îi răspunse un trecător.

 

Cele trei clase

În trei clase s-ar putea împărți creștinii de azi:

Întâi,  clasa celor puțini-puțini, care L-au aflat pe Mântuitorul și sunt fericiți și liniștiți.

A doua clasă,  clasa celor care Îl caută pe Mântuitorul și sunt încă neliniștiți.

A treia clasă,  clasa celor mulți-mulți care nici nu-L caută, nici nu L-au aflat.

În care din aceste trei clase ești tu?

Cine este Dumnezeu?

Un răsfățat de necredincios stăruia să i se spună cine este Dumnezeu, că apoi și el va crede.

-Eu am să-ți spun acest lucru – îi răspunse un credincios -, dar mai întâi te rog să numeri până la trei.

Necredinciosul începu a număra:

-.. doi… trei

-Ho! Ho! Îl întrerupse cel credincios. N-ai început bine. Începe cu numărul dinaintea lui unu!

-Asta-i o nebunie – grăi necredinciosul -, pentru că înaintea lui unu nu mai este un alt număr.

-Vezi, dragă suflete? Îi zise atunci cel credincios. O așa nebunie faci și tu când ceri să ți se spună cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea. El este făcătorul tuturor lumilor, și mintea noastră cea mărginită nu poate cuprinde Ființa Lui.

Un răspuns potrivit și un sfârșit fioros

Într-un orășel din Germania, a avut loc, mai anii trecuți, fioroasa întâmplare de mai jos:

O ceată de câțiva slujbași necredincioși își afla plăcerea să ia în deșert Dumnezeirea. Îndeosebi, unul dintre ei întrecea orice margini în astfel de hule. Între ei, era și un credincios, care trebuia să sufere hulele lor. Într-o zi, când se întâlniră la prânz, hulitorul îl întâmpăină pe cel credincios cu următoarea întrebare de batjocură:

-Ce mai face Fiul dulgherului (lemnarului) din Nazaret? (Adică Iisus Hristos)

Hulitorii începură a râde, dar credinciosul răspunse liniștit:

-Află, dragă prietene, că Fiul dulgherului din Nazaret tocmai acum lucrează la sicriul tău.

Hulitorii râseră mai departe, dar pe cel cu întrebarea, acest răspuns neașteptat îl străpunse ca un fulger la inimă. În cealaltă zi zăcea la pat, iar a treia zi, prietenii îl petreceau la groapă.

„Pentru rugăciune e… prea mic”

Niște părinți se delectau în sudalmele ce le scotea pruncul lor cel mai mic. În sudalma pruncului vedeau un semn de voinicie.

-Frumos mai știe a sudui pruncul dumneavoastră! Zise un trecător. Dar de rugat se știe a ruga?

-Pentru rugăciune e prea mic! Răspunseră părinții.

Alexandru Macedon și piratul

Alexandru Macedon, cuceritorul lumii, a prins odată un pirat (hoț de mare).

-Cu ce drept bântuiești tu mările? L-a întrebat Alexandru Macedon.

-Cu același drept cu care bântuiești și tu lumea – a răspuns cu îndrăzneală banditul. Eu sunt pirat și jefuiesc din când în când câte o corabie mică, tu însă jefuiești și prădezi țări întregi; și, cu toate astea, mie îmi zice lumea hoț, iar ție împărat.

În acest chip sunt și acei oameni de azi (părinți, învățători, slujbași etc.), care țin să dea altora mustrări și sfaturi, pe care ei înșiși nu le țin.

Ai dreptul să refuzi leacul?

Avem datoria sfântă de a aduce oamenii la Hristos și la Biserica Lui. Dacă ei ar avea poliomielită și noi am avea leacul acestei boli, oare n-ar fi o crimă din partea noastră să refuzăm să le împărtășim și lor acest leac? Este oare o crimă mai mică să-L refuzăm celor ce se află în întuneric pe Hristos, care este Lumina lumii?

Unul dintre enoriașii noștri i-a spus unui prieten: „Știi, nu te-am văzut la biserică și ți-am simțit lipsa”. Omul a fost măgulit să știe că cineva îi simțea lipsa când nu era la Liturghie duminica. De atunci a venit la Liturghie totdeauna, împreună cu familia. N-a fost nevoie decât ca un prieten să-și arate grija și bunăvoința.

Cel mai mare dar pe care-l putem face altuia este Hristos. Aproape nu trece zi să nu întâlnim pe cineva ce nu-L cunoaște pe Hristos, dar care are mare nevoie să-L cunoască. Știu că uneori șovăim să vorbim altora despre Hristos. Dar să nu uităm că atunci când vorbim altora dspre Hristos și despre Biserică nu le cerem să urmeze nouă, ci lui Hristos.

„Voi sunteți lumina lumii”, spune Hristos.

„Îmi cunosc soțul”

Când un creștin spune „Cred în Dumnezeu!”, nu pretinde că știe totul despre Dumnezeu. Soția lui Einstein a fost întrebată odată dacă înțelege teoria relativității expusă de soțul ei. „Nu”, a răspuns ea, „nu înțeleg teoria relativității, dar îmi cunosc soțul”.

Tot așa și eu, ca creștin, nu înțeleg totul depre Dumnezeu, „căci căile Lui nu sunt căile mele”, dar Îl cunosc pe Dumnezeu. Îl cunosc în Hristos. Știu că mă iubește. Știu că S-a pogorât din cer pentru mine. Știu că și-a dat viața pentru mine. De aceea pot zice cu deplină siguranță că, indiferent ce îngăduie El să vină asupra mea, are un înțeles, are un țel și este plin de dragoste: înțelesul lui Dumnezeu, țelul lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu.

 

O revoluție de unul singur

Într-o zi Ambrozie, arhiepiscopul Mediolanului, a refuzat să-i dea Sfânta Împărtășanie Împăratului Teodosie fiindcă acesta poruncise să fie masacrată populația Tesalonicului. Împăratul a protestat: „De ce să fiu eu lepădat, când David, care era și ucigaș și preacurvar, nu a fost lepădat de Dumnezeu?” Sfântul Ambrozie s-a întors către Împăratul Teodosie și i-a spus: „Dacă l-ai urmat pe David în fărădelegea lui, urmează-l acum și în pocăință”.

Cea dintâi propovăduire a lui Hristos a fost foarte scurtă, numai o propoziție: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” S-a spus că întreaga Evanghelie se poate rezuma în acest cuvânt: Pocăiți-vă!

Ce este pocăința? Robert Frost o numea „o revoluție de unul singur”. Și chiar aceasta și este: o revoluție ce nu e îndreptată împotriva lumii sau împotriva altor oameni, ci împotriva răului din noi înșine.

Adevărata corabie

De multe ori Sfinții Părinți asemuiesc Biserica cu corabia lui Noe. Așa cum cei ce au intrat în corabie au fost mântuiți de la pieire, la fel și cei ce intră în Biserică astăzi sunt mântuiți de pieirea de obște prin păcat și moarte. Dar lucrarea Bisericii este mai înaltă și mai binefăcătoare decât cea a corabiei lui Noe, fiindcă, sub îndrumarea lui Noe, în corabie au fost luate animale sălbatice, și tot sălbatice au fost lăsate să iasă. Dar Biserica, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, sub domnia lui Hristos, ia păcătoși și-i preface în sfinți. Cocoșul a intrat în corabie cocoș, și tot cocoș a ieșit. Lupul a intrat în corabie lup, și tot lup a ieșit. Dar când cineva intră în corabia Bisericii, intră cocoș și iese porumbel. Intră lup, și iese oaie. Intră omidă și iese fluture. Făptură nouă!

Mai ales lucrurile mici

Ce aduce fericirea unui cămin? Mai ales lucrurile mici. Când copiii vin de la școală și vor să-ți spună ceva, lasă totul și ascultă-i – chiar dacă se arde prăjitura în cuptor. Căci dacă nu asculți lucrurile mărunte pe care copiii vor să ți le spună acum, mai târziu, când vor avea probleme mari, nu vor mai veni la tine. Copiii nu au nevoie de jucării mai mari, ci de lucruri mici, cum ar fi timpul: timp de ascultat, timp de înțeles, timp de ajutat, timp de îndrumat.

De ce eșuează multe căsătorii? Mai ales de la lucrurile mici. Micile acte de amabilitate și considerație pe care le facem unul pentru altul, micile aniversări și daruri, cuvintele de apreciere și laudă reciprocă – toate aduc acele amintiri plăcute de care are nevoie orice căsătorie dacă vrea să prospere. Dacă lucrurile mici sunt cele care destramă o căsnicie încetul cu încetul, tot lucrurile mici sunt cele care o zidesc și o întăresc.

De multe ori unii dintre noi simțim că ar trebui să facem lucruri mărețe pentru Hristos ca să-I fim pe plac, dar uită că Însuși Hristos a spus că „și un pahar cu apă rece dat în numele Meu va avea plata sa”. Chiar și lucrurile mărunte făcute cu dragoste, cum ar fi vizitarea unui bolnav, le socotește așa de însemnate, încât zice: „Mie Mi-ați făcut!”

Cele două locuințe

Domnul își are două locuințe: cerul și inimile smerite  și curate.

Diavolul își are și el tot două locuințe: iadul și inimile trufașe și necurate.

Peștii cei vii și cei morți

Prin apele râurilor, ați văzut cum peștii cei vii înoată întotdeauna împotriva apei și a valurilor ei. Numai peștii cei morți se duc cu apa în jos, adică îi duce apa cu ea în jos.

Așa, iubite cititorule, sunt și creștinii. Creștinul cel viu trebuie să înainteze totdeauna împotriva valorilor lumii acesteia. Numai „creștinul” cel mort se lasă dus și târât de apele și păcatele acestei lumi.

Tu, cititorule, ce fel de creștin ești? Ești și tu un creștin viu sau un creștin mort?

De ce?

-De ce sunt prin temnițe mai mulți bărbați decât femei? Această întrebare se ridică odată într-o adunare.

-Pentru că la biserică sunt totdeauna mai multe femei decât bărbați – răspunse un om cu minte.

Testamentul lui Alexandru Macedon

Când era pe patul morții, Alexandru Macedon a lăsat cu limbă de moarte să fie astfel așezat în sicriu, ca mâinile să-i rămână afară.

„Vreau – a răspuns împăratul cel care nu se săturase niciodată de prăzi și de comori – să vadă toată lumea că mă duc cu mâinile goale din această lume”.

Un răspuns potrivit (II)

-Unde locuiește Dumnezeu? Întrebă odată un necredincios, așa, cam în batjocură, pe un credincios.

-Pretutindeni, răspunse credinciosul, afară de inima ta. Căci, dacă ar fi și acolo, atunci nu te-ai ocupa cu astfel de întrebări nebune.

Pățania unor necredincioși

Un plugar intră odată și el într-o căfană (ospătărie, restaurant), unde mănâncă și beau domnii, și ceru de mâncare. Înainte de a mânca, plugarul, ca un creștin adevărat, se ridică, își făcu sfânta cruce și zise „Tatăl nostru”. La asta, niște domnișori ce erau cu mâncarea la o masă vecină începură a se înfunda în râs și unul îi zise, așa, în batjocură:

-Iacă, noi, bădicule, mâncăm și fără să mai facem mătănii și cruce și încă nici unul nu ne-am înecat.

-Hei, hei, domnișorilor – răspunse plugarul -, și eu am acasă șapte purcei și, cum îi slobod din coteț, dau năvală la troacă și încă nici unul din ei nu s-au înecat cu lăturile.

Pilda rea

-Mamă dragă, – zise un copil de șase ani către mamă-sa – așa-i că după ce voi fi mare nu trebuie să mai zic rugăciunile?

-Ba trebuie, dragul mamei, căci toți oamenii cei buni se roagă. Numai oamenii cei răi nu se roagă.

-D-apoi, atunci, tăticul, dacă-i bun, de ce nu se roagă?

 

Acul doctorului

Când doctorul află pe cineva greu bolnav și amețit de boală, ia un ac și cu el împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul împunsătura și se mișcă, atunci mai este nădejde de scăpare și tămăduire. Dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.

Așa sunt, dragă cititorule, și suferințele și necazurile ce ni le trimite Doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De simți acul mustrărilor și al suferințelor, atunci tu poți fi tămăduit și mântuit. Dar, dacă nu le mai simți, ești pierdut.

„Vine preotul!”

„Uite că vine preotul la noi! Alergați repede și aduceți Biblia din cămară!… Căutați Ceaslovul de pe grindă!… Scoateți Psaltirea din ladă!… Ștergeți-le de praf și le puneți pe masă, să vadă părintele că noi suntem oameni credincioși”.

Oare nu cam așa se întâmplă prin multe case creștine?

Scoatem icoana din bufet, aprindem candela prăfuită, luăm agheazmă de la vecini…

„Am aprins! Am aprins!… ”

De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o femeie care a venit, într-un post al Paștilor, să se mărturisească. Numai ce a îngenuncheat, că a și început să plângă, strigând:

-Am aprins, sfințite părinte, am aprins!… Mă cunosc greșită cu un păcat mare: am aprins!…

Cu sufletul înfiorat am întrebat-o:

–    Și ce te-a îndemnat să pui foc în averea aproapelui tău?

–   N-am umblat cu foc, părinte! Nu cu foc de acesta am aprins! Dar, cum spuneai dumneata la predică, am aprins cu clevetiri și minciuni pacea și înțelegerea dintre oameni…

Da, da, bine grăia femeia! Căci cel ce bagă zâzanie, clevetiri și minciuni între oameni, după canoanele din Pravilă, face tot același păcat ca și cel ce ia un tăciune de foc și aprinde casa vecinului său.

Fericiți sunt cei făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

Înainte de operație

Cunosc multe persoane care și-au încredințat viața lui Dumnezeu înainte de a suporta o intervenție chirurgicală. Cu toții au dobândit, ca rezultat, o liniște lăuntrică și o pace pe care nu le crezuseră posibile până atunci. Unul dintre aceștia spunea înainte de operație:

„Am decis că nu mai puteam face nimic. M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu. L-am rugat să aibă grijă de mine. I-am spus că în ceea ce mă privea, masa de operație pe care urma să fiu întins nu era defel o masă, ci mâinile Lui bune, iubitoare, vindecătoare, atotputernice. Acestor mâini le încredințam nu numai trupul meu, ci totul: temerile, neliniștile, problemele, grijile și durerile mele. Urmarea a fost că am trăit cu adevărat prezența lui Dumnezeu. Am simțit cu adevărat o putere care mă susținea și care va rămâne cu mine tot restul vieții mele”.

Cei pe care Iisus i-a numit fericiți

Una dintre marile erezii ale zilelor noastre este ideea că, dacă cineva are credință, va fi scutit de relele vieții.

Desigur, creștinismul autentic nu susține așa ceva. Ceea ce afirmă însă este că celui credincios Dumnezeu îi va da resursele sufletești pentru a putea face față oricăror greutăți în viață.

Cei trei tineri credincioși (v. Daniel, cap. 3) nu au fost scutiți de aruncarea în cuptorul încins, în schimb în cuptor i-a păzit un al patrulea.

Când Malcolm Muggeridge s-a apropiat de sfârșitul vieții, a făcut următoarea remarcă: „Privind înapoi la cei 90 de ani ai mei, îmi dau seama că niciodată nu am câștigat nimic în timpurile mele bune. Am devenit mai bun numai în momentele grele”.

Citind Fericirile, nu ne surprinde oare să vedem pe cine numește Iisus „fericiți”? El îi enumeră pe cei „săraci cu duhul”, pe „cei ce plâng”, pe „cei ce flămânzesc și însetează”, pe „cei prigoniți” și „ocărâți”… (v. Matei 5, 1 – 2).

Cum oare pot fi aceștia considerați „fericiți”?

Domnul ne spune că sunt fericiți pentru că „a lor este Împărăția cerurilor”… „se vor mângâia”…, „vor moșteni pământul”…, „se vor sătura”…, „se vor milui”…, „vor vedea pe Dumnezeu”…, „fiii lui Dumnezeu se vor chema”…, „plata voastră multă este în ceruri”.

Aceasta este fericirea celor care fac voia lui Dumnezeu și în care El Se sălășluiește.

 

A fost voia lui Dumnezeu?

Un tată plângea moartea fiului său în vârstă de 24 de ani, Alexander, într-un accident de mașină. Când un prieten i-a spus: „Pur și simplu nu înțeleg voia lui Dumnezeu”, tatăl a răspuns:

„Sunt convins că nu înțelegi. Crezi că a fost voia lui Dumnezeu ca Alex să nu-și repare ștergătoarele acelea de parbriz mizerabile, să conducă prea repede pe asemenea furtună și să fi băut probabil câteva pahare în plus? Crezi că a fost voia Domnului să nu existe felinare pe porțiunea aceea a șoselei, și să nu fie nici un parapet între șosea și Portul Boston?

Nimic nu mă înfurie mai tare decât incapacitatea unor oameni de altfel inteligenți de a pricepe că Dumnezeu nu colindă prin lume cu degetul pe trăgaci, cu cuțitul în pumn, cu mâna pe volan. Dumnezeu este cu totul împotriva acestor morți nefirești…

Singurul lucru care n-ar trebui spus vreodată la moartea cuiva este „A fost voia Domnului”. Nu știm niciodată destule, ca să putem vorbi așa. Consolarea mea stă în faptul că Dumnezeu nu a vrut ca Alex să moară; și că atunci când valurile apei au înghiț mașina care se scufunda, inima lui Dumnezeu a fost prima dintre inimile care s-au frânt”.

Nu avem nici un drept să întrebăm în nenorocire: „De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?”, dacă nu punem aceeași întrebare și cu privire la toate bucuriile care ne sunt date.

Să evităm înțepăturile dar să gustăm mierea

Se spune că aborigenii știu să adune mierea fără a fi înțepați de albine, într-un mod cu totul remarcabil. Nu sunt protejați de îmbrăcăminte, căci aproape nu au așa ceva. Și, deși sunt înconjurați de mii de albine furioase, rareori au totuși de suferit. Explicația este că acești băștinași sunt absolut pasivi, mișcările lor sunt bine gândite, nu caută să se apere în nici un fel, nu încearcă să izgonească roiul, iar dacă o albină se așază pe corpul lor, nu îi înțeapă, cum nu ar înțepa nici un buștean din pădure. Occidentalii, pe de altă parte, sunt nervoși, neliniștiți, combativi; încearcă să sperie albinele, sunt evident speriați ei înșiși, fac zgomot, gesticulează, fug și sfârșesc prin a fi aspru pedepsiți pentru această atitudine. Greutățile vieții ne răsplătesc în același fel. Dacă ne agităm și protestăm, vom simți din plin înțepăturile și nu vom avea parte de miere. Dar, dacă ne ducem viața în liniște și cu credință, vom gusta dulceața și vom fi feriți de înțepături.

Noi, creștinii, îndurăm suferința, știind ce fel de miere poate oferi ea dacă este suportată cu răbdare, cu credință și predându-ne pe deplin lui Hristos Dumnezeu.

Desăvârșit, curățat și modelat

Diamantul trebuie tăiat în fațete pentru a-și dezvălui frumusețea, aurul trebuie rafinat pentru a-și dobândi puritatea, vița-de-vie trebuie tăiată pentru a aduce mai multă roadă, lutul trebuie modelat pentru a deveni un vas folositor; iar copiii lui Dumnezeu trebuie tăiați, lămuriți în foc, curățați, modelați, pentru a fi potriviți pentru scopul urmărit de Creator.

Uneori, flacoanele de medicamente poartă instrucțiunea: „Agitați înainte de întrebuințare”. Asta trebuie să facă Dumnezeu cu unii dintre noi, poporul Său. Trebuie să-i scuture bine înainte de a-i face de vreun folos. Sfântul Apostol Pavel îi scria lui Timotei: Să aprinzi și mai mult harul lui Dumnezeu care este în tine (II Timotei 1, 6).

Ca și diamantul, aurul, vița de vie și lutul, orice copil al lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârșit, curățat și modelat, astfel încât chipul lui Dumnezeu din el să fie luminat într-atât, încât să poată oglindi slava dumnezeiască.

„Nu există naștere a conștiinței fără durere”. (C. G. Jung)

Spărgătorii de piatră

Un om spărgea piatră dintr-o stâncă. El lucra aplecat în genunchi.

Un „vestitor” al Evangheliei, trecând pe acolo, zise:

-Ce bine ar fi să pot sparge și eu tot așa inima cea de piatră a ascultătorilor mei!

-Lucrați și dumneavoastră în genunchi – răspunse muncitorul – și atunci desigur veți avea reușită!

Cele patru icoane

Într-o veche biserică din Italia se află zugrăvite pe un perete patru icoane.

În prima, se vede un chip de episcop învățând, iar dedesubt cuvintele: „Eu vă învăț pe toți”.

În a doua, se vede un chip de general, sub care scrie: „Eu vă apăr pe toți”.

În a treia, se vede un chip de țăran arând, iar dedesubt e scris: „Eu vă hrănesc pe toți”.

În a patra, se vede chipul diavolului, având dedesubtul lui scrise cuvintele: „Eu vă iau pe toți care nu vă faceți datoria”.

„Tată, oare a murit Dumnezeu?”

-Tată, oare a murit Dumnezeu? Întrebă odată pe tatăl său o fetiță ce mersese prima dată la școală.

-Dumnezeu nu moare niciodată! Răspunse tatăl. Cine ți-a spus ție lucruri de acestea?

-Apoi, tată dragă, învățătorul ne-a spus astăzi în școală că toți oamenii se roagă și, când se roagă, vorbesc cu Dumnezeu; pe tine nu te-am văzut niciodată să vorbind cu Dumnezeu și de aceea credeam că Dumnezeu a murit…

Tatăl rămase rușinat și din ziua aceea începu a se ruga.

 

În piață

În piață am văzut zilele trecute niște copii săraci, cerșind mere de la vânzători. Unii îi respingeau cu vorbe de ocară, alții le aruncau câte un măr mic sau stricat pe jumătate, spunându-le să nu mai dea pe acolo.

Un om a luat un măr, l-a tăiat cu un cuțit în șase părți și l-a împărțit copiilor, spunându-le să nu mai vină de altă dată pe capul lui.

Eu m-am gândit în mine că Tatăl ceresc nu face așa cu copiii Lui. El nu Se supără, ci dimpotrivă, se bucură când copiii Lui cer de la El câte ceva. Când ne rugăm Lui și întindem spre El mâinile credinței, niciodată nu ieșim rușinați.

Și-a mântuit copilul

Un copil căzuse într-un râu înfuriat și era amenințat să se înece. Oamenii strigau, dar nimeni nu sărea  în apă să-l scape.

-De ce nu sare nimeni să-l scape? Strigă un om care trecea pe alături. Și sări în apă.

Când se apropie de copil, ce să vadă? Cel ce se îneca era copilul lui!

Repede îl prinse și îl scoase afară.

Cel care sare să mântuie pe alții din valurile pierzării sufletești își mântuie și sufletul său.

Diavolul în chip de arhanghel

Unui credincios i s-a arătat diavolul, într-o noapte, în chip de înger luminat și i-a zis:

-Eu sunt arhanghelul Gavril și sunt trimis la tine să-ți aduc cuvânt pentru viața ta curată și ferită de orice păcat…

Dar credinciosul, simțind ispita, răspunse:

-Sfinte arhanghele, ia seama că ai greșit adresa! Vei fi fost trimis poate la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos și ticălos om din lume…

Diavolul scrâșni din dinți și o rupse la fugă. Smerenia birui pe satana.

Perikles și hulitorul

Perikles, un mare filozof și bărbat de stat din Grecia Veche, fu odată întâmpinat în târg de un om rău, care îl petrecu până acasă în fel de fel de hule și batjocuri.

Perikles tăcea.

Când ajunse acasă – și fiind pe seară -, Perikles strigă pe un servitor și îi zise: „Uite, s-a întunecat! Ia o făclie și petrece pe omul acesta până acasă, nu cumva să cadă pe drum și să se lovească!”

Perikles era un păgân și a dat așa pildă de răbdare și iertare.

Oare câți dintre „creștinii” de azi pot da astfel de pilde?

Plângea o servitoare

-De ce plângi, Aniță? Fu întrebată o servitoare credincioasă de la oraș.

-Eu plâng – răspunse servitoarea – pentru stăpâna mea, văzând-o cum se gătește și se vopsește ceasuri întregi, ca să poată atrage pe alții în păcat.

Eu plâng pentru sufletul ei, dar plâng și pentru mine, gândindu-mă câtă vreme cheltuiește și câtă stăruință pune stăpâna mea pentru lucrul diavolului și cât de puțin fac eu pentru sufletul meu și pentru lucrul Domnului.

Balul

O fată tânără își făcea de cap, cercetând toate balurile și petrecerile, neascultând de părinții ei. Într-o iarnă, își făcu o haină nouă, de mătase, anume pentru balurile de la Nașterea Domnului și Botez. Dar cum haina era subțire, iar fata voia să fie făloasă, răci și căzu într-o boală de moarte.

De pe patul morții, văzându-și haina de bal, zise suspinând:

„Iată, acesta este prețul sufletului meu!”

Două mărturisiri

-Eu mi-am recăpătat vederea și am început să văd, după ce am pierdut un ochi – grăia un suflet trecut prin școala suferințelor.

-Eu am început să umblu – grăia un altul – după ce am pierdut un picior.

Când aluneci pe o coajă de portocală

Un englez a făcut lumea să se înfioreze trecând peste cascada Niagara într-un butoi, fără să sufere vreo vătămare. După câțiva ani, același englez, mergând pe stradă, a alunecat pe o coajă de portocală și a ajuns la spital cu o gravă fractură la picior. Uneori o mare ispită ce tună împrejurul nostru precum Niagara ne poate lăsa nevătămați; dar adeseori o întâmplare măruntă și neînsemnată ne poate pricinui căderea tocmai fiindcă nu o băgăm în seamă.

Când Hristos vorbește de Judecata de Apoi, nu pomenește de marile păcate – preacurvia, omorul, furtul -, ci mai curând despre micile păcate. „Străin am fost și nu M-ați primit, gol, și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniți, și nu M-ați cercetat”.

Oamenii spun adeseori: „N-am omorât pe nimeni!” Poate că nu. Dar dacă ținem seama de micile păcate, de binele pe care l-am fi putut face și nu l-am făcut, cine dintre noi va fi fără de păcat?

 

Nu e nici o grabă

O veche legendă spune că satana a ținut odată sfat cu dregătorii săi spre a căuta cea mai bună cale de a îndepărta pe oameni de la Dumnezeu. Unul dintre draci a zis: „Să le spunem că nu este Dumnezeu”. Altul a zis: „Să le spunem că Dumnezeu nu ține seama de bine și de rău”. La urmă un al treilea a zis: „Să-i lăsăm să creadă că este Dumnezeu și că ține seama de bine și de rău. Dar să le șoptim mereu că nu e nici o grabă”.

Toți s-au învoit că ultima metodă era cea mai bună. De-atunci diavolul ne șoptește mereu la ureche: „Da, sigur, ai dreptate; trebuie să faci toate acele lucruri bune, dar nu e nevoie să le faci astăzi. Nu e nevoie să te grăbești. Ia-o încet și fă-le când ești pregătit. Există totdeauna un mâine”. În acest chip satana ne ispitește și ne abate de la săvârșirea celor mai multe fapte bune pe care vrem să le facem. Până la urmă, apropiindu-ne de capătul vieții, ne dăm seama când e prea târziu că am realizat numai o mică parte din potențialul nostru, că am făcut doar o fărâmă din binele pe care voiam să-l facem. Trecem pe un drum doar o singură dată și, din pricina acelui „mâine”, ratăm multe dintre prilejurile ce ni se oferă. „Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii!”

 A trăi este o problemă de viață și moarte

A trăi este o problemă de viață și moarte. Înaintând în viață, murim și trăim iarăși de mai multe ori. Pruncul moare ca să vieze copilul. Copilul moare ca să lase loc tânărului. Tânărul moare ca să se poată ivi omul matur. Și tot așa, până la bătrânețe, trecem mereu de la viață la moarte și de la moarte la viață.

Moartea clipă de clipă e parte din mine. Clipă de clipă celulele din trupul meu mor și sunt înlocuite de altele noi. Dacă n-ar fi așa, nu aș mai fi în viață.

Știința medicală ne spune că trupul moare câte puțin în fiecare zi, Îmbătrânirea este un declin lent ce începe pe la 30 de ani. Încet, treptat, trupul începe să moară.

Așa se face că viața mea în Hristos e plină de „mărunte morți”. Pretenția mea la confort trebuie să moară când am de-a face cu durerea altuia. Dreptul meu la justiție trebuie lepădat când cineva are nevoie de milă. Dreptul meu de a mă sătura trebuie să dispară când sunt pus în fața unui om ce moare de foame. „În toate zilele mor…”

Nu există căsătorii perfecte

Multe perechi își încep viața de familie cu așteptări de-a dreptul utopice. Oamenii nedesăvârșiți iau în căsătorie alți oameni nedesăvârșiți și apoi încep să aștepte desăvârșirea unul de la celălalt. Așteptăm de la soție acea desăvârșire ce aparține doar lui Dumnezeu.

Un soț i-a spus soției sale într-o zi: „Doamnă, ai făcut o mare greșeală. Te-ai măritat cu un om în loc de un arhanghel”. Nici o căsătorie nu se face în cer. Soția perfectă este aceea care nu se așteaptă la un soț perfect. O femeie i-a spus soțului ei într-o zi: „Dacă nu erai așa de perfecționist, ai fi fost un soț perfect”.

Cred că trebuie să ținem minte că dragostea are și ochi, și pleoape.

 

Individualism

Oamenii nu sunt de acord în privința obârșiei binelui și răului. Unii zic că fiecare are dreptul să hotărască care îi sunt valorile. Fiecare hotărăște pentru sine ce este bine sau rău în fiecare situație. Dacă este așa, dacă fiecare are dreptul să-și fixeze propriile standarte, atunci nu mai avem nici un cuvânt de spus împotriva unui Hitler sau Stalin, căci ei au făcut exact așa: au hotărât singuri ce este bine și ce este rău. Nu recunoșteau vreo autoritate mai mare decât ei. Însă această autoritate de sine nu este de fapt autoritate. Ne lăsăm în voia acelor „valori confecționate”, cum le numea Sartre, proprii individului, modificate și respinse după cheful fiecăruia; valori după care este drept să extermini pe oricine – chiar milioane de oameni, dacă îți stau în cale.

Dostoievski spunea odată că dacă omul Îl răstoarnă pe Dumnezeu de pe tronul vieții lui, atunci se face el însuși dumnezeu, confecționându-și propriul sistem de porunci și valori.

Barca ce stătea pe loc

După un chef, doi pescari se suiră în bărcile lor, să plece în largul mării. Începură a vâsli cu lopețile, dar barca stătea pe loc. Cum erau beți, uitaseră să ridice ancora (priponul de fier ce se sloboade în apă, cu care bărcile se leagă să stea pe loc). Ei dădeau din lopeți și li se părea că înaintează, dar barca stătea priponită pe loc.

Abia după o bucată de vreme, unul strigă: „Stai, frate, că n-am ridicat ancora!”.

Așa sunt și unii creștini care cred că pot înainta în lucrul mântuirii sufletești, ținându-și anumite patimi și păcate.

Ridică ancora, fratele meu! Lasă-te de patimile și năravurile cele rele! Altfel, corabia mântuirii tale stă pe loc, oricât ai da tu cu lopețile. Și stă pe loc și oricât ar sufla vântul cel ceresc al Duhului Sfânt.

Un sfat bun

-Ce să fac când ispita certei intră în casa noastră? Întrebă odată o femeie căsătorită pe un credincios.

-În clipele acelea – răspunse credinciosul -, tu trebuie să fii mută, iar bărbatul tău să fie surd. De veți face așa, veți avea pace și liniște în casă.

Când copiii nu se pot înțelege

Ce dureros lucru este când copiii unor părinți nu se pot înțelege! Ce lucru de durere poate fi o casă unde nu se mai termină cearta, zavistia și dezbinarea între frați!

Ce inimă îndurerată trebuie să aibă un tată, când copiii lui trăiesc în ură și ceartă!

Dacă pe un tată pământesc îl doare acest lucru, cât de mult trebuie să-L doară pe Tatăl Cel Ceresc neînțelegerea, ura și zavistia dintre fiii Lui de pe pământ!…

Vai, ce păcat mare au față de Tatăl Ceresc și față de sufletul lor acei creștini care trăiesc în zavistie și ură!

„Te rog, ăsta-i drumul?”

Un om beat, ce hălăduia pe străzile unui oraș, întrebă pe un trecător:

-Te rog, spune-mi, ăsta-i drumul ce duce la tren?

-O, nu! Răspunse cel întrebat. Drumul pe care mergi dumneata duce la spital și la cimitir.

-Va fi înțeles, oare, beatul înțelesul răspunsului?

 

„Te împușc!”

Pe o vreme de furtună pe mare, un călător care trecea în America nu-și putea nicidecum liniști soția. Atunci, scoțând revolverul din buzunar, îl îndreptă spre capu-i zicând:

-Te împușc!

Femeia zâmbi.

-Ce, tu zâmbești când revolverul îți stă la ceafă?

-Păi, cum să mă tem că m-ai împușca tu, soțul meu?

-Apoi, vezi, draga mea? În mine tu ai o încredere mai mare decât în Bunul Dumnezeu. În mine te încrezi, dar în dragostea și purtarea de grijă a Tatălui Ceresc nu vrei să te încrezi.

Femeia își recăpătă liniștea.

„Zahăr de zece și sare de cinci… ”

Mai zilele trecute, am văzut un copilaș alergând pe stradă și zicându-și mereu în sine: „Zahăr de zece și sare de cinci…; zahăr de zece și sare de cinci…”.

Îl trimisese tatăl său să cumpere zahăr și sare de la o prăvălie, iar copilul repeta mereu însărcinarea, ca să n-o uite. Tatăl îi dăduse în grijă să nu uite. Copilul parcă nu mai vedea pe nimeni și nu mai auzea nimic. Tot gândul lui era strâns asupra însărcinării ce i-o dăduse tatăl său.

Ce bine ar fi dacă noi, copiii lui Dumnezeu, am face așa! Dacă tot gândul nostru și tot cugetul nostru ar fi strâns asupra chemării cu care Tatăl Ceresc ne-a trimis în lume! Ce bine ar fi dacă am trece prin această lume, repetând mereu, spre pildă, cuvintele Mântuitorului: „Ce folos va fi omului, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său își va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Mama revoltată

O mamă își plăngea, zi și noapte, doi copii pe care-i pierduse pe neașteptate. În deznădejdea ei, avea chiar și cuvinte de revoltă sufletească.

Într-o noapte, avu un vis grozav. Se făcea că, într-un oraș, se vestise că vor fi spânzurați doi ucigași fioroși. O lume întreagă se strângea la această priveliște. În mulțime, era și ea, mama. Toți așteptau, cu răsuflarea oprită, să vadă pe cei doi osândiți. Iată-i!… Dar, în clipa în care-i văzu, mama scoase un strigăt de groază… cei doi osândiți erau copiii ei, care crescuseră mari.

Sub spaima acestui vis, mama se trezi din somn. Înțelese arătarea și mustrarea Cerului de sus și din acea clipă nu și-a mai „blestemat zilele” și n-a mai întrebat Cerul de ce i-a luat copilașii.

Doisprezece ani…

Un credincios luă din banii săi o sută de lei și îi puse la o parte în punga sa, zicând: „Acești bani îi voi jertfi pentru scopuri de binefacere, în clipa când, aflându-mă într-o adunare de oameni, nu voi auzi pe nimeni grăind de rău pe altul”.

Se spune că acest credincios a purtat banii doisprezece ani și abia după aceea i-a putut cheltui.

Ce păcat mare și urât sunt clevetirile!

Semnul unui copilaș

Un copilaș de trei ani văzuse pe părinții lui rugându-se în genunchi, cu mâinile întinse, ca și când ar cere de la cineva ceva. Din asta, copilașul s-a dedat și el: de câte ori îi trebuia ceva, își împreuna mânuțele în semn de rugăciune și îngâna cuvintele: „mamă!”; „tată!”. Și era atâta duioșie în aceste mânuțe împreunate în semn de cerere, încât de piatră să fi fost cineva să nu le asculte.

Ar putea, oare, refuza Tatăl Ceresc pe un copilaș al Lui care se roagă cu credință și încredere?

Mierea din Heraclea

În ținutul Heraclea, din Grecia, se găsește o miere specială, cunoscută sub numele de mierea din Heraclea. Mierea aceasta, la gustare, este cu mult mai dulce decât mierea de la noi; dar, în schimb, după gustare, ea produce, mai întâi, un fel de amețeală, apoi tulbură vederea și pe urmă lasă în gură o mare amărăciune.

Oare nu tocmai așa este și mierea plăcerilor și a poftelor lumești? Ea amețește mai întâi simțurile omului, apoi îi întunecă mintea și judecata și pe urmă lasă scârbă și amărăciune.

 

Nu te-ai născut încă

Într-una din cărțile sale, George MacDonald scria despre o femeie care trecuse printr-o tragedie neașteptată. Durerea ei era atât de sfâșietoare și tristețea atât de amară, încât rosti cu voce tare: „Aș vrea să nu mă fi născut”. Prietena sa, cu o înțelepciune inspirată de Dumnezeu, îi răspunse: „Draga mea, dar nici nu te-ai născut încă. Abia acum te naști, și acesta este procesul nașterii”. Îl putem lăsa pe Dumnezeu să facă din necazurile noastre un veșmânt al tăriei creștine, prin  care Îl vom mări pe El și îi vom inspira pe semenii noștri.

Dumnezeu nu ne scutește de suferință și de tristețe; El ne dă însă nu numai puterea de a le suporta, ci și de a întoarce dificultățile spre folosul sufletului nostru.

Cele mai mari necazuri ne aduc cea mai profundă înțelepciune.

Din mâna Lui

Când a aflat că suferă de cancer, o femeie a răspuns: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a învrednicit de această boală!”

Fiind întrebată ce a vrut să spună cu aceste cuvinte ciudate, femeia a explicat: „Nu ni se poate întâmpla nimic fără îngăduința lui Dumnezeu. Orice ar fi – o mare dezamăgire, poate o boală sau o tragedie de orice fel, dar de un lucru putem fi siguri, și anume că Dumnezeu permite să se întâmple acest lucru pentru că în ultimă instanță este spre binele nostru”.

Nu mi se poate întâmpla nici un lucru pe care Dumnezeu nu l-a cercetat și nu l-a binecuvântat ca să fie spre folosul meu. Totul trece prin El înainte de a mă atinge pe mine. Și dacă ceva mă lovește, cel puțin știu că a fost cercetat de El și a primit încuviințarea Lui. Orice moment din viață, fie greu, fie ușor, depinde în ultimă instanță de un singur lucru: dacă îl pot primi din mâna Lui sau nu.

Dacă nu vedem decât soarta oarbă, fără nume, care ne trimite tot ceea ce ne lovește, atunci totul pare lipsit de sens și de speranță. Dar dacă știm că totul vine de la El, atunci suntem împăcați, știind că are un scop binecuvântat, că va fi spre binele nostru, deoarece vine de la un Dumnezeu Care „atât de mult a iubit lumea”, încât L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut pentru noi. El, Care pe Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat morții pentru noi toți, cum oare nu ni le va dărui pe toate împreună cu El? (Romani 8, 32).

Nu ni se poate întâmpla nici un lucru pe care Dumnezeu nu l-a cercetat și binecuvântat,  ca să fie spre folosul nostru.

Necunoscute sunt căile Domnului

Îmi amintesc că odată am invitat o doamnă care tocmai își pierduse fiica în vârstă de 18 ani. Era foarte răzvrătită și nu mai avea nici un pic de credință. Mi-a spus: „Aș vrea să vorbim despre Dumnezeu”. I-am răspuns: „Foarte bine, eu voi vorbi despre El cinci minute, pe urmă dumneavoastră puteți vorbi despre El, sau împotriva Lui, timp de 45 de minute, și apoi vom discuta”.

Vorbisem cam două minute, când ea m-a întrerupt. Cu degetul întins acuzator, mi-a spus: „Ascultă, dacă Dumnezeu este atât de bun, de ce mi-a luat-o pe fiica mea?”

I-am răspuns: „Pentru ca dumneavoastră să fiți aici și să învățați ceva despre scopul și sensul vieții”. Și asta a învățat. A aflat, a descoperit acest lucru. (F.J. Sheen)

Să depășim tristețea

După ce se retrăsese la o mănăstire, un om mergea pe o pajiște din Iowa, plin de ceea ce numea „apăsare”. „Era ca o noapte întunecoasă a sufletului. Mă apăsa o mare povară. Mergeam înainte, observând cum se topise zăpada, cum iarba începea să înverzească acolo unde întâlnea lumina soarelui. Apoi am întâlnit o bucată de bălegar de anul trecut. Făcuse crustă. Din mijlocul ei crescuse o tulpină frumoasă, fragedă de porumb. De parcă Dumnezeu mi-ar fi spus: „Totul e bine! Eu fac să răsară lucruri frumoase chiar și din bălegar”.

Oare Dumnezeu, Care face să crească lăstari verzi și vii din bălegar, nu poate face același lucru, și chiar mai mult, în momentele cele mai grele ale vieții noastre?”

Timpul nu vindecă totul

Există o concepție greșită privitoare la suferintă, potrivit căreia „Timpul vindecă totul”. L.D. Weatherhead scria despre această falsă convingere:

„Mereu mă îndoiesc de afirmația superficială că timpul ar vindeca orice. Timpul nu face decât să transforme un păcătos tânăr într-un păcătos bătrân, sau un prost tânăr într-un prost bătrân. Un cot dislocat care nu a fost bine tratat la vreme nu se va vindeca numai prin trecerea timpului. Mai degrabă, brațul întreg va deveni neputincios. Temerile reprimate nu se vor vindeca în timp. Vor fi doar îngropate mai adânc, și poate mai târziu se vor manifesta printr-o cădere nervoasă într-un moment de mare tensiune, în timpul unor mari încercări. Iar mâhnirea și supărarea se pot transforma în resentimente amarnice, care otrăvesc mintea și trupul deopotrivă. Acestea sunt căi greșite. Păgânii le cunosc și le practică. Desigur, creștinismul are de spus ceva mai mult”.

Adevărul profund al credinței noastre este că timpul singur nu poate vindeca durerea, dacă nu este petrecut în credință și în rugăciune, alături de familie, de prieteni, și într-o exprimare deschisă a sentimentelor prin plânsul împărtășit de cei apropiați.

„Tată, în sus nu te-ai uitat!”

Un tată se reîntorcea, seara, de la hotar cu copilul său cel mai mic. Pe drum, își puse gândul rău să fure niște fân verde. Opri trăsura, se dete jos și, apropiindu-se de fân, se uită pânditor în dreapta și în stânga – așa cum se uită cei ce vor să fure – și apoi se aplecă să ia fânul. Dar copilul, de colo, din căruță, neînțelegând ce face tatăl său, strigă: „Tată dragă, în sus nu te-ai uitat!… Uită-te și în sus!…”.

Tatăl rămase rușinat și se lăsă de păcat.

O, de câte păcate s-ar speria oamenii dacă s-ar uita și „în sus” când le fac!

„Spune-i să aștepte!”

Istoria păstrează următoarea întâmplare:

Un prim-ministru din Anglia își făcea rugăciunea obișnuită de dimineață. În decursul rugăciunii, sosește tocmai regele și-l cheamă să-i comunice ceva urgent.

Primul ministru trimise atunci servitorul său, zicându-i: „Spune Majestății Sale Regale să aștepte puțin, căci tocmai acum vorbesc cu Regele regilor!…”.

Regele așteptă și lăudă pe sfetnicul său. Ce țară fericită cu astfel de cârmuitori! Oare câți dintre cârmuitorii noștri „vorbesc cu Regele regilor”?

Pușcăriașul iertat

Un prinț vizită odată o pușcărie și întrebă pe fiecare pușcăriaș cu ce a greșit. Fiecare grăia că el e nevinovat și că stă pe nedrept în închisoare. Numai unul dintre ei zise că trebuia să i se dea o pedeapsă mai mare pentru fapta ce făcuse.

Atunci prințul zise mai-marelui închisorii: „Locul acestui om vinovat nu poate fi între acești oameni de treabă. El trebuie să plece de aici”. Și dete poruncă să fie scos din închisoare.

Așa face și Dumnezeu cu unii: El lasă în păcatele lor pe cei ce nu vor să-și recunoască greșelile și iartă pe cei ce se pocăiesc, recunoscându-și păcatul.

Ciobanul și ursul

Un cioban, care-și pierduse vițelul cel mai frumos, se ruga, zicând: „Doamne Dumnezeule, arată-mi pe hoțul vițelului meu și duminică, la biserică, îți voi aduce jertfă o lumânare de cele mari!”

Abia rosti această rugăciune și, deodată, apăru „hoțul” din pădure: un urs mare și grozav.

„Atotputernice Dumnezeule!… – se rugă ciobanul, luând-o la fugă. Departă de aici pe acest hoț și îți voi aduce duminică zece lumânări de cele mari!”

Să cerem în rugăciunile noastre, „mai ales, cele bune și de folos sufletelor noastre”; căci altfel de cereri, dacă nu băgăm bine de seamă, pot fi spre răul nostru, împlinindu-se cuvintele Sfintei Scripturi: „Nu știți ce cereți”. (Din pildele Episcopului Grigorie)

Suduitorul și albina

Un suduitor, mușcat la față de o albină, înjura grozav și alerga în toate părțile după ceva leac.

-Stai, frate dragă! Îi zise un om credincios. Stai să mă uit să văd unde a așezat albina acul!… Păi, uite ce greșeală mare a făcut albina!… Ea a înfipt acul în obraz, dar, de fapt, voia să ți-l împlânte în vârful limbii…

Suduitorul rămase rușinat.

Fără plată

Să vii azi să-mi lucrezi!

-Cu cât mă plătești?

-Cu nimic!…

Ați auzit pe cineva înțelegându-se astfel? Desigur că nu! Dacă l-ai chemat pe cineva la lucru cu ziua, spunând că nu-i plătești nimic, s-ar indigna și, uitându-se lung la tine, ar crede că sau glumești, sau nu ești cu mintea la loc.

Ei, bine! Când însă e vorba de a lucra pentru diavolul, lucrurile se schimbă; diavolului îi slujesc și îi lucrează oamenii fără nici o plată. Și încă nu cu ziua, ci cu anul, cu anii. O viață întreagă îi slujesc și îi lucrează unii oameni, fără nici o plată. Adică, mă scuzați!, are și diavolul o plată foarte bună: iadul și osânda cea veșnică.

Ce lucru dureror și înspăimântător!…

„Dă-mi mie ziua de azi!”

Când diavolul se apropie cu înșelătoriile și ispitele lui de om, cere un singur lucru: „Omule, – zice vicleanul – dă-mi mie ziua de azi!… Eu nu-ți cer altceva, decât ziua de azi, iar cea de mâine dă-o lui Dumnezeu! Ziua de azi e a mea, iar cea de mâine e a lui Dumnezeu”.

Așa grăiește înșelătorul și, vai, pe câți creștini îi trage, cu această înșelăciune, în adâncul iadului!

Diavolul cere ziua de azi, știind bine că pe cea de mâine omul o tot amână… până cade fără de veste în mormânt.

Urme de lup…

Un om discuta cu un țăran:

-Nu este drac! zicea domnul.

-Ba este! Răspundea țăranul.

-L-ai văzut?

-Dar dumneata văzut-ai lup?

-…

-Atunci de unde știi că este lup?

-I-am văzut urma chiar și în iarna asta!…

-Vezi, dragă domnule? Răspunse țăranul. Așa am aflat și eu că este drac, că i-am văzut urmele între oameni.

Adunarea orbilor

Într-o adunare a orbilor, un profesor începu să țină o conferință despre „frumusețile naturii”… despre răsăritul soarelui, despre lucrul plugarilor, despre farmecul pădurilor… etc. Dar orbii începură a striga: „Ce ne îmbeți de cap cu astfel de minciuni?… Noi n-am văzut nimic din cele ce ne spui!”…

Orbii tulburați începură a mișca bâtele și vorbitorul trebui să o ia la picior.

Cam așa stă și lumea necredincioșilor de azi și cumplita orbie sufletească de azi față de lumina credinței.

Întrebarea unui păgân

Un francez din Paris avea de servitor un negru adus de prin coloniile franceze. Izbucnind o gripă rea în Paris, francezul făcu sfat cu familia sa să se retragă la țară, spre a scăpa de gripă.

Înțelegând despre acest sfat, servitorul își luă îndrăzneala și întrebă:

-Stăpâne, Dumnezeul dumneavoastră locuiește la țară, de aceea fugiți din Paris?…

Stăpânul creștin rămase rușinat în fața acestei întrebări ce tăia în puțina lui credință. Urmărit de această mustrare, nu plecă la țară. Rămase în Paris și Dumnezeu îl feri de gripă.

Diamantul fără cusur

Un expert în diamante are o meserie grea. Înconjurat de duzine de sertare cu diamante finisate, el trebuie să le determine valoarea și să le pună în sertarul cu un anume preț. Într-o zi un asemenea expert a fost întrebat: „Cum se face că poți să privești toată ziua sute de diamante fără să te încurci? Cum îți păstrezi simțul valorilor?” El a zâmbit: „E simplu, prietene”. Ridicându-și mâna, a arătat către un fabulos inel cu diamant de pe degetul său. „Acest diamant este perfect. Nu are nici un cusur. La fiecare jumătatea de oră îl privesc sub lupă. Imaginea diamantului perfect îmi redă simțul valorilor!”

Domnul Iisus Hristos este pentru noi ceea ce era diamantul fără cusur pentru expert. Privind mereu la El și măsurând toate în lumina desăvârșirii Sale și a poruncilor Sale, păstrăm simțământul a ceea ce este cu adevărat important și ce nu, a ceea ce este bun și ce este rău, a ceea ce este veșnic și ce este vremelnic, a ceea ce este scump și ce este ieftin, a ceea ce merită credincioșia noastră și a ceea ce nu merită.

Cetatea cucerită

Când Constantinopolul era asediat de către turci în veacul al cincisprezecelea, ostașii de pe ziduri au trimis vorbă preoților și călugărilor să vină să-i îmbărbăteze, urcând și coborând meterezele, încurajând trupele și dându-le întărire duhovnicească. Însă episcopii și călugării le-au trimis vorbă că nu pot întrerupe slujbele și rugăciunile rânduite și-i rugau să-i ierte. Atât de necesara îmbărbătare a trupelor din linia întâi a fost refuzată. Puternicul Constantinopol, capitala împărăției creștine a Bizanțului, a căzut în mâinile turcilor musulmani, namaifiind vreodată o cetate creștină.

Participarea la Liturghie, primirea Sfintelor Taine, rugăciunea, cercetarea cuvântului lui Dumnezeu – toate sunt lucruri vitale pentru viața creștină. Dar dacă facem numai atât în calitate de credincioși, trecem pe lângă ceea ce Dumnezeu dorește să fim. Privește în jurul tău! E vreun creștin care încearcă să reziste? Are cineva nevoie de ajutorul tău? Este cineva gata să renunțe din pricina lipsei de speranță? Este cineva care se abate de la calea creștinească? Atunci îmbărbătează-l pe acel om! Vorbește-i despre puterea lui Dumnezeu. Adu-i aminte de făgăduințele lui Hristos. Arată-i grija ta. Dă-i curaj. Îmbărbătarea este un dar minunat al harului lui Dumnezeu – una dintre cele mai minunate fiice ale dragostei.

Împăratul ne privește

Scena se petrece într-un teatru din Anglia. Spectatorii se îndreaptă către locuri sporovăind prietenește. Cântăreții din orchestră, în cămăși crobite și smochinguri, își acordează instrumentele. Mașiniștii aleargă în spatele cortinei uriașe și grele verificând recuzita și cablurile, făcând ultimile pregătiri. În sfârșit lumina se micșorează și, la mișcarea baghetei dirijorului, orchestra începe ușor o uvertură binecunoscută.

Deodată orchestra se întrerupe brusc în mijlocul unei fraze muzicale. Urmează o tăcere mormântală în timp ce partiturile sunt întoarse în liniște. Apoi încep acordurile pline de mândrie ale imnului național.

În culise regizorul și directorul de scenă aleargă de la actor la actor șoptindu-le cu înflăcărare: „Dați tot ce puteți în seara asta! Jucați ca niciodată până acum!” „De ce?” întreabă toți cu teamă. „Fiindcă”, li se răspunde, „regele George tocmai a intrat. Regele este între spectatori!”

Împăratul împăraților și Domnul domnilor este totdeauna spectator al vieților noastre. Pentru aceea ar trebui să dăm tot ce putem, tot ce avem mai bun. Trebuie să jucăm cum n-am mai jucat vreodată.

 Nu departe de Împărăția lui Dumnezeu

Hristos i-a spus odată unuia dintre cărturari: „Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”. Despre câți dintre creștinii de azi se poate spune la fel? Și ei sunt aproape, „nu departe”, de Împărăția lui Dumnezeu; dar nu sunt destul de aproape. Să nu uităm că „nu departe” nu înseamnă încă „înăuntru”.

Îmi amintesc că am citit despre o vestită trupă europeană de săritori la trapez care își făceau numărul la vreo 15 metri înălțime fără plasă. Închipuiți-vă ce înseamnă să te balansezi la acea înălțime. Într-o zi un băiat a făcut o triplă rotație în aer, iar tatăl său, venind din spate agățat cu picioarele, trebuie să-l prindă, așa cum făcuse de sute de ori. Tatăl s-a întins, și degetele lor au trecut foarte aproape, la un centimetru unele de altele; dar „aproape” nu a fost destul, și băiatul a căzut de la înălțimea a cinci etaje. Mulți oameni vor rata împărăția cea veșnică cam tot așa. Dea Domnul să nu fiți printre ei! „Aproape” nu e niciodată destul în Împărăția lui Dumnezeu.

Titanicul: avertismente neluate în seamă

În 1912 Titanicul s-a scufundat și 1500 de oameni și-au pierdut viața. Însă, din ceea ce știm acum, este limpede că Titanicul n-ar fi trebuit să se scufunde. De cel puțin cinci ori înainte de scufundarea vaporului radiotelegrafistul primise avertismente despre aisbergurile ce se aflau la sute de mile mai la sud de locul lor obișnuit. De fapt cu câteva minute înainte de tragedie un radiotelegrafist de pe un vas din apropiere „California”, a încercat pentru ultima oară să avertizeze Titanicul de primejdie. Dar radiotelegrafistul de pe Titanic i-a transmis: „Taci din gură. Sunt ocupat cu cursa de la Cape.”. (Cursa Cape este o cursă de bărci cu pânze vestită în toată lumea. Pasagerii de pe Titanic făceau pariuri și telegraful le era necesar ca să audă rezultatele cursei)

Oamenii de pe vasele din apropiere știau că Titanicul este în primejdie de a se lovi de un aisberg. Ei au făcut tot ce puteau ca să avertizeze vasul, dar cei de acolo erau prea ocupați să asculte rezultatele cursei.

Nu credeți că și Dumnezeu vrea să ne avertizeze asupra primejdiilor ce ne așteaptă? Dar oare Îl ascultăm? Sau suntem prea ocupați ascultând alte glasuri?

„Acesta este Fiul Meu cel iubit… Pe Acesta să-L ascultați!”

Cea mai mare nenorocire

Un rege din Persia a întrebat odată pe trei dintre cei mai înțelepți învățați din țara lui:

-Care-i nenorocirea cea mai mare din această lume?

Cel dintâi a zis:

-Bătrânețea este cea mai mare nenorocire.

-Sărăcia și boala sunt cea mai mare nenorocire – adăugă al doilea.

Iar al treilea a grăit:

-Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în față și să știi că ți-ai cheltuit viața în ticăloșii. Asta-i cea mai mare dintre toate nenorocirile.

-Tu ai dreptate! Răspunse regele.

Dar ceilalți?

Un copil de opt ani, trecând cu mama sa prin cimintir, citea pe crucile mormintelor: „Aici odihnește în Domnul N.N.”, „Aici își așteaptă învierea N.N.” și alte cuvinte frumoase ce se scriu pe crucile mormintelor…

-Mămică dragă, – întrebă pe urmă copilul – unde sunt îngropați oamenii cei răi, care suduie și se bat? Pentru că aici văd îngropați numai oameni de cei buni…

O întrebare cu adânc înțeles este aceasta. Oare ce-i va fi răspuns mama?

Lampa bețivului

Un bețiv, întorcându-se noaptea târziu acasă, află lampa arzând. În beția lui, văzând două lămpi în loc de una, își zise: „La ce ard două lumini?… Una trebuie stinsă…”.

Ce s-a întâmplat e ușor de aflat. Bețivul stinse lampa și rămase în întuneric. Întorcându-se mânios, se împiedică, dete din greu cu capul peste cuptor și a treia zi muri.

Așa pățesc bețivii și în cele sufletești. Bețivul își stinge el însuși lumina vieții, lumina sufletului.

Hainele de biserică

Un credincios, dezbrăcându-se de hainele cu care fusese la biserică, se ruga astfel: „Doamne Dumnezeule, fie ca toate cele ce le-am auzit azi să nu fie ca aceste haine pe care le dezbrac cum ies de la biserică; ci să rămână săpate în inima mea și în decursul săptămânii!”

Un testament mult-grăitor

Un credincios avusese de suferit o viață întreagă de pe urma unui vecin necredincios și rău. Nu trecea de la Dumnezeu o singură zi fără să sufere.

Pe patul de moarte, credinciosul lăsă cu testament vecinului său, care îl necăjise, o sumă importantă de bani.

-Cum faci acest lucru? – se întrebară mirați cei ai casei și martorii testamentari.

-Pentru că – răspunse credinciosul – vecinul meu, tocmai prin necazurile ce mi le-a făcut, mi-a întărit mereu virtutea răbdării și m-a făcut să mă rog neîncetat și să stau o viață întreagă sub scutul și aripile Domnului.

Să ne fie și nouă de învățătură acest mult-grăitor testament!

„Eu nu vând zile!”

Istoria păstrează următoarea întâmplare: Un bancher din Anglia se îmbolnăvi pe neașteptate de o boală infecțioasă., de anghină la grumaz. Toate încercările medicului de a-l scăpa fură zadarnice. Sosirea morții era o chestiune de câteva ceasuri.

  • Domnule medic, – zise atunci bolnavul – mai lungește-mi viața până dimineață și îți voi da două sute de mii de lire sterline ( multe milioane de lei).
  • O, dragul meu! – răspunse medicul. Eu nu vând zile, ci numai medicamente. Zile poate vinde numai singur Tatăl Ceresc.

Cele două calendare

În viața noastră cea sufletească, avem două calendare cu câte o singură zi. Unul este calendarul lui Dumnezeu și în el este scris: „Astăzi!”, iar celălalt e calendarul diavolului și e scris în el: „Mâine!”

„Astăzi!” este calendarul lui Dumnezeu; „Mâine!” este calendarul diavolului.

„Astăzi de veți auzi glasul Meu – zice Domnul – nu vă învârtoșați inimile voastre!” (Evrei 3, 7 – 8). Dumnezeu hotărăște o zi: „Astăzi!”, zicând prin proorocul David: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” (Evrei 3, 7 – 8; Psalm 94, 7). Întoarceți-vă la Dumnezeu astăzi, căci ca mâine puteți fi în mormânt și în iad!

Dar, de altă parte, calendarul diavolului zice: „Lăsați acestea pe mâine!… Mai aveți vreme pentru lucrurile acestea!… Acum sunteți prea tineri… Colo, la bătrânețe!…” Și, cu astfel de șoapte, îl tot amăgește diavolul pe om, până îl trage în pământ și în iad.

Orbul și lumânarea

Într-o noapte foarte întunecoasă, un orb mergea pe drum, având pe umăr un urcior plin cu apă și tinând în mână o lumânare aprinsă. Un tânăr îngâmfat, care-l întâlni, fu mirat văzând pe acest orb ce-și lumina calea cu o lumânare.

-Nerod ce ești, – îi zise el – la ce-ți folosește această lumânare? Noaptea precum și ziua, întunericul ca și lumina nu sunt același lucru pentru tine?

-Ba da, – îi răspunse orbul – dar eu nu duc această lumânare pentru mine, ci pentru un îngâmfat ca tine, pentru ca să nu mă lovești și să-mi spargi urciorul.

Ceasurile trec

Pe ceasul unei biserici din Franța, sunt scrise cuvintele latinești: „Traseunt et imputantur”; adică: „Ceasurile trec și se socot”.

De fiecare ceas și fiecare minut va trebui să dăm seama în Ziua Judecății de Apoi.

Nemulțumitul

Un om ieșise la scosul cartofilor. Dăduse Dumnezeu o roadă cum rar se mai văzuse. Cartofii erau adevărați dovleci, unul ca unul de mari și frumoși.

Dar omul de colo suspină: „Uite ce necaz veni pe capul meu!… Nu s-au făcut cartofii cei mărunți… Ce dau eu acum la porci?”

Așa e omul cel cu credință slabă: veșnic nemulțumit și nemulțumitor Bunului Dumnezeu.

O cutie plină cu iubire

În dimineața de Nașterea Domnului, o fetiță în vârstă de trei ani îi aduse tatălui ei o cutie frumos ambalată. „Asta e pentru tine, tati”, spuse ea. Văzând că era o cutie goală, tatăl strigă la fiica sa: „Nu știi că, atunci când faci un dar, în cutie trebuie să fie ceva?”

Cu lacrimi în ochi, fetița privi în sus spre tatăl său și spuse: „Oh, tati, dar nu este goală. Am pus o mulțime de pupici în cutie. Toți sunt pentru tine, tati!”

Tatăl se simți mic. Îmbrățișând-o pe fetiță, îi ceru iertare. Și păstră cutia lângă pat timp de mulți ani. Ori de câte ori se simțea singur, deschidea cutia și lua un sărut imaginar, amintindu-și de iubirea fetiței lui de trei ani.

Cutia goală fusese umplută cu dragoste!

Dumnezeu ne-a dăruit și nouă o astfel de „cutie” – Sfânta Scriptură. Este plină cu sărutările iubirii și ale împăcării cu Dumnezeu. Fie să o deschidem în fiecare zi și să luăm câte una din sărutările Lui sfinte!

Munții nu ar trebui să existe?

Un călător ignorant, obosit să tot urce și să coboare munți, ar putea crede că Dumnezeu a făcut o greșeală când i-a creat și că ar fi fost cu mult mai bine dacă ar fi existat numai câmpii, pajiști și lunci.

Este evident că un astfel de călător nu și-ar da seama de numeroasele și minunatele foloase ale munților, și nici de bogățiile adăpostite de ei. Un rol important pe care îl îndeplinesc munții, de pildă, este acela de a întreține circuitul apei, iar această circulație a apei în natură este tot atât de necesară ca și aceea a sângelui în corp. Fără ea, nu ar exista viața.

La fel, suișurile și coborâșurile vieții și greutățile cu care fiecare își poartă crucea ne întrețin viața duhovnicească, împiedicând-o să stagneze și aducând nenumărate binecuvântări asupra sufletului.

Care este muntele din viața ta?

Te-ai gândit vreodată să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru el?

Nici un mesaj

În timpul unui dineu, pe când discuta cu invitații, gazda – o doamnă foarte implicată în multe activități filantropice – a fost chemată la telefon de trei ori în timpul mesei. S-a întors la masă după cea de-a treia convorbire, destul de iritată, spunând indispusă: „Nu este nimic mai rău decât să fii deranjat tot timpul”. Unul dintre oaspeți a răspuns încet: „Există totuși ceva mai rău, și anume să nu fii deranjat de loc”.

„Unde este Dumnezeu acum?”

Elie Wiesel, câștigătorul premiului nobil pentru Pace în 1986, a descris viața din lagărele de concentrare naziste. Poate cea mai îngrozitoare dintre amintirile sale este torturarea și apoi spânzurarea unui tânăr, „un copil cu chip frumos și ales”, un „înger cu ochii triști”. Chiar înainte de a fi spânzurat, Elie a auzit pe cineva șoptind în spatele său: „Unde este Dumnezeu? Unde este?” Mii de deținuți au fost obligați să asiste la spânzurătoare (băiatul s-a chinuit o jumătate de oră înainte de a muri), și apoi să treacă pe lângă el și să se uite bine. Elie a auzit în spatele lui aceeași voce care întreba: „Unde este Dumnezeu acum?” „Și am auzit și un glas lăuntric care răspundea: Unde este? Este chiar aici – atârnă în spânzurătoare…”

Cuvintele lui Wiesel erau mai adevărate decât își putea da seama, căci el nu este creștin. Într-adevăr, el se răzvrătea cu fiecare fibră a ființei sale împotriva unui Dumnezeu Care admitea ca oamenii să fie torturați, măcelăriți, gazați și arși în crematoriu. „Eram singur, teribil de singur într-o lume fără Dumnezeu și fără om. Fără iubire sau milă”. Ar mai fi putut să spună asta dacă în Iisus n-ar fi văzut pe Însuși Dumnezeu în spânzurătoare?

 

Încercat de vifor

Cunosc povestea unui turist american care, vizitând Italia, a făcut o excursie pe munte. Acolo a întâlnit un tăietor de lemne care sorta bușteni pe malul unui râu. Unora le dădea drumul pe apă, iar pe alții îi trăgea deoparte, pentru a fi transportați la o fabrică din apropiere și folosiți ca material pentru mobilier. Curios, turistul l-a întrebat pe tăietorul de lemne: „De ce păstrezi anumiți bușteni?” Acesta a răspuns: „Copacii pe care i-am ales pentru mobilier sunt cei care au crescut pe vârful muntelui. Acolo au fost încercați de vânturi puternice, zăpezi și viscole, și furtuni. Rezistând la toate acestea, lemnul lor a căpătat o calitate superioară și poate fi folosit pentru a face mobilă bună. Buștenii pe care îi trimit în vale sunt de calitate inferioară. Au fost copaci crescuți la adăpost în văi, care nu au avut de înfruntat condiții potrivnice”.

Nu se aplică oare povestioara aceasta la viețile noastre? NU suntem oare și noi puși la încercare de vânt puternic, de zăpezi grele, de furtuni – împrejurări dificile, poveri, supărări? Când se ivesc problemele, trebuie să mă retrag din fața lor? Să fiu nerăbdător, temător, anxios? Sau trebuie să aștept ca Stăpânul să Își urmeze scopul de a mă face mai puternic și mai pregătit pentru a-L sluji?

Dacă scopul vieții nu este fericirea, ci sfințirea omului, atunci necazurile și suferința nu sunt oare inevitabile?

 

Marea e sărată, dar peștii nu

Apele mării sunt sărate, grozav de sărate și, cu toate acestea, peștii din ele nu sunt sărați. Trăiesc o viață întreagă într-o apă sărată și totuși nu au un gust sărat.

Așa e și creștinul cel adevărat. Trăiește în lume, dar nu se dă după „duhul acestei lumi”, ci, cum zice Mântuitorul: „Voi în lume sunteți, dar nu sunteți din lume” (Ioan 17, 11). În duhul care stăpânește această lume, un creștin adevărat își păstrează firea lui cea deosebită, firea lui „cea duhovnicească”. O viață întreagă trăiește în lume, dar nu se dă după „modele” lumii, ci își trăiește viața lui cea duhovnicească.

Așa faci și tu, cititorule?

De ce s-a spânzurat un zgârcit?

O revistă din Anglia scrie că, într-un orășel de acolo, un faimos zgârcit s-a spânzurat din cauza unui vis: visase că întreaga avere și-o împărțise săracilor.

Sculându-se buimăcit de grozăvenia acestui vis, a luat un ștreang și s-a spânzurat.

Iată ce e în stare să facă diavolul cu ajutorul zgârceniei!

Zgârcenia e un beteșug greu și de suflet pierzător.

O gramatică nouă

În gramatica ce se învață în școli, declinarea numelor personale începe cu „eu”, urmează apoi „tu” și pe urmă „el”, adică: „eu, tu, el”.

Însă în școala Sfintei Scripturi, această gramatică se schimbă tocmai invers. Mai întâi vine „El” (adică Dumnezeu), urmează apoi „tu” (adică aproapele) și pe urmă de tot vine „eu” (adică persoana mea). Deci în loc de: „eu, tu, el”, un creștin declină: „El, tu, eu”.

Un creștin care nu folosește această gramatică e numai un creștin de nume.

Întrebarea unui copil

Un bolnav necredincios se îmbolnăvi pe neașteptate de o boală grea, de moarte. Cum nu mai era vreme să-și facă testamentul, chemă la patul său pe femeia sa și pe copiii săi și începu a le spune cu graiul:

-Dragii mei, eu plec în cealaltă lume. Vă las vouă, cu limbă de moarte, casa asta și moșia și toată averea mea…

-Tăticule dragă! – îl întrerupse copilașul său mai mic , care nu pricepea despre ce este vorba. Acolo unde te duci, ai tu altă casă?

-Întrebarea copilașului străpunse inima tatălui muribund. În clipa aceea, își văzu zădărnicia vieții și osânda ce-l aștepta. Dar acum era prea târziu, prea târziu!…

-Peste câteva clipe își dete sufletul și plecă într-o lume unde n-avea „casă”, nici „moșie”…

Pe crucea unui mormânt

-Câți bani ai? – fu întrebat odată un vestit bogat.

-Cincizeci de mii – răspunse bogatul.

-Se poate, un bogătan ca dumneata să ai numai atât?

-Da, se poate, pentru că pe aceștia i-am dat pentru ajutorarea bolnavilor, săracilor și altor scopuri de binefacere… Pe ceilalți, pe care îi am, îi pot pierde până mâine dimineață; dar pe aceștia cincizeci de mii nu-i pot pierde.

Când a murit, acest bogat – care ajunsese să vadă prețul cel adevărat al averii – a lăsat să i se scrie pe crucea mormântului următoarele mult-grăitoare cuvinte: Ce am dat am câștigat; ce n-am dat am pierdut.

 

„Hai să ne certăm!”

Doi copilași își ziseră:

-Hai să ne certăm, așa cum am văzut că se ceartă părinții noștri! Uite, luăm o piatră și o punem între noi. Tu zici că-i a ta, eu zic că-i a mea.

-Bun!…

-Piatra asta-i a mea!

-Ba-i a mea!

-Ba să mă ierți, că-i a mea!

-Apoi, dacă-i a ta, ia-o și ți-o du acasă!

-Stai! Stai, că nu-i bine! Spune și tu mai departe că piatra-i a ta!

-Dar de ce să zic așa, dacă tu zici că-i a ta?

Mai încercară din nou copiii, dar nu se putură certa. N-aveau în inima lor „materialul” de ceartă ce-l aveau părinții lor; iar „materialul” acesta îl furnizează totdeauna diavolul.

Banul ca slugă

Banul e bun și folositor, dar numai până când este sluga noastră, adică face ceea ce îi poruncim noi și ascultă de noi.

Dar, îndată ce banul se face el stăpân asupra noastră și ne poruncește el, atunci nu mai e bun; a intrat diavolul în el și s-a făcut unealta lui.

Să băgăm de seamă neîncetat ca banii noștri să nu se facă idol și unealta diavolului!

„Oare departe-i iadul?”

Un necredincios, mergând cu carul în pădure, voind să-și bată joc de credința unui om evlavios, îi strigă:

-Auzi, frate, oare departe-i iadul? C-aș vrea să ajung pe la amiază acolo, și tu, cu cărțile tale, trebuie să știi și acest luru.

-Domnul să te ferească de calea asta! – îi zise credinciosul.

Batjocoritorul se duse în pădure, se apucă să taie un fag, dar fagul căzu peste el și îl omorî. Exact la amiază, la orele douăsprezece, ajunse în iad.

„Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul, aceea va secera” (Galateni 6, 7).

„Dă-mi cartea”

Un învățat, zăcând bolnav în pat, strigă fiului său:

-Fiule, dă-mi Cartea!

-Ce carte să-ți dau, tată dragă? – răspunse fiul, deschizând biblioteca.

-Fiule, – grăi tatăl – nu este decât o singură Carte: Biblia

„Ține-te bine!”

Un păcătos, ajuns pe patul de moarte, era cuprins de o mare spaimă. Un prieten stătea lângă el și îl întărea cu vorbele:

-Nu te teme!… Ține-te bine!…

-Tocmai asta aș vrea și eu – răspunse muribundul – să mă pot ține de ceva, dar nu am de ce mă ține…

Se simțea, sărmanul, lipsit de orice reazăm sufletesc. În ceasurile morții, nu este, dragă cititorule, decât un singur reazăm: Iisus Mântuitorul și viața cea trăită cu El. Vei avea tu acest reazăm?

Toți ochii sunt la antrenor

Adeseori când cineva spune o glumă mai deplasată sau ia numele Domnului în deșert și descoperă cu rușine că am auzit ce spunea, omul zice spășit: „Iertați-mă, părinte; n-am știut că sunteți aici”. Am socotit întotdeauna ca aceste momente sunt prilejuri rânduite de Dumnezeu ca să le aduc aminte acelor oameni că indiferent dacă e vreun preot prin apropiere, Împăratul este totdeauna de față. Ne ducem viața în prezența Lui necontenit. El – nu preotul – este Cel ce ne va judeca la sfârșit.

Sfântul Pavel scrie în Întâia Epistolă către Corinteni cap. 4, 3-4: Dar mie prea puțin îmi este ca să mă judec de către voi sau de ziua omenească; (…) iar Cela ce judecă pe mine Domnul este.

Pavel știa că Împăratul este de față. Țelul principal al vieții sale era acela de a plăcea Împăratului, nu oamenilor. A fi judecat de către oameni însemna prea puțin pentru el; adevăratul judecător era Domnul.

Chiar dacă în tribunele stadionului se află 60.000 de oameni care huiduie sau dau tot felul de sfaturi jucătorilor de fotbal de pe teren, jucătorii iau aminte la un singur om – antrenorul –, care stă cu ochii pe ei și al cărui plan de joc trebuie să-l pună în aplicare. Oare nu e la fel și cu noi, creștinii? Jocul vieții nu se joacă după capriciile a 60.000 de oameni care ne trag în tot atâtea direcții, ci pentru o singură persoană – Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Care este totdeauna de față în tribună.

O videocasetă curată

Când ne vom arăta înaintea lui Hristos spre a fi judecați, nu trebuie să ne mirăm dacă El ne va pune o videocasetă cu tot ce am făcut și am spus în viață. Cum ți-ar plăcea să vezi pe o casetă video, în prezența lui Dumnezeu, toate păcatele pe care le-ai făcut și să auzi toate cuvintele cumplite pe care le-ai rostit? Pentru unii dintre noi va fi o clipă de mare rușine, ce ne va duce la veșnica despărțire de Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire pentru noi, a murit pe cruce și a înviat ca să ierte păcatele noastre și să ne curățească de toate nedreptățile. El ne cheamă acum să ne pocăim, pentru ca acele rușinoase episoade să se șteargă cu totul de pe caseta video a vieții noastre, ca să ne arătăm înaintea scaunului Său de judecată cu o casetă curată, curățită și spălată de Sângele Mielului lui Dumnezeu care curățește păcatele lumii.

Mai lasă-l încă o vreme

Hristos a spus odată pilda aceasta: Un proprietar a venit căutând rod într-un smochin, și nu a aflat, și a zis către grădinar: „Taie-l. Pentru ce și pământul să cuprindă în zadar?” Grădinarul a răspuns: „Doamne, lasă-l și în acest an, până-l voi săpa împrejur și voi pune gunoi. Poate va face roadă anul viitor”.

Mai lasă-l încă puțin! Mai dă-i un an! Dumnezeu ne dă mereu încă un an, și cu fiecare an ajungem mai aproape de acea zi când Îl vom vedea față către față. Fiecare an ne aduce mai aproape de Împărăție, mai aproape de veșnicie, când răbdătorul grădinar, Dreptul Judecător și Domn al Universului, va veni să caute roade în pomul nostru. Dar atunci nu ni se va mai da un nou prilej. Va fi prea târziu. Sfârșitul va fi sosit. Nu va mai fi încă un an, un alt prilej să ne pocăim și să aducem roadă pentru Dumnezeu. Acum este vreme cu prilej, vreme pentru pocăință și mântuire.

 

 

Semănat și cules

Dacă dorim roada Duhului trebuie să avem grijă ce semănăm și unde semănăm, zice Sfântul Pavel. Dacă vrem să culegem roada Duhului, trebuie să semănăm întru Duhul. Nu este altă cale.

Viața noastră e ca un câmp împărțit în două: o parte se cheamă trup (ceea ce suntem prin fire), iar cealaltă se cheamă duh (ceea ce suntem prin har). Și în fiecare zi putem semăna fie întru cele trupești, fie întru cele duhovnicești. Deci dacă culegem o recoltă trupească sau una duhovnicească depinde de locul unde semănăm. Semănat înseamnă cu cine ne însoțim, ce prieteni ne facem, cu ce ne petrecem vremea de răgaz, ce ne atrage interesul și ce ne stăpânește cugetul. Prin toate aceste lucruri semănăm fie întru cele trupești (firea noastră pământească), fie întru cele duhovnicești (firea noastră înnoită, dată nouă de Duhul Sfânt). Deci, zice Sfântul Apostol Pavel, să nu ne mirăm dacă culegem stricăciune semănând întru cele trupești, ori viață veșnică semănând întru cele duhovnicești.

Are Dumnezeu limite?

Credeți că pot face aceasta? (Matei 9, 28)

Dar tu ce crezi? Are Dumnezeu limite? Este ceva ce nu poate să facă? Un seminarist, luptându-se cu această dificilă întrebare, i-a pus-o profesorului său sub forma unei ghicitori: „Domnule profesor, poate Dumnezeu să facă o piatră atât de mare, încât să nu o poată ridica?” La care profesorul i-a răspuns cu înțelepciune: „Da… și totuși după aceea o va ridica!” Dumnezeu este infinit, atotputernic, atotcunoscător și tare. Dar are limitări – restricții auto-impuse, pe care El Însuși le-a pus lucrării Sale. De pildă, El nu va lucra niciodată împotriva făgăduinței Sale; poate, dar nu voiește. Nu va călăuzi niciodată împotriva Scripturii Sale; poate, dar nu voiește. Și nu va dezlega persoanele individuale de urmările și răspunderile pentru alegerile lor proprii în viață. Poate, dar nu voiește.

Pe ușa unei biserici

Pe ușa unei vechi biserici din Italia se află scrise următoarele cuvinte: „Un singur Dumnezeu am, dacă El e vrăjmașul meu, oare cine mă va mântui?

Un singur suflet am, dacă-l voi pierde și pe el, ce-mi mai rămâne?”…

Cititorule! Ești tu împăcat cu Dumnezeu, sau prin păcatele tale L-ai făcut vrăjmașul tău? Ai primit tu Jertfa Crucii lui Iisus care te împacă cu Dumnezeu, sau stăruie în nepăsare de sufletul tău și de mântuirea lui?

Pierde cineva un cal

„Pierde cineva un cal, un câine chiar. Cu câtă străduință nu-l caută în toate părțile!

Pierde însă Împărăția lui Dumnezeu? Doarme, glumește și râde mai departe. E de mirare că toți se rușinează dacă în treburile lumești sunt numiți neglijenți, dar sunt atâția și atâția care nu se rușinează a-și neglija lucrul mântuirii sufletului”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Revărsarea Nilului

Revărsarea Nilului din Egipt e cunoscută. O țară întreagă, întregul Egipt, cu un popor de milioane de oameni, trăiește din revărsarea Nilului. Fără această revărsare, întreg Egiptul ar fi o pustietate de nisip, ca și Sahara.

Așa e și viața noastră sufletească, Ea trăiește din revărsarea darului și harului Duhului Sfânt. Fără această revărsare, viața noastră cea sufletească este o pustietate a păcatului.

Viespile și mierea

Un învățat neamț a studiat viața viespilor și a aflat un lucru interesant: când o viespe află atare fagure de miere sau altfel de dulceață, nu se apucă să mănânce numai singură, ci face pe crainicul. Se duce și dă de veste și altor viespi și le cheamă la înfruptare.

Să facem și noi măcar atât cât fac aceste ființe sălbatice! Toți cei care am aflat dulceața Sfintei Scripturi să vestim și altora această dulceață! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce este o viață trăită cu Domnul și să chemăm și pe alții să guste din ea!

 

„Primejdie de moarte!”

Fetița unui slujbaș, acar la Căile Ferate, (căruia îi cam plăcea băutura), întrebă pe tatăl său:

-Tăticule dragă, ce înseamnă steagul cel roșu pe care îl duci la slujbă?

-Primejdie de moarte! – răspunse tatăl.

În cealaltă zi, dimineața, cei ai casei văzură un lucru de mirare. Pe sticla de rachiu ce o avea acarul, era împlântat steagul cel roșu.

-Primejdie de moarte! – strigă fetița, căci ea făcuse acest lucru, pe ascuns.

Tatăl înțelese lecția, se rușină și din acea zi se lăsă de spurcata de băutură.

„Nimicuri d-astea…”

De când eram preot la țară, îmi aduc aminte că cei mai mulți creștini spuneau la scaunul mărturisirii că păcate mai mari n-au făcut, ci… „iacă, nimicuri d-astea…”.

Greșită părere! Căci tocmai din „nimicuri”, din lucrurile cele mici și mărunte, ies adesea lucrurile cele mari.

Praful de pușcă – spre pildă – este foarte mărunt,dar, vai, ce grozave pustiiri poate face!

O scânteie este foarte mică, dar ea poate aprinde sate și orașe întregi.

Picurii de ploaie sunt foarte mici, dar pot îneca sate și orașe întregi.

O sămânță de pir poate umple și îneca un ogor întreg.

O „mică minciună”, o vorbă nesocotită etc. Pot face cele mai grozave pustiiri sufletești.

Ariciul și iepurele

Un arici rugă pe un iepure să-l găzduiască puțin în cuibul său.

-Fii bun, lasă-mă puțin în cuibul tău – zise ariciul -, căci sunt cam bolnav și îți voi fi recunoscător!

-Iepurele se învoi, dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Ariciul a început să-l împungă pe iepure cu acele lui și l-a tot împuns și depărtat, până l-a scos afară cu totul.

Așa se întâmplă și în lumea noastră sufletească.

Când lăsăm păcatul să intre în inima și viața noastră, el omoară, rând pe rând, toate simțurile cele sufletești ale omului, până când, în sfârșit, rămâne el singur stăpân și tiran.

Uitați-vă la cei bețivi, zgârciți, desfrânați etc. și veți vedea că așa este!

Pe o cruce

Un credincios din Anglia a lăsat să i se scrie pe crucea mormântului următoarele mult-grăitoare cuvinte:

„Am trăit ca să mor – și am murit ca să trăiesc!”

„Trăiești” și tu, cititorule, o astfel de viață, ca, la moarte, să ți se poată scrie pe crucea din cimitir aceste mult-grăitoare cuvinte?

Și-a uitat copilul în foc

Într-un sat bântuit de foc, s-a întâmplat că o femeie și-a tot cărat ce avea prin casă, iar copilul din leagăn l-a uitat în casa ce ardea. S-a grăbit să-și scoată mai întâi banii, hainele, vasele, și alte cele, dar copilul și l-a uitat, și, pe când și-a adus aminte de el, era prea târziu.

Întocmai așa fac cei mai mulți creștini și cu sufletul lor. Tot aleargă omul în sus și în jos, tot hurducă, tot strânge, dar sufletul și-l uită și îl lasă în focul păcatelor și al pieirii veșnice. Cei mai mulți numai pe patul de moarte se trezesc că și-au uitat sufletul, dar atunci e prea târziu.

Cititorule! Nu cumva ți-ai uitat și tu sufletul în focul păcatelor?

„De ce te duci la Biserică?”

-De ce te duci la biserică? Te poți ruga și acasă.

-Dar dumneata de ce te duci la cârciumă? Poți bea și acasă.

-Pentru că la crâșmă băutura e mai bună.

-Apoi vezi, tocmai de aceea mă duc și eu la biserică, pentru că acolo rugăciunea e mai bună și mai dulce decât acasă.

„Mi-am ispășit deja condamnarea!”

Se zice că în Ziua de Apoi câțiva oameni s-au adunat și s-au apropiat de Dumnezeu: un evreu executat în timpul Holocaustului, un indian american alungat de pe pământul său de către albi și un țăran care fusese oprimat cu brutalitate de cei bogați și puternici. Stând înaintea tronului lui Dumnezeu, ei L-au acuzat: „Cum îndrăznești Tu, Doamne, să ne judeci pe noi? În definitiv, pe când Tu stăteai aici sus, în ceruri, departe de lume și de problemele ei, noi trăiam, sufeream și muream pe pământ. Noi credem că Tu ar trebui să fii adus la judecată și noi să fim cei care judecă, pentru că ai îngăduit lucrurile prin care am trecut noi”.

Dumnezeu răspunse: „Haideți, dați sentința!”

Cei trei s-au sfătuit și au hotărât următoarele: „Doamne, ești condamnat să Te naști ca om, într-o familie simplă, care trăiește în sărăcie, și bănuit de a fi neligitim. Vei crește câștigându-Ți existența prin munca mâinilor. Apoi Te vei lupta pentru adevăr și dreptate, numai pentru a fi trădat de către cei mai buni prieteni. Vei fi supus unui proces nedrept, și condamnat să mori de o moarte groaznică, asemenea unui criminal de rând. Abia atunci vei putea să ne judeci!”

Atunci auziră glasul lui Dumnezeu răsunând de pe tron: „Mi-am ispășit deja condamnarea!”

Și totuși condamnarea nu a fost dată de El, ci de mine și de tine, dar El a ispășit-o. Cum să nu credem că un astfel de Dumnezeu ne va călăuzi în mijlocul necazurilor și ne va împărtăși suprema Sa biruință?

„Doamne, de ce nu faci nimic?”

Am văzut pe stradă o fetiță înghețată, tremurând într-o rochiță subțire și având prea puține speranțe să primească o masă decentă. M-am mâniat și I-am spus lui Dumnezeu: „De ce ai îngăduit așa ceva? De ce nu faci ceva ca să îndrepți lucrurile?”

O vreme, Dumnezeu nu mi-a răspuns nimic. Dar noaptea, mi-a spus dintr-odată: „Am făcut ceva. Te-am făcut pe tine”.

„Te-am făcut pe tine ca să fii răspunsul, prin harul Meu”, spune Domnul.

Noi întrebăm: „De ce există boală?”

Dumnezeu spune: „Fii tu răspunsul. Fii medic, sau cercetător, sau ajută-i pe cei care suferă”.

Noi întrebăm: „De ce există ignoranță?”

Dumnezeu spune: „Fii tu răspunsul. Învață-i tu pe oameni”.

Noi întrebăm: „De ce există sărăcie?”

Dumnezeu spune: „Fii tu răspunsul. Luptă împotriva sărăciei”.

Noi întrebăm: „De ce există războaie?”

Dumnezeu spune: „Fii tu răspunsul. Începi să lucrezi pentru a deveni un făcător de pace”.

Noi întrebăm: „De ce există păcat?”

Dumnezeu spune: „Fii tu răspunsul întru Iisus Hristos. Încredințează-Te Lui ca unui Domn, și împarte-L cu întreaga lume care are nevoie de El”.

Dumnezeu ne culcă la pat

Cu puțin înainte de moartea unui preot, un prieten i-a spus acestuia: „Îmi pare rău să te văd zăcând așa”.

Zâmbind, părintele a întrebat: „Dar știi de ce ne face Dumnezeu să stăm întinși pe spate?”

„Nu”, răspunse prietenul.

Atunci preotul răspunse: „Ca să putem privi în sus, spre El”.

Boala la pat ne ajută să privim  spre cer.

Este adeseori modul în care Dumnezeu ne face să stăm culcați, să privim în sus spre El, să ne întoarcem, să stăm liniștiți, să ne rugăm, să ne căim pentru greșelile noastre, să lucrăm mai mult și să o luăm de la capăt.

De ce nu eu?

O femeie bolnavă de cancer a fost întrebată dacă își spune vreodată: „De ce eu, Doamne?”

Ea a răspuns: „Înainte puneam întrebarea asta, dar apoi am început să îmi examinez mai bine situația, și să întreb: De ce nu eu? Dacă nu mi s-ar fi întâmplat mie asta, i s-ar fi putut întâmpla unuia dintre cei dragi, Nu aș fi dorit ca vreunul dintre cei pe care îi cunosc să treacă prin asta. Dumnezeu m-a făcut puternică, deci îmi voi asuma boala. Mă voi lupta cu ea. Și o voi învinge cu ajutorul Domnului”.

Cea mai mare greșeală  a părinților

Jim Bishop scria:

„Am întrebat odată un medic psihiatru ce anume considera drept cea mai gravă greșeală a părinților. Mi-a răspuns că greșeala cea mai mare pe care o fac cei mai mulți este să-și spună: „Copiii mei nu trebuie să treacă prin greutățile prin care am trecut eu”. „De ce ar fi asta o greșeală?”, l-am întrebat. Răspunsul lui este demn de reținut: „Ceea ce te face să fii omul care ești, dacă ești cu adevărat un om, este tocmai faptul că ai întâmpinat greutăți, că a trebuit să depășești anumite situații dificile, că uneori multe ți-au stau împotrivă, că a fost important să te cațări, să te strecori, să te târăști, pentru a ajunge în vârf”.

„Un suflet neîncercat de dureri nu este de nici un folos”. (Sfântul Teofan)

Un concurs de fericire

O bună lecție s-a gândit să dea zgârciților un creștin din America, în următoarea formă:

Într-o bună dimineață lipi pe poarta grădinii sale următoarea înștiințare:

Grădina aceasta va fi dăruită aceluia care este deplin fericit.

Un bogat zgârcit, citind înștiințarea, se grăbi să se prezinte, în nădejdea că el, fiind bogat și fericit, o va câștiga.

-Ești fericit? – îl întrebă proprietarul grădinii.

-Da, sunt fericit.

-Nu-i adevărat, căci dacă ai fi fericit n-ai mai avea nici o dorință și n-ai mai umbla după grădini.

Ce nu poți cumpăra cu bani

Oare poți cumpăra orice cu bani? Nu! Poți cumpăra mâncare, dar nu și pofta de mâncare. Poți cumpăra perne moi, dar nu și somnul. Poți cumpăra medicamente, dar nu și sănătate. Poți cumpăra multe cărți, nu însă și minte. Poți câștiga mulți prieteni, nu însă credința și prietenia lor adevărată. Poți cumpăra cu bani multe lucruri lumești, dar nu poți cumpăra cu ei Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului tău.

Animalele ascultă chemarea omului

Un câine aleargă de departe când îl cheamă stăpânul lui.

Oaia aleargă îndată când aude glasul păstorului ei. Tot așa și caii, boii, vacile cunosc și ascultă glasul stăpânului lor.

Numai omul cel făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” nu cunoaște și nu ascultă glasul și chemarea Făcătorului său. Vai, ce lucru grozav este acesta! Și, vai, ce lucru și mai grozav este acesta, când ne gândim că omul ascultă vocea și voia diavolului. Pe Dumnezeu nu vrea să-L asculte, dar pe diavolul îndată îl ascultă și face voia lui.

Creștinii cei de azi

Despre creștinii cei dintâi – creștinii cei de aur – spune istoria că, odată, au dat peste adunarea lor niște dregători păgâni și, luându-le Noul Testament, i-au amenințat că vor arde toate cărțile acestea, să nu mai rămână nici urmă din ele.

-Poftim, aruncați-le în foc! – răspunseră creștinii. Noi n-am pierdut cu asta nimic, căci știm pe de rost întreg Noul Testament și îl vom putea scrie din nou.

-Fericite vremuri erau atunci când creștinii știau pe de rost Noul Testament și cumplite vremuri sunt azi, când cei mai mulți creștini nici măcar nu au văzut Noul Testament, și nu cunosc nici rugăciunea domnească Tatăl Nostru!

Scutură pomul

Când îți trebuie, toamna, poame, scuturi pomul. Dacă pomul nu îngăduie la prima scuturătură, îl scuturi a doua oară mai tare și îl scuturi și a treia oară și mai tare, până când cedează și cad poamele.

Fă așa și cu rugăciunea! Stăruie în rugăciune cu credință, până vei primi roadele darurilor cerești!

Desculțul nemulțumit

Despre un om sărac și lipsit se spune că a plecat odată la biserică desculț, spre a se plânge Bunului Dumnezeu de sărăcie.

Când ajunse în fața bisericii, văzu cu groază doi cerșetori care nu aveau picioare.

Cam așa am pățit-o și eu mai anii trecuți. Mersesem la un medic ca să mă plâng că nu prea pot dormi noaptea. În sala de așteptare a medicului, dau peste un prieten, care mi se plânse că a venit și el la medic să-i spună că l-a cuprins un somn grozav: ar tot dormi, zi și noapte. „Și asta-i un semn foarte rău! – zicea el. E semnul că boala mea de rinichi s-a agravat”.

Când am auzit așa ceva, mi-am luat pălăria și am plecat repede pe ușă, rușinat oarecum de „plângerea” mea.

Cămila își tulbură apa…

Când am fost la Ierusalim, în țara cămilelor, am văzut un nărav ciudat pe care îl are cămila. Când ajunge la atare apă limpede, o tulbură îndată și apoi bea apă din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta și am aflat că acest lucru îl face cămila fiindcă își vede în oglinda apei chipul ei urât și, neplăcându-i această urâciune, se apucă îndată și tulbură apa.

În chipul cămilei sunt și oamenii cei păcătoși. Ei nu suferă oglinda Sfintei Scripturi, pentru că în ea își văd urâciunea vieții lor. Păcătoșii nu suferă nici pe cei credincioși, pentru că și viața credincioșilor este o oglindă curată., în care păcătoșii își văd urâciunea vieții lor și a faptelor lor. Din această pricină, păcătoșii au batjocorit și prigonit și vor prigoni totdeauna pe cei drepți și credincioși, ca să se împlinească cuvintele Mântuitorului: „Pe Mine M-au urât și pe voi vă vor urî… fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni…”

Răspunsul lui Diogene

Diegene, un vestit filozof din vremea lui Alexandru Macedon, fu îmbiat odată cu un pahar de băutură. Diogene luă paharul și îndată îl răsturnă jos.

-De ce ai făcut, Diogene, acest lucru?

-Păi, – răspunse Diogene – l-am răsturnat eu, ca nu cumva, pe urmă, să mă răstoarne el pe mine.

Cele două căruțe

Un căruțaș ajunse în drum pe un altul și voi să-l întreacă.

-Fă-mi loc să trec înainte! Se răsti el către cel ce mergea înainte.

-Da din urma mea nu poți merge? Întrebă celălalt.

-Nu! Zise cel dintâi. Pentru că mi se cuvine să merg înintea ta.

-Dar de ce? Întrebă celălalt. Ce duci în căruța ta?

-Eu duc spirt și țuică.

-Atunci, frate, ai dreptate. Treci înainte, pentru că eu duc în căruța mea coșciuge (sicrie) și trebuie să merg în urma ta. Eu trăiesc de pe urma ta.

Un Dumnezeu neputincios

Doi orbi L-au strigat pe Dumnezeu să-i tămăduiască: „Miluiește-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David!” Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot face aceasta?”

Poate oare Dumnezeu? Este El un Dumnezeu puternic sau un Dumnezeu slab și neputincios?

Este surprinzător – și chiar necuvios – să trebuiască să punem această întrebare, dar cred că nu avem încotro. Căci mulți creștini se poartă față de Dumnezeu ca și cum El ar fi neputincios. Principala lor grijă pare a fi aceea de a nu-L suprasolicita, ca să nu Se prăbușească cu totul. Iată cam cum se roagă aceștia: „Doamne, dacă nu e prea mare deranjul, dacă nu Ți-e prea greu, dacă nu-ți cer prea mult, ai putea, Te rog, să-mi îndeplinești această mică cerere?” Sau îi auzi zicând: „Doamne, știu că Te-am sâcâit adeseori până acum, dar, dacă nu te superi, aș mai vrea o foarte mică favoare. Promit să nu Te mai deranjez. Știu că ți-am cerut mai mult decât mi se îngăduie luna aceasta, dar n-ai putea să-mi mai dai un piculeț?”

„Crede-ți că pot face aceasta?” a întrebat odinioară Iisus. Răspunsul multor creștini de azi ar fi: „Nu prea!”

Poate El oare să facă?

Poate El oare să facă, Cel ce a zis: „Datu-Mi-s-a toată stăpânirea în cer și pe pământ?” Poate El oare să facă, Cel ce l-a înviat pe Lazăr din morți? Poate El oare să facă, Cel ce a spus, atunci când Îl răstigneau: „Au pare-ți-se că nu pot acum ruga pe tatăl meu, și să-Mi trimită mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri?” Poate El oare să facă, Cel ce a vestit: „ Eu sunt învierea și viața; cela ce crede în Mine, măcar de va muri, viu va fi!” Poate El oare să facă, cel ce a zidit lumea din nimic? Poate El oare să facă, Cel „întru Care sunt toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii celei ascunse?” Poate El oare să facă, Cel ce a zis lui Iov: „Unde ai fost când am temeluit pământul?” Poate El oare să facă, Cel ce a zis: „Strigă către Mine, și voi răspunde ție, și voi spune ție lucruri mari și tari pe care nu le-ai știut” (Ier. 33, 3)?

„A nu este cu putință la Dumnezeu tot cuvântul?” (Fac. 18, 14)

O lumină puternică

Câtă vreme odaia este în întuneric, zice episcopul Teofan Zăvorâtul, nu poți vedea murdăria din ea. Dar dacă în odaie aduci o lumină puternică, poți vedea fiecare firicel de praf. La fel este și sufletul. Când lumina lui Hristos strălucește în noi și descoperă păcatele noastre, trebuie să ne căim îndată și să-L lăsăm pe Hristos să curățească acele păcate. Altfel vom trece prin viață temându-ne de lumină și fugind de ea, fiindcă vădește întunericul și răul din noi.

Un francez necredincios i-a spus odată filosofului Pascal: „Dacă aș avea principiile tale, aș fi un om mai bun”. Pascal i-a răspuns: „Începe prin a fi un om bun, și curând vei avea și principiile mele”.

Dracul m-a pus!

Satana – cel ce este mincinos și tată al minciunii – încearcă să ne despovăreze de răspunderea pentru păcatele noastre. Ba chiar se oferă pe sine ca scuză: „Dracul m-a pus!” Sfântul Chiril al Alexandriei a răspuns acestei minciuni cu multe veacuri în urmă, când scria: „Diavolul este în stare să îndemne, dar nu are puterea să se împotrivească alegerii noastre. Noi păcătuim prin alegerea noastră”. Păcatul se ivește dinlăuntru, diavolii profitând de păcătoșenia noastră. Ei o agravează introducându-ne în inimă gânduri rele. Iată de ce Hristos ne îndemna să priveghem și să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită. Gândurile rele nu devin gânduri păcătoase până ce nu le primim în inima noastră și începem să ne îndulcim de ele. Chiar dacă păsările ne zboară pe deasupra capului, nu suntem obligați să le lăsăm să-și facă cuib în capul nostru.

Cineva spunea că în împărăția lui Dumnezeu sunt totdeauna alegeri. Dumnezeu votează pentru tine; diavolul, împotriva ta. Dar votul decisiv îl ai tu. Pentru cine va fi: pentru Dumnezeu sau pentru diavol? Pentru adevăr sau minciună? Libertate sau robie? Viață sau moarte? „Alegeți ziua aceasta căreia să-i slujiți”, zice cuvântul lui Dumnezeu. „Nu puteți lui Dumnezeu a sluji și lui mamona”.

El știe mai bine

O pildă spune că doi oameni au sădit măslini pe pământul lor. După aceea unul din ei s-a rugat: „Doamne, pomii mei au nevoie de apă. Trimite, rogu-Te, ploaie!” Și ploaia a venit. „Acum au nevoie de soare”, și Dumnezeu i-a scăldat în lumina soarelui. Mai apoi a strigat: „Părinte, pomii mei au nevoie de ceva să se întărească. Trimite un îngheț în noaptea asta!” Înghețul a venit, dar pomii au murit toți. Atunci omul s-a dus în livada celuilalt și a văzut măslinii înflorind. „Cum se poate?” a întrebat el. Răspunsul a fost: „Când eu m-am rugat, nu am cerut lui Dumnezeu ploaie sau soare sau îngheț; am spus doar atât: Doamne, Tu ai făcut acești pomi. Tu știi ce au nevoie. Trimite-le ce este mai bun!”

Cele mai frumoase mâini

Mai multe doamne bogătașe s-au strâns într-un salon, pentru a hotărî care dintre ele are cele mai frumoase mâini; pentru aceasta, au ales pe un domn mai bătrân să hotărască.

-Doamnelor, – le-a zis el – eu nu pot răspunde încă la întrebarea pusă; trebuie mai întâi să întreb săracii. Cea mai frumoasă mână este aceea care dăruiește mai multe pâini.

Doamnele cele bogătașe au rămas toate rușinate.

Bufnițele și liliecii

Cine nu cunoaște aceste vietăți care nu se simt bine decât în întunericul nopții?

Când apar zorii dimineții și când natura întreagă reînvie și se bucură de lumină, bufnițele și liliecii fug și se ascund prin locuri părăginite.

Așa sunt și unii oameni din zilele noastre. Ei se simt bine numai în întunericul păcatelor lor și fug de locurile unde luminează soarele Sfintei Scripturi.

Vai, cât de dureros lucru este acesta!

Sectarul și barca

Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac. Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i așa și pe dincolo… că nu te poți mântui până nu părăsești Biserica…

Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:

-Uite cum se leagănă barca dumitale!… De unde știi ce s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai dacă am sări în apă și să trecem lacul înot…

-O, nu! Răspunse barcagiul. În barcă avem toată siguranța. Ar fi o nesocotință să lăsăm barca și să riscăm trecerea cu înotul.

-Ei bine – răspunse credinciosul –, întocmai așa aflu și eu că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc în nesiguranța apelor și a valurilor.

Litera omoară…

Iudeii, adică evreii, nu pronunță niciodată două nume: numele lui Iahve și numele lui Iisus.

Numele lui Iahve nu-l pronunță de teamă, de frică. E un nume prea înalt, prea sfânt pentru a-l rosti.

Iar numele lui Iisus nu-l rostesc din ură. Urăsc și azi acest „Nume” prin care noi ne mântuim.

Ce bine spunea Sfântul Apostol Pavel că „litera omoară”! Litera legii îi ține și azi pe iudei în cumplita lor orbie sufletească.

Doi necunoscuți

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuțile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cei chemați erau: Adevărul, Dreptatea, Mila, Credința, Bunătatea etc. Iar între aceștia erau și doi care nu se mai văzuseră și nu se cunoșteau. Se apropiară unul de altul să se recomande.

-Eu sunt Binefacerea – zise unul.

-Eu sunt recunoștința – răspunse celălalt.

-Cum, voi nu vă cunoașteți? Întrebă Bunul Dumnezeu.

-Nu, Doamne, – răspunseră cei doi necunoscuți – căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.

„Cine l-a făcut?” „Nimeni!”

Un cărturar credincios avea în vizită mai mulți prieteni. Între ei, era și unul declarat „ateu”.

-Uite ce tablou frumos! Zise acest necredincios, privind pe perete un tablou pe care era pictat un admirabil asfințit de soare. Cine ți-a făcut acest tablou, dragă prietene?

-Nimeni! Răspunse stăpânul casei.

-Cum așa, nimeni?

-Păi, așa bine; eu m-am trezit cu el pe perete, așa cum îl vezi… El s-a făcut… el s-a pictat… el s-a pus pe perete…

-Vorbești prostii!

-Ba deloc, dragă prietene! Căci dacă tu îmi spui mereu că nu este Dumnezeu și că soarele, pământul și lumea întreagă s-au făcut ele singure, apoi, desigur, trebuie să mă crezi și pe mine când îți spun că pe tabloul acesta nu l-a făcut nimeni, ci s-a făcut el singur…

Necredinciosul înghiți gălușca și rămase rușinat.

Un nume potrivit

Unul dintre cei mai mari dramaturgi ai omenirii, englezul Schakespeare era un înverșunat adversar al alcoolului. Cu toate prilejurile, arăta stricăciunile ce le face acest „duh al diavolului”.

De la acest mare scriitor a rămas un fel de „nume de botez” al alcoolului. Schakespeare i-a dat alcoolului numele lui cel adevărat, pe care îl punem și noi aici, ca să-l știe toată lumea: Tu, spirit nevăzut al alcoolului – a zis Schakespeare – dacă nu ți s-a dat încă un nume, drac să fie numele tău!

Într-o fabrică

Într-o fabrică din Germania, un muncitor necredincios se suise pe capul unei mașini și grăia muncitorilor contra credinței.

Grăind hulă contra Bunului Dumnezeu, își ridică furios mâna, ca un fel de amenințare la adresa Dumnezeirii.

Dar mâna ridicată atinse un fir electric și hulitorul într-o clipă fu carbonizat.

Nu vă înșelați, necredincioșilor, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!

 (Galateni 6, 7).

„Stați liniștiți!”

După ce Domnul i-a scos pe israeliteni din Egipt și i-a îndreptat spre Canaan, ajunseră în fața Mării Roșii.

Grea încercare! În fața lor, erau valurile mării, iar îndărătul lor sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul le-a zis: „Stați liniștiți” (Ieșire 14, 20). În fața lor stătea moartea, dindărătul lor sosea moartea. Și totuși, în aceste clipe grele, Domnul le-a zis: „Stați liniștiți!”

Aceasta este credința cea tare și vie, când stăm liniștiți în fața oricărei încercări.

Cererea copilului

Un copil zicea odată tatălui său:

-Tăticule dragă, sloboade taurul din grajd, să-l văd și eu!

Tatăl s-a îndurat și l-a slobozit, însă taurul se repezi cu furie asupra copilului și era să-l omoare.

-Tăticule dragă, nu mă lăsa, că mă omoară! Strigă copilul.

-Vezi, fiule, ce-ai știut tu a cere? Zise tatăl zâmbind.

Așa încearcă mulți creștini să ceară de la Tatăl Ceresc ceea ce nu știu.

Este însă un lucru pe care îl putem cere întotdeauna cu cea mai mare siguranță: izbăvirea sufletului.

O femeie de serviciu creștină

O creștină în vârstă lucra ca femeie de serviciu într-un spital. Acolo a cunoscut un băiețel în vârstă de cinci ani, grav bolnav. Adeseori, după ce îi făcea curat în cameră, se ruga împreună cu el.

Într-o zi, aflând că băiețelul era pe moarte, a venit în camera lui ca să se roage cu el. După rugăciune, i-a spus: „Tommy, vreau să știi că Dumnezeu te-a făcut, Dumnezeu te iubește, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu, Iisus, să moară pentru tine, și Dumnezeu vrea să vii acasă la El. El așteaptă să te primească cu brațele deschise”.

Tommy a rugat-o să repete, și a murit în pace chiar în clipa în care ea rostea ultimul cuvânt.

 

Avem tot ce vrem?

Fericitul Augustin scria: „Dumnezeu vrea să ne dea ceva, dar nu poate pentru că avem mâinile pline. Nu mai este loc pentru darul Lui”.

Așadar trebuie să ia ceva de la noi, pentru a lăsa loc pentru El.

C.S. Lewis scria: „Este îngrozitor să spui: Am tot ce-mi trebuie, dacă aceasta nu Îl cuprinde și pe Dumnezeu”.

Destul timp pentru a te sfinți

Un prieten mi-a spus, vorbind despre un bolnav de cancer esofagian care se afla pe moarte: „Mai are exact timpul pentru a se sfinți”.

Din păcate, Episcopul Fenelon spunea pe bună dreptate: „Suferim, dar nu lăsăm suferința să-și îndeplinească misiunea în noi”.

Și care este misiunea suferinței, dacă nu cea de a ne aduce la un examen de conștiință, la smerenie, la pocăință și la sfințenie?

„Cel care fuge de suferință va fi cu siguranță lipsit de virtute; căci, dacă doriți virtutea, predați-vă la tot felul de suferințe. Căci suferința naște smerenia. Până ce nu vom ajunge la adevărata cunoaștere, ne apropiem de smerenie cu ajutorul încercărilor”. (Sfântul Isaac Sirul)

De ce?

Îmbrățișându-și primul născut, o mamă își spuse:

„De ce oare, când existau zeci de mii de șanse ca o genă să se lege de alta în mod greșit, de ce oare să se nască acesta perfect sănătos? De ce să aibă ochi atât de frumoși? De ce să aibă o piele atât de netedă? De ce tocmai acest copil? Nu știu”.

Când ni se naște un copil sau un nepot sănătos și normal – de ce ni se întâmplă tocmai nouă? Când avem parte de un succes nemeritat, de ce noi și nu alții? Când dragostea ne înalță mai presus decât credeam că ne-am putea înălța – de ce noi? Când suntem sănătoși, zi după zi, de ce noi? Poate că lucrul cel mai înțelept este să recunoaștem această taină și să repetăm cuvintele lui Iov: Domnul dă, și Domnul ia. Este o taină pe care nu o putem înțelege… dar… fie numele Domnului binecuvântat!

A trăi cu un mare gol în suflet

Scriind despre golul lăsat în familie de moartea fratelui său, o femeie amintea că „pierderea lui a creat un mare, mare gol”, dar „ne-a făcut și pe noi, ceilalți, să încercăm să umplem cumva golul acesta, unii pentru alții”.

Niciodată durerea nu ne lasă neschimbați. Ea ne face mai rezistenți și ne ajută să apreciem viața mai mult decât cei care nu au cunoscut nici o pierdere. Și ne apropie de cei care suferă.

Iată cuvintele unei văduve, după moartea neașteptată a soțului ei:

„Mi-au trebuit mulți ani de căsnicie, ca să înțeleg că nici un om de pe acest pământ nu poate împlini cele mai adânci dorințe ale inimii unei femei. Numai Dumnezeu poate face aceasta. Și tot El mă va ajuta să trăiesc cu acest gol adânc, cu această durere profundă din inima mea.

Golul este încă acolo; El nu l-a închis încă. Dar a construit o punte peste el. Acum pot trăi mai departe, și de pe puntea acesta le pot întinde mâna celorlalți”.

Dar dacă…?

Unii spun: „Dar dacă Dumnezeu înseamnă putere lipsită de iubire?” Cu alte cuvinte, ne-ar putea vindeca dacă ar dori, dar nu Îi pasă dacă suntem vindecați sau nu. Alții se întreabă: „Dar dacă Dumnezeu ar fi doar iubire, fără nici o putere?” Ar fi și mai rău – un Dumnezeu al compasiunii, incapabil să ușureze suferința umană. Iar alții spun: „Dar dacă Dumnezeu este putere care ne iubește?” Iar Sfânta Scriptură ne arată tocmai acest lucru. Și nu numai atât, dar această putere care ne iubește o face în asemenea grad, încât nu Se cruță nici măcar pe Sine, ci merge la răstignire pentru noi! Cu siguranță, ne putem încrede într-o astfel de iubire și ne putem încredința ei pe deplin.

Licitația diavolului

O legendă spune: Cică, odată, diavolul și-a scos la vânzare lucrurile sale. A ținut cu ele licitație. Între obiectele scoase la vânzare, erau: ura, minciuna, pizma, înșelătoria și alte răutăți. Fiecăreia, diavolul îi pusese un preț. Prețul cel mai mare îl avea deznădejdea.

-Cum se poate, diavole, – întrebau cumpărătorii – de ai pus la deznădejde prețul cel mai mare?

-Pentru că ea îmi aduce cele mai multe suflete în iad! Răspunse diavolul râzând.

Dragă cititorule! Încercările și necazurile – ba chiar și păcatele – nu vin asupra ta să te arunce în brațele deznădejdii; ci ele vin din depărtarea și dragostea Tatălui Ceresc. Ele te cheamă „acasă”.

De moarte nu poți fugi

În privința asta, am citit undeva o întâmplare cu tâlc:

Un om a visat, într-o noapte, că venise moartea la el. Când l-a văzut dormind în pat, s-a umplut de mirare și – întrebând: „Cum? Aici te afli?” a dispărut.

Dimineața următoare, omul s-a trezit cu un fel de spaimă. Toată ziua a stat sub frica acestui vis, iar când a venit seara și-a zis: „Hai să merg la cumătrul, în satul vecin, să scap de acest vis urât!”

A încălecat calul și a plecat. Pe drum, zorea calul să meargă tot mai repede. Dar, pe la jumătatea drumului, calul s-a prăbușit cu el într-un șanț. Atunci se ivi moartea, zicând: „A, da! Iată aici trebuia să te aflu!”

Napoleon și moartea

Despre Napoleon, spune istoria că, în decursul luptelor, intra unde era mai mare ploaia de gloanțe și trecea teafăr printre ele.

Când generalii îl sfătuiau să se păzească, el le răspundea: „Glonțul care să mă omoare pe mine nu este încă fabricat; iar când va fi fabricat, în zadar mă voi păzi de el”.

Barza hoață

O barză, văzu odată, de sus, de pe vârful casei, o bucată de carne pusă la fript, în ograda gospodarului la care își avea cuibul.

Cuprinsă de ispita lăcomiei și hoției, barza se repezi jos, luă carnea cu ciocul și o duse puișorilor care se aflau în cuib. Dar, peste câteva clipe, o vedere înfricoșată! Cuibul berzei era în flăcări. Ce se întâmplase? Pe carnea friptă se luase și un cărbune aprins, care, la rându-i, a aprins cuibul și a ars puișorii.

Cu o bucată de carne furată, barza și-a pierdut casa și puișorii.

Exact așa se întâmplă și cu cei ce fură. Orice furătură, pe care omul o bagă în casa lui, îi aduce, pe urmă, necaz și pierzarea casei.

Vai de cei care își închipuie că pot da înainte cu hoția!

Cele trei feluri de a muri

De la un vestit pictor german, mort în floarea vieții – Alfred Rethel – au rămas trei tablouri vestite. În aceste tablouri, pictorul, un suflet credincios, a zugrăvit moartea și felul de a muri al oamenilor, în trei clase.

În primul tablou, se vede un credincios adormind liniștit cu rugăciunea pe buze, iar alături, un înger și moartea trag clopotele învierii.

Aceasta este moartea omului credincios. Moartea lui este un somn, o adormire liniștită în Domnul.

În tabloul al doilea, se vede moartea dând buzna într-un bal. Ce groază nebună în fața acestui oaspete neinvitat! Ce fugă! Ce țipete! Moartea însă râde și își culege jertfele.

Acesta este chipul celor pe care moartea îi află înecați în dulcețile și plăcerile acestei vieți, negândindu-se deloc la sfârșitul vieții lor.

În tabloul al treilea  se vede un om fugind de moartea care îl urmărește călare pe un cal. În el a pus pictorul pe cei ce își închipuie că pot fugi din calea morții și se pot apăra față de ea.

În care din acestea trei vei muri tu?

O descoperire

Un învățat profesor german, Stimar, cel care a descoperit gazul așa-numit cloroform și a mai avut încă alte multe descoperiri, fu întrebat odată care este cea mai de seamă descoperire a sa.

„Descoperirea mea cea mai mare – răspunse profesorul, care era și un mare credincios – este aceea că am aflat pe Domnul și Mântuitorul meu Iisus Hristos”.

A vrut să suduie din cartea de rugăciuni

Domnul nu prea pedepsește, la moment, pe cei hulitori. Sunt însă, câteodată, și cazuri în care cerul de sus parcă nu poate suferi hula necredincioșilor; li se curmă îndată viața.

Gazetele au adus știri despre un astfel de caz ce s-a întâmplat în Ungaria. Într-o societate de necredincioși care chefuiau, unul a luat în mână o carte de rugăciuni, să arate ortacilor cum știe el a sudui din cartea de rugăciuni. Dar, pe când a desfăcut-o și a deschis gura să suduie, s-a clătinat, a căzut și a murit pe loc. Moartea i-a închis graiul.

Un alt caz s-a întâmplat în Iugoslavia. Un plugar, de necaz că a venit ploaia și i-a udat fânul, s-a răstit cu coasa și cu înjurături spre cer. În acel moment, un trăsnet l-a doborât la pământ și i-a închis graiul.

Copilul și regele

Cu prilejul unei parade ragale, un copilaș trecu peste cordonul soldaților și dete fuga spre rege.

-Ce faci, copile? Îl întrebară soldații. Nu vezi că trece regele?

-Ba văd! Răspunse copilul. Dar regele este tatăl meu!

Copilul era fiul regelui.

Un copil al lui Dumnezeu se poate apropia oricând de Tatăl Ceresc, în vreme ce un om necredincios se îngrozește de această apropiere și se teme de ea. Necredincioșii se tem de o întâlnire cu Dumnezeu.

Un om și o sută de cai

Un om poate duce la apă și poate adăpa o sută de cai.

Dar o sută de oameni nu pot face un singur cal să bea apă dacă nu vrea.

Mântuirea nu se poate da cu sila. Ea trebuie dorită; omul trebuie să însetoșeze după ea.

Ferice de cel ce simte „o foame și o sete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu!” (Amos 8, 11)

Toate armatele din lume

Toate armatele din lume, de s-ar putea să cucerească un suflet păcătos pentru Împărăția lui Dumnezeu, nu pot face nimic.

Toată știința din lume, de s-ar putea să câștige pentru Împărăția lui Dumnezeu un suflet pierdut, nu poate face nimic. Lucrul acesta îl poate face numai Duhul Sfânt.

Inima omului este o cetate pe care numai Duhul Sfânt o poate cuceri.

Inima omului păcătos este un munte de gheață, pe care numai Duhul Sfânt îl poate topi.

 

 

Cine știe?

O tânără logodnică ce aștepta să se mărite se întreba: „Cine știe? Oare el să fie omul potrivit?”

O tânără pereche ce aștepta primul copil se întreba: „Cine știe? Oare va fi sănătos copilul?”

„Cine știe?” este o întrebare rostită foarte des – numai Dumnezeu știe cât de des – de către oamenii abătuți, cei ce își duc zilele într-un salon de spital; cei ce simt că nu este dragoste, că nimănui nu-i pasă. Cine știe? Cine știe cum mă simt? Cine-mi știe necazurile? Cine știe de mine în lumea asta mare?

Hristos a spus: „Știe Tatăl vostru ceresc…” (Matei 6, 32). Sfânta Scriptură ne spune mereu și mereu că Dumnezeu știe toate lucrurile. Teologii au un cuvânt foarte îndrăgit pentru acest lucru: omnisciență. Sfânta Scriptură o spune ceva mai simplu. Sfântul Matei ne spune că și perii capului ne sunt numărați și cunoscuți lui Dumnezeu. Sfântul Luca spune că nici o vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui. Sfântul Ioan spune că El cheamă oile Sale pe nume. Nu-i stă în obicei lui Dumnezeu să creeze copii ai Săi și să-i lase să rătăcească singuri prin lumea aceasta mare. „Știe Tatăl vostru cel ceresc…”

Gâfâind lângă o gaură de șoareci

A fost odată un câine pe nume Sport, care s-a luat după un urs. Tocmai când era la câțiva pași de urs, dintr-o dată o vulpe i-a tăiat calea. Sport l-a lăsat baltă pe urs și a pornit îndată după vulpe. Tocmai se apropia de vulpe, când un iepure a zbughit-o dintr-un tufiș de lângă el. A lăsat vulpea și a început să gonească iepurele. De-acum dulăul Sport gâfâia din greu. Dar tocmai când să-l prindă pe iepure, i-a ieșit în cale un șoarece. Uitând de iepure, începu să alerge după șoarece. L-a fugărit încoace și încolo aproape o jumătate de milă, când dintr-o dată șoarecele a dispărut într-o gaură. Ajuns la capătul puterilor, sărmanul Sport s-a oprit la intrarea în gaură și a început să latre, și a lătrat până ce, istovit, și-a dat duhul.

Firește, povestea e doar o parabolă. Dar e o parabolă foarte apropiată de viața multor oameni de azi ce pornesc să realizeze lucruri mari, dar sfârșesc istoviți, gâfâind lângă o gaură de șoarece!

Asemeni bietului Sport ce a pornit să prindă un urs, apoi și-a mutat atenția la vulpe, apoi la iepure și în final a murit lângă o gaură de șoarece, și noi alergăm într-o parte și în alta, gonind în viață după tot felul de scopuri banale în căutarea fericirii. Unii caută plăceri trupești, alții aleargă după bani; unii se dedică muncii, alții încearcă tot felul de droguri; unii se dau în vânt după sport, alții caută plăcere. Oamenii aleargă mereu de la una la alta, negăsind niciodată fericirea căutată. În final cad doborâți, istoviți, mistuiți, sătui de viață, gâfâind lângă o gaură de șoarece.

Dar a-L urma pe Hristos nu înseamnă să cazi doborât de istovire, gâfâind lângă o gaură de șoarece. Înseamnă să afli deplina mulțumire și adevărata fericire.

Cu cine stăm împreună în Biserică

Dacă e să dăm crezare următoarei istorisiri despre Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă că el a devenit „Gură de Aur”, adică unul dintre cei mai mari propovăduitori creștini din toate veacurile, prin lucrarea prezenței lui Dumnezeu. Se spune că punctul de răscruce în slujirea sa a fost o vedenie pe care a avut-o. A avut un vis în care se făcea că este la amvon, iar în altar și pretutindeni în jur erau îngeri. În mijlocul lor, drept în fața sa, stătea Domnul Iisus Hristos; iar el (Sfântul Ioan) urma să predice obștii din jur. Vedenia l-a tulburat foarte mult. De atunci nu mai urca la amvon fără să-și aducă aminte de acea scenă: sfinții îngeri adunați în jurul lui și între ei, drept în fața lui, Domnul Iisus Hristos ascultându-i cuvintele. Lucrând astfel prezența lui Dumnezeu în chip dinamic, o înfricoșătoare putere a coborât asupra predicilor Sfântului Ioan Gură de Aur. În fiecare predică pe care o ținea, el lucra cu adevărat prezența lui Dumnezeu.

Leul și dihorul

Iată o interesantă povestire despre un dihor urât mirositor, gălăgios și foarte supărător care l-a provocat într-o zi la luptă pe un leu. Leul însă a refuzat să dea o astfel de luptă.

„Aha, a rânjit dihorul, ți-e frică să te bați cu mine!”

„Nu, i-a răspuns leul, dar de ce să mă bat cu tine? Tu ai dobândi faimă luptându-te cu mine, chiar dacă ți-aș trage cea mai mare chelfăneală din viața ta. Dar eu n-aș câștiga nimic învingându-te și, pe de altă parte, timp de o lună toată lumea cu care mă voi întâlni va ști că am stat alături de un dihor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea cândva: „De vom rămâne oi, vom birui. Că de ne-am și împresura de mii de lupi, tot biruim și-i înfrângem. Iar de ne facem lupi, birui-ne-vom; că se depărtează de la noi ajutorul Păstorului, Care nu pe lupi paște, ci numai pe oi”. (Cuvânt la Matei, 33)

Nu te opri niciodată la nivelul lor

Iată ce ar trebui să ne spunem când ne gândim la oamenii care ne-au făcut rău: „Nu te opri la nivelul dușmanului tău. Nu te opri la nivelul celui care te urăște. Nu te opri la nivelul celui ce te batjocorește. Nu te opri la nivelul celui crud”.

Este ceea ce voia să spună Hristos prin cuvintele: „Să nu răsplătești răul cu rău”, căci în acest fel te înjosești singur. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, și vă rugați pentru cei ce vă fac vouă necaz”.

Când un șoim e atacat de ciori, în loc să se lupte cu ele, se ridică cât mai sus, acolo unde ciorile nu-l pot ajunge. Tocmai la marea înălțime a dragostei ne cheamă Hristos. Deci „ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm, defăimați fiind, mângâiem…” (Sfântul Apostol Pavel)

Cum a murit un rege

Istoria păstrează următoarea întâmplare:

În dimineața Învierii din anul 1548, un rege credincios, din Polonia, Sigismund I, se duse cu suita sa la capela regală, să se roage. Aici, în capelă, regele își avea pregătit și un mormânt de marmură.

Bătrânul și evlaviosul rege, oprindu-se în fața mormântului, își ridică ochii spre cer și astfel grăi către suita sa: „Eu știu că Mântuitorul meu trăiește” (Iov 19, 25). După ce voi adormi în acest mormânt, El mă va trezi iarăși din somnul acesta; El îmi va deschide ochii ca să văd ceea ce ochii mei n-au văzut și urechile mele n-au auzit (Corinteni 2, 9)… Voi vedea pe Cel ce a murit și a înviat pentru mine și învierea mea.

Acestea zicând, regele căzu în genunchi și începu să se roage. Dar din această îngenunchere nu se mai ridică. Peste câteva clipe muri. Domnul îl chemase „Acasă”. În dimineața Învierii, Domnul îl trecuse din „moarte la viață”.

Ce sfârșit frumos!

„Sabia” unui împărat

În anul 1547, a fost încoronat, ca rege al Angliei, Eduard al IV-lea.

În ziua încoronării, i s-au adus trei săbii, ca o închipuire a celor trei regate pe care le avea Anglia de atunci și pe care tânărul rege urma să le cârmuiască.

-Mai lipsește o sabie! Zise regele, în clipele încoronării.

Toți curtenii se tulburară la auzul acestor cuvinte și începură a se întreba ce sabie mai lipsește. Atunci regele a zis:

-Mai lipsește Sfânta Scriptură, sabia Duhului Sfânt… Să o aduceți aici și să o puneți în fruntea celorlalte trei, căci fără această „sabie” nu voi putea cârmui împărăția!

Și, de atunci, la încoronarea regilor din Anglia, stă acolo, de față, și „sabia” Duhului Sfânt (Efeseni 6, 17).

Apucătura unui hoț

Într-un sat de la munte, am auzit despre un hoț vestit de pe vremuri, care folosea o apucătură vicleană pentru a putea prăda pe oameni: își plătea anumiți oameni, să vestească în toate părțile despre el că s-a prăpădit. Oamenii răsuflau ușurați și nu se mai păzeau de atacurile lui. Atunci hoțul ieșea iar la drumuri și bogată pradă făcea.

În chipul acestui hoț este și diavolul. El îi plătește pe anumiți oameni – pe cei necredincioși – să spună în lume că nu există drac, nici iad. Cei cu credință slabă cred această minciună; slăbesc cu râvna și rugăciunea, iar, în vremea asta, diavolul se sloboade asupra lor, pradă cumplită făcând.

Un proverb german

Un proverb german spune: „dacă îi dai diavolului un deget, el îți cere mâna toată”.

Dacă îi dai diavolului un cui din casa ta, el îți ia, pe urmă, casa toată. Dacă îl lași să-și vâre mâna pe ușă, el intră, pe urmă, de tot.

Călugărul, oul și diavolul

Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.

„Știu ce voi face – își zise el după o vreme. Căuta-voi pe unde se ouă găinile mănăstirii și voi lua câteva ouă!”

Zis și făcut.

Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.

„Știu ce voi face! Își zise călugărul, gândinduse îndelung. Lua-voi o lumânare, o voi aprinde și voi „frige” oul, învârtindu-l la flacăra lumânării”.

Zis și făcut.

Dar, tocmai pe când „frigea” oul, dădu buza peste el starețul mănăstirii.

-Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă și te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!

-Iartă-mă, preacuvioase starețe! Suspină călugărul. Diavolul m-a îndemnat să fac așa ceva.

Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:

-Nu-i adevărat , cuvioase starețe!… eu nu l-am îndemnat să facă acest lucru… Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea cineva fierbe ouă cu lumânarea… Nu aruncați toate în cârca mea!

-Și diavolul se făcu nevăzut.

Într-o carte veche am citit această istorioară. Iar învățătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume și în suflete sămânța răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e mai drac decât dracul.

Între a face gălăgie și a lumina

Într-o predică, un vestitor al Sfintei Scripturi spunea: „Zilele trecute, am chemat un electrician. Mi se deranjase soneria electrică.

Sosind acesta, i-am zis:

-Domnule, o dată cu repararea soneriei, te rog, cu acest curent de la sonerie, să aranjezi și o lampă electrică de iluminat!

-O, aceasta nu se poate! A răspuns electricianul. Puterea electrică de la sonerie este prea slabă pentru a face cu ea lumină. Curentul acesta poate face gălăgie cu clopoțelul, dar nu poate face și lumină. Pentru a face lumină trebuie un curent mai mare decât pentru a face gălăgie.

Iar eu – zicea predicatorul – m-am gândit în mine că așa e și cu lucrurile mântuirii și cu vestirea mântuirii. E mai ușor a face „gălăgie” – a ține predici strigătoare și a spune vorbe mari, decât a „lumina” și prin faptele noastre”.

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!” (Matei 5, 16)

Nu numai auzind predici și învățături se îndreaptă oamenii, ci și văzându-le coborâte în viața și faptele noastre.

Cine învață

Cine învață, acela zidește cu o mână.

Cine învață și dă pildă bună, acela clădește cu amândouă mâinile.

Cine învață și dă pildă rea, acela zidește cu o mână și cu cealaltă dărâmă ce a zidit.

Bun răspuns

-Și ce crezi dumneata, că două-trei pahare alungă Duhul Sfânt din mine?…

-Ai dreptate!… Cele trei pahare nu mai au ce alunga…

 

Zgârcitul și măgarul

„Zgârcitul – zicea un om cu minte – s-ar putea asemăna foarte bine cu un măgar care o viață întreagă trăiește în mizerie: rabdă, mănâncă ce poate și poartă toate greutățile; iar, când piere, oamenii îi trag pielea și fac din ea tobe și cimpoaie, în sunetul cărora lumea petrece și chefuiește”.

Așa e și zgârcitul. O viață întreagă trăiește în mizerie; mănâncă ce poate, se îmbracă cum poate, rabdă, cruță și strânge, iar, după ce moare, moștenitorii lui topesc averea în dansuri și defătări.

E o regulă aproape generală că toate averile zgârciților se irosesc în chefuri și petreceri.

Răspunsul lui  Diogene

Alexandru Macedon îl află odată pe înțeleptul Diogene răscolind într-o grămadă de oase de oameni morți.

-Ce faci acolo, Diogene? Întrebă împăratul.

-Caut oasele tatălui tău și nu le pot afla dintre celelalte! Răspunse Diogene.

Ce vreți mai mult?

Sfântul Ioan Hrisostom Îi atribuie lui Iisus aceste cuvinte:

„Eu sunt tată, și frate, și soț; Eu sunt casa, veșmântul, rădăcina, piatra de temelie. Eu sunt orice ai nevoie. De Mă vei urma, nimic nu îți va lipsi; sunt gata să îți fiu și slugă, căci am venit să slujesc, și nu să fiu slujit. Eu sunt prieten, și mădular, și cap, și frate, și soră, și mamă. Eu sunt totul. M-am făcut cerșetor și rătăcitor pentru voi; M-am suit pe cruce și am coborât în mormânt pentru voi; pentru voi Mă rog Tatălui în ceruri, și pentru voi am venit pe pământ ca trimis al Lui. Voi sunteți totul pentru Mine. Frate, împreună-moștenitor, și prieten, și mădular. Ce vreți mai mult?”

 

Cât de departe putem vedea?

„Când puteți vedea mai departe, noaptea sau în timpul zilei?”

Întrebarea era adresată de un profesor de fizică. Câțiva elevi răspunseră imediat: „Ziua, desigur”. Dar se înșelau.

Obiectul cel mai îndepărtat pe care îl putem vedea în timpul zilei este soarele. Noaptea însă vedem stelele, care sunt de milioane de ori mai departe. Să ne amintim acest lucru, când propriul nostru univers va fi cuprins de întuneric.

Dumnezeu ne întunecă mereu viața, pentru a ne descoperi tainele Sale. În întunericul unei case peste care doliul a închis obloanele; în întunericul unei vieți triste și singuratice, în care boala a stins toate luminile; în întunericul unei tristeți apăsătoare, El vine să ne arate tainele Sale, mărețe și minunate, nesfârșite și veșnice.

Unde erai, Doamne?

Într-o noapte, un om avu un vis. Visă că merge pe plajă, alături de Domnul. În față, pe fundalul cerului, apăreau scene din viața sa. În fiecare dintre acestea observă două urme de pași de nisip – una fiind a lui, iar cealaltă a lui Dumnezeu. Dar când ultima scenă trecu prin fața ochilor săi, omul privi înapoi și văzu că în multe momente, de-a lungul drumului vieții sale, pe nisip nu era decât o singură urmă de pași. Și mai observă că era vorba tocmai de momentele cele mai triste și mai grele din viață. Lucrul acesta îl supără, așadar Îi ceru socoteală Domnului. „Doamne, ai spus că, odată ce m-am hotărât să Te urmez, vei fi mereu lângă mine, însă eu am văzut că în clipele cele mai tulburi din viața mea nu este decât o singură urmă de pași. Nu înțeleg de ce m-ai părăsit când aveam cea mai mare nevoie de Tine!”

Dumnezeu îi răspunse. „Fiul Meu drag, Eu te iubesc și nu te-aș părăsi niciodată. În momentele de încercări și de suferință, acelea pentru care nu vezi decât o singură urmă pe nisip, atunci te purtam în brațe”.

Iisus este cu adevărat Bunul Păstor Care Se apleacă să ridice și poartă la pieptul Său pe oaia cea bolnavă și slăbită. Nu suntem noi, oare, turma Lui, oile pe care le paște? Amintiți-vă și mulțumiți-I pentru nenumăratele rânduri în care v-a ridicat și v-a purtat în brațe.

 

Norii vor trece

„Nu deznădăjduiți când norii iadului, unul mai întunecat decât altul, coboară asupra sufletului; când răutatea, invidia, îndoiala, necredința, împotrivirea și alte patimi vi se trezesc în suflet. Să fiți siguri că adunarea acestor nori întunecați asupra orizontului vostru sufletesc este inevitabilă; dar ei nu vor rămâne pentru multă vreme și nu vor fi mereu acolo – ca și norii plumburii de pe cer, vor trece și vor dispărea, iar după aceea cerul sufletului se va însenina iarăși. Ca și în natură, trebuie să fie nori pe cer, și lumina zilei trebuie să se întunece, însă norii nu sunt nelipsiți, ci trec în curând, și apoi razele soarelui strălucesc din nou cu putere reînnoită”. (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Nu vedem totul

Noi ne asemănăm foarte mult acelor copii care încearcă să vadă reprezentațiile de circ printr-o spărtură din gard. Prin mica noastră deschizătură nu putem vedea decât prezentul, ceea ce se petrece acum. Acea parte a paradei care a trecut deja este trecutul. Nu putem vedea trecutul; ni-l putem doar aminti, și nici măcar foarte bine. Iar partea din paradă care va urma este viitorul. Pe acesta nu-l putem vedea deloc, nici măcar o singură zi a sa. Tot ceea ce putem zări prin mica noastră deschizătură este clipa prezentă – acest moment, această întâlnire cu durerea sau cu bucuria. Și suntem puternic înclinați să judecăm întregul spectacol după ce ni se întâmplă acum.

Nici un eveniment nu poate fi corect apreciat în ziua în care are loc. Trebuie să avem o vedere de ansamblu, nu fragmentul pe care îl putem zări prin spărtura gardului.

Pentru aceasta trebuie să-L așteptăm pe Domnul (Psalmi 36, 34) în rugăciune, cu răbdare, și cu credință.

 

Vreau să fii mare

Dedal învățase de la zei secretul fabricării oțelului. Cu forja, barosul și nicovala, făcu o sabie, pe care i-o dărui regelui Minos al Cretei. Vecinii însă veniră la el necăjiți: „De ce ai folosit oțelul pentru a face o sabie? Aceasta nu ne va aduce fericirea; ne va aduce numai lupte amarnice”.

„Nu era scopul meu să vă fac fericiți, răspunse Dedal. Vreau să fiți mari”.

Deoarece scopul lui Dumnezeu nu este de a ne face fericiți, ci de a ne sfinți, El folosește „oțelul” necazurilor și al încercărilor. Să avem încredere în El. El știe ce face.

Calmante

Știți căror produse li se face astăzi mai multă publicitate decât oricăror altora? Calmantelor! Fie că este vorba de o durere de spate sau de o migrenă, de simptome ușoare de artrită sau de dureri de dinți, suntem sfătuiți să luăm o pastilă pentru a scăpa de durere.

Oamenii caută întotdeauna o viață scutită de durere.

Mulți predicatori TV care sunt astăzi populari evită Crucea lui Hristos, spunând că Iisus a purtat Crucea pentru ca noi să nu fim nevoiți să o purtăm. Ei ignoră Sfânta Scriptură, care ne cheamă la o viață de urmare a lui Hristos prin purtarea propriei cruci.

Dacă întâlniți astfel de învățături, care uită de cuile crucii sau de rănile lui Hristos, fiți siguri că acestea vă oferă numai o ușurare rapidă și temporară a durerii.

Peștii cei mari

Peștii cei mari nu cresc și nu trăiesc în apa cea dulce a pâraielor și a râurilor, ci cresc în apa cea amară și sărată a mărilor.

Așa sunt și credincioșii cei adevărați. Ei nu cresc și nu trăiesc în apa cea „dulce” a acestei lumi, ci în „apa cea amară” a Crucii, a suferințelor, a luptelor, a prigoanelor pe care le îndură pentru Hristos.

Toți „peștii cei mari”, toți aleșii Domnului, au trăit și trăiesc în „apa cea amară” a suferințelor și prigoanelor.

Cerșetorul și pomana

Un credincios dornic de hrană sufletească fu mustrat odată că ascultă predici și învățături de la oameni proști și „neînvățați”. „Cerșetorul – răspunse cel mustrat – nu se uită la cine îi dă pomană, ci se uită la cât îi dă și, dacă îi dă bine, zice „bogdaproste!”, indiferent dacă dătătorul e învățat sau prost”.

Zgârcitul la judecată

Un om zgârcit – spune o poveste – bate la poarta raiului și cere iertare.

-Ce fel de milostenii ai făcut în viață, îl întrebă Sfântul Petru.

-Mi-aduc aminte – răspunse zgârcitul, după o lungă gândire – că am dat unui sărac un leu și pe un bolnav l-am ajutat cu patru lei…

-Stai să întreb înăuntru ce-i de făcut! – zise Sfântul Apostol Petru.

În clipa aceea, se auzi din rai un glas puternic:

-Dă-i, Petre, înapoi cei cinci lei și trimite-l în iad!…

„Ia! Dă! Grijește!”

Un creștin ar trebui să țină totdeauna seama de cele trei vorbe de mai sus.

Ia din darurile sufletești și trupești pe care ți le dă Bunul Dumnezeu!

neîncetat mulțumire pentru ele și dă și altora din ele!

Grijește ca nu cumva, luându-le și folosindu-le cu nevrednicie, să fii pedepsit de Dumnezeu!

„A murit dracul!”

Niște necredincioși se apropiară odată de vestitul predicator Wesley, din Anglia, și, voind să-și bată joc de credința lui, îl agrăiră:

-Domnule Wesley, auzit-ai o noutate? A venit vestea că astă-noapte a murit dracul.

Wesley, uitându-se compătimitor la ei, le răspunse:

-Credeam eu că s-a întâmplat ceva deosebit; căci vă văzui astăzi atât de abătuți. Sărmanii de voi! Muri tatăl vostru!…Rămaserăți orfani!…

Vorbe  mari

„Voi plângeți un corp fără suflet – zice fericitul Augustin – dar nu plângeți un suflet fără Dumnezeu. Voi plângeți un corp din care a ieșit viața, dar nu vă plângeți pe voi, când L-ați pierdut pe Dumnezeu, săvărșind păcatul”.

În acest înțeles, zice și înțeleptul Sirah: „Plânsul pentru cel mort să fie șapte zile, iar pentru cel necredincios, toate zilele vieții lui” (Sirah 22, 11).

Sfântul Pahomie și ispita laudei

Sfântul Pahomie, stareț al unei mănăstiri fiind, își pusese odată călugării să facă niște coșuri de nuiele.

Și le-a zis lor Sfântul Pahomie: „Fraților, pe ziua de azi, fiecare dintre voi să împletească un coș de nuiele!”

Și s-au dus frații într-ale lor, fiecare văzându-și de lucrul său. Iar unul dintre frați, dorind să fie lăudat, în loc de un coș, s-a silit și a împletit trei.

Sosind seara, stăteau frații cu coșurile în fața Sfântului Pahomie, fiecare cu coșul lui. Iar cel ce făcuse trei coșuri aștepta să fie lăudat. Dar Sfântul Pahomie, simțind diavolescul îndemn al laudei pentru care fratele făcuse cele trei coșuri, stătu în fața lui și zise cu glas înalt: „Vedeți-l, dragii mei! A lucrat toată ziua pentru dracul!…”.

Orice faptă bună, făcută din îndemnul de a fi lăudat de oameni, o atrage diavolul de partea lui.

Copilul și hainele

Când o mamă pleacă de acasă și lasă în grija cuiva copilașul ei, două lucruri lasă îngrijitoarei: copilul și hainele lui: „Uite, doică sau servitoare, aici e copilul, aici sunt hainele lui!”

Oare ce s-ar întâmpla când mama, reîntorcându-se, doica sau servitoarea i-ar preda numai hainele copilului, zicând: „Uite hainele copilului, spălate și îngrijite! Copilul s-a prăpădit, dar, uite, hainele lui sunt în cea mai bună rânduială!”.

Așa e și cu noi. Domnul Dumnezeu ne-a dat în seamă un copil – sufletul; și hainelel lui – corpul. Ce se va întâmpla, oare, cu acel nebun care, în Ziua Judecății, va zice: „Uite, Doamne, aici sunt hainele, aici este corpul pe care mi l-ai dat! L-am îngrijit, l-am spălat, l-am îmbrăcat”.

„Dar copilul Meu, sufletul Meu, unde-i?”

Acela s-a prăpădit, Doamne”.

Vai aceluia care, în Ziua Judecății, numai acest răspuns îl va putea da! „Căci ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Din învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur)

Litera legii

Un ostaș din Munții Apuseni ne-a spus o întâmplare relevantă.

Într-o vineri din Postul Mare, într-o cârciumă din Abrud, un om, care își comandase și mânca mâncare de post, se certa și îl certa aspru pe unul care mânca mâncare „de dulce”.

Dar, pe urmă, ce s-a întâmplat? Mustrătorul s-a dus fără să-și plătească fasolea. Se strecurase din cârciumă fără să-și plătească mâncarea.

Asta-i litera legii! „Tu care propovăduiești să nu furi, furi?” (Romani 2,21).

Familie fără copii

Familie fără copii – grădină fără flori.

Familie fără copii – clopot fără glas.

Familie fără copii – pasăre fără cântec.

Familie fără copii – pom fără rod.

Familie fără copii – cel mai mare păgânism.

Pentru o nouă zi

O femeie considera că este prea ocupată ca să se roage dimineața, până când o prietenă i-a spus că ea consideră timpul de fierbere al ouălor rostind de două ori Tatul Nostru și Psalmul 23. Ori de câte ori ne spălăm, ne bărbierim sau ne îmbrăcăm, putem repeta o rugăciune simplă sau un verset din Sfânta Scriptură pe care tocmai l-am citit, sau pur și simplu să rămânem în prezența Lui.

Evagrie, unul dintre părinții pustiei, obișnuia să spună ucenicilor săi: „Răsăritul soarelui să vă afle cu Sfânta Scriptură în mână!” Dr. Paul Tournier, strălucitul psihiatru elvețian, scria: „Într-o zi, cam cu un an în urmă, mi-am dat seama că îmi făceam singur rău fiindcă începeam să citesc ziarul înainte de rugăciunea de dimineață, timpul când Dumnezeu îmi cerea să-L ascult pe El înainte de a începe să ascult lumea. Era simplu să mă îndrept, și acest lucru a fost de ajuns spre a-mi însenina din nou atmosfera vieții”.

Dietrich Bonhoeffer spunea: „Pentru creștini începutul zilei nu trebuie să fie împovărat sau tensionat de chinuitoare griji pentru munca zilei. Pe pragul noii zile stă Domnul, Care a făcut-o. Tot întunericul și toată risipirea viselor nopții se retrage în fața limpezii lumini a lui Iisus Hristos și a Cuvântului Său trezvitor. Orice neliniște, orice necurăție, orice grijă și teamă duc din fața Lui”.

Două păreri greșite

Sunt două păreri greșite ale celor aflați în doliu. Una dintre ele este: „Am pierdut totul”. Nici vorbă! Nu l-ai pierdut pe cel drag. Te-ai despărțit doar o vreme de el. Urmează o binecuvântată reîntâlnire. Veți fi din nou împreună – de data aceasta pentru veșnicie. „Cele ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, nici la inima omului s-a suit, acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe Dânsul” (I Cor. 2, 9). Sună aceasta ca o „pierdere”?

A doua părere greșită privind doliul a fost exprimată de un soț ce își plângea soția moartă: „Ce prost am fost! Credeam că va fi întotdeauna aici”. Nimeni nu va fi întotdeauna aici. Suntem niște pelerini ce trecem pe drumul către cer. Acest lucru ar trebui să ne facă să prețuim fiece clipă pe care o avem de petrecut cu cei dragi pe pământ. Ar trebui ca timpul petrecut cu ei să fie un lucru de mare preț.

Cum putem iubi Mirele fără Mireasa Lui?

Sunt oameni care zic că Îl iubesc pe Hristos, dar nu și Biserica. Dar Domnul a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, a răscumpărat-o cu Sângele Său. Cum putem iubi Capul fără să iubim Trupul, să iubim Mirele dar nu și Mireasa Lui?

Biserica de azi este slabă fiindcă sunt toți în ea. Oricine poate intra și nimeni nu mai este dat afară. Adevărata Biserică este o Biserică scumpă, nu datorită clădirilor și a rangului pământesc, ci fiindcă ea este averea lui Hristos cumpărată cu sângele Lui. Oamenii au socotit-o de puțin preț, dar nu și Dumnezeu!

El a venit la mine

Scriitorul rus Boris Pasternak și-a povestit suferințele în romanul Doctorul Jivago. Ca evreu rus ce se convertise la Ortodoxie, a avut parte de multe suferințe. Ceea ce l-a susținut se poate rezuma în următoarele cuvinte: „NU aș fi putut îndura dacă nu L-aș fi descoperit pe Iisus Hristos. El a venit la mine”.

Hristos vine și astăzi la noi. Dacă avem trebuință de mai multă lumină, El vine să risipească întunericul nostru. Dacă avem nevoie de mai multă pace, El vine, fiind Pacea noastră. Dacă avem trebuință de întărire, de puterea de a ierta, de puterea de a iubi cele de neiubit, El vine, Cel ce este Pantocratorul, Atotțiitorul, vine să ne dea puterea, să ne împuternicească, să ne ridice, să ne mântuiască. El a venit și vine.

„Și vor chema numele lui Emanuil, ce se tălmăcește: Cu noi este Dumnezeu”.

El a venit și la un tată ce-și pierduse fiul într-un accident. Acesta a spus: „Când am aflat de moartea fiului meu, am simțit că am trei căi. Puteam să mă las pradă deznădejdii. Puteam să-mi înec necazul în băutură. Sau puteam să mă întorc către Dumnezeu. M-am întors către Dumnezeu și în El am aflat puterea de a birui și a trece dincolo de necazul meu”.

 

Neglijarea prezentului

Blaise Pascal diagnostica situația noastră foarte bine atunci când scria: „Nu ne gândim aproape defel la prezent; iar dacă ne gândim, este numai spre a-i lua lumina ca să ne orânduim viitorul. Prezentul nu ne este niciodată țel: trecutul și prezentul ne sunt mijloace, și numai viitorul țel. Astfel, nu mai ajungem să trăim niciodată, ci numai nădăjduim să trăim; pregătindu-ne mereu să fim fereciți, este cu neputință să mai fim vreodată”. (Cugetări, 172)

Cei mai mulți dintre noi își dau multă silință să treacă poduri la care nu ajungem niciodată. Noi nu facem decât să tragem norul de mâine peste soarele de azi.

Spartanii și bețivii

Spartanii de odinioară, un popor care punea mare preț pe virtuțile cele sufletești și trupești, ca să arate urâciunea beției, îmbătau robii și îi plimbau pe ulițile satelor și orașelor, ca să râdă lumea de ei și să ia pildă de rușine și de înfrânare contra băutorilor și bețivilor.

În vremurile „culte” de azi, o astfel de pildă nu mai trebuie. Ulițile satelor și orașelor sunt pline, nu de robi, ci de creștini liberi care „măsoară drumul” și rag ca animalele. Lumea de azi însă nu prea râde de ei, iar de luat pildă, nici vorbă! Azi e o vitejie, o bravură să chefuiești și să te îmbeți.

„Unde mergi?” „Nu știu!”

Dacă ați întreba pe cineva, care zorește pe o cale, unde merge, și el ar răspunde „Nu știu!”, desigur, ai crede că-i ori beat, ori nebun. Pentru că nimeni nu pleacă fără să știe unde merge.

Dar, vai! În cele sufletești se întâmplă tocmai invers. Cei mai mulți „călătoresc” (trăiesc) fără să știe încotro merg și unde vor ajunge.

Toți aceștia în iad vor ajunge.

O pedeapsă din vechime

În vechime, celor leneși li se dădea o pedeapsă ciudată. Câte doi-trei leneși erau băgați într-un beci unde era o pompă de scos apă. Beciul era apoi încuiat și inundat cu apă. Apa creștea și cei leneși trebuiau să pună mâna pe pompa de scos apă; altfel erau pierduți: îi îneca apa.

Cu lecția asta se vindecau de lene.

Când ne împresoară valurile lipsurilor, să ne rugăm și să punem mâna cu nădejde pe „pompă”, pe lucru.

Între tutun, băutură și mâncare

O statistică interesantă a fost făcută într-un orășel din Olanda. O societate filantropică a împărțit niște ajutoare la șomeri.

Aceștia aveau de ales între tutun, băutură și mâncare. Dintr-o sută de șomeri, patruzeci și unu au ales tutun, treizeci și trei, băutură, și numai douăzeci și șase mâncare.

Adică „pâinea” celor o sută de flămânzi era tutunul și alcoolul. Și când ne gândim că Domnul Iisus a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu Cuvântul lui Dumnezeu”.

Un singur monstru

„Dar cine ești tu, – zice un învățat creștin – care te fălești cu viața ta de trândăvie, care îți arăți trăsurile aurite, cu perne, legănate, unde poți dormi în voie? Privind în sus, în jos, împrejur, înainte sau înapoi, vezi tu undeva vreun sfânt, vreun zeu sau chiar vreun diavol trândav?

Un singur monstru e pe lume: omul trândav!”

 

Cerneala lui satan

Între doi prieteni dăduse o ceartă și unul dintre ei începu a-i scrie celuilalt o aspră scrisoare.

-Stai! Îl opri credincioasa lui soție. Cerneala cu care scrii nu-i bună, e cerneala diavolului. Nu-ți înmuia penița în cerneala aceasta!…

O, câte scrisori, câte ziare și cărți nu se scriu cu cerneala diavolului.!

„Nu-mi lua ce nu-mi poți da!”

Despre Împăratul Alexandru Macedon se spune că s-a dus odată, împreună cu suita lui, să-l cerceteze pe Diogene, vestitul filozof din vremea vechilor greci.

Acest Diogene trăia o viață de pustnic, locuința și casa lui fiind un butoi.

Când a ajuns Alexandru Macedon cu suita în fața lui, i-a zis împăratul:

-Cere de la mine, Diogene, orice și îți voi da!

-Nu-mi lua ce nu-mi poți da! I-a răspuns Diogene.

Alexandru Macedon se așezase în calea soarelui și făcuse umbră. De aceea, Diogene i-a cerut să nu-i ia ce nu-i putea da: lumina soarelui.

Ce înțeles adânc este în acestă istorioară!

Așa-zisa „cultură” și „civilizație” umblă să-ți ia ceea ce nu-ți poate da: pe Soarele-Hristos.

Așa-zisa „lume” umblă să-ți ia ceea ce nu-ți poate da: pacea și fericirea sufletului în Domnul Iisus.

Așa-zisa „literă” umblă să-ți ia ceea ce nimeni nu-ți poate da: Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu. Așa-zisa „literă” umblă să-ți ia ceea ce nu-ți poate da: duhul.

Bună creștere

Un tată prinsese pe fiul său cu o minciună și îl dăscălea:

-Să spui, dragul tatei, totdeauna, numai adevărul! Minciuna e un mare păcat. Ferește-te de ea ca de foc!…

În clipa aceea, cineva strigă din drum:

-Acasă ești, măi Gheorghe?

Atunci, tatăl îi zise fiului dăscălit:

-Ieși afară, că vine Nicolae, să ne ceară carul!… Spune-i că nu-s acasă!…

Cu îngăduința lui Dumnezeu

„Unele lucruri se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, altele sunt doar îngăduite de El. Tot ceea ce este cu desăvârșire bun se întâmplă cu voia Lui. Lucrurile pe care le îngăduie sunt de mai multe feluri. Adeseori El îngăduie ca dreptul să sufere nenorociri, pentru ca să se arate virtutea ascunsă în el; așa s-a întâmplat cu dreptul Iov. Alteori, Dumnezeu îngăduie să se întâmple chiar un lucru strigător la cer, pentru ca printr-un fapt cumplit să se dobândească o izbândă mare și minunată, cum este mântuirea omului prin cruce. Și iarăși, alteori, El îngăduie ca un om drept să treacă prin mari suferințe, pentru ca să nu se abată de la dreapta judecată sau să se mândrească din pricina puterii și a harului care i s-au dat, așa cum s-a întâmplat cu Pavel” (v. II Corinteni 12, 7). (Sfântul Ioan Damaschin, 675-749)

Fericiri ciudate

Cât de neobișnuite sunt fericirile pe care le-a rostit Iisus! Fericiți sunt cei săraci (în Evanghelia după Luca) sau cei săraci cu duhul (în Evanghelia după Matei). Cei fericiți flămânzesc acum, sau flămânzesc și însetează după dreptate, și încă nu s-au putut sătura. Fericiți sunt cei care acum plâng, și cei urâți, proscriși, insultați și persecutați. De ce sunt fericiți oare? Pentru că lor le este evidentă neputința omului de a-și controla propria viață, și astfel ei se pot întoarce către Dumnezeu, pentru a primi putere prin învierea și harul lui Hristos. Tocmai prin neputințele lor, ei ajung la o nouă viață care le este dată prin înviere. (M. Kelsey)

„Dacă Dumnezeu nu îți dă pacea, poate că vrea să-ți dea în schimb slavă”. (M. Unamuno)

Spini

„Slavă” este un cuvânt important în vocabularul ebraic. Termenul semnifică prezența permanentă a lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic pentru „slavă” este „Shekinah”. Rabinii spun povestea unui necredincios, care l-a întrebat într-o zi pe un cunoscut rabin: „De ce i-a vorbit Dumnezeu lui Moise dintr-un rug cu spini?” Rabinul i-a răspuns: „Dacă i-ar fi vorbit dintr-un roșcov sau dintr-un sicomor, mi-ai fi pus aceeași întrebare. Dar ca să nu te las fără răspuns, Dumnezeu a vorbit dintr-un rug cu spini pentru a ne învăța că nu există nici un loc în care slava lui Dumnezeu să nu existe, nici măcar tufa cu spini”.

Cântece în noapte

Trandafirii cultivați în Balcani produc unul dintre cele mai fine parfumuri din lume. Dar pentru a obține acest minunat parfum, florile trebuie recoltate în perioada cea mai întunecoasă a nopții. De aceea, culegătorii își încep lucrul la miezul nopții și încheie după două ore. Durata atât de mică a timpului de lucru a fost stabilită prin experimente științifice, care au demonstrat că în acest interval florile au cel mai plăcut parfum. Ele își pierd însă patruzeci la sută din aromă la venirea zilei.

Acest fapt interesant ilustrează un adevăr consolator. Copiii Tatălui Ceresc trăiesc adeseori cea mai dulce comuniune și cunosc cele mai înalte trăiri duhovnicești în perioadele întunecate ale vieții. Este ușor și natural să cânți în lumina soarelui și în tovărășiile vesele, dar pentru a cânta în ceasul singuratic al grijii, bolii și tristeții este nevoie de un cântec al harului pe care numai Dumnezeu Însuși îl poate inspira sufletului!

Noaptea în inima mea gândeam (Psalmi 76, 6).

Dăruiește-I!

Un preot intră într-un salon de spital, pentru a vizita o fetiță care își pierdea vederea. Copilul părea să fie copleșit de teamă când își întoarse ochii aproape orbi către preot. „Ah, spuse ea, Dumnezeu îmi ia vederea!” Atunci părintele iubitor se aplecă spre copilul înspăimântat și îi spuse cu blândețe: „Nu-L lăsa șă ți-o ia – dăruiește-I-o!”

Un sultan îi porunci odată marelui scrib să alcătuiască o istorie a omenirii. După mulți ani de muncă devotată și laborioasă, scribul își încheie sarcina și aduse în fața sultanului 500 de volume de consemnări istorice, pe spinările a o sută de asini. Aruncând o privire asupra acestui munte de cărți, sultanul ceru să fie prescurtate. „Scurtează! Scurtează!”, strigă el mânios. „Stăpâne, toate volumele acestea, răspunse atunci scribul, pot fi rezumate într-o singură frază: s-au născut; au suferit; au murit”. Dar datorită lui Iisus moartea nu mai este sfârșitul, ci începutul slavei veșnice.

„Ce mă rănește?”

Se povestește că un rabin citea în biroul său, când a fost întrerupt de o bătaie în ușă.

„Intră!”

Era unul dintre studenții săi, care se simțea atât de recunoscător față de învățător, încât venise, pur și simplu, să i-o spună.

„Am vrut doar să știți, Rabbi, cât de mult vă iubesc”.

Rabinul lăsă cartea din mână și îl privi peste ochelari.

„Ce mă rănește?”

Studentul îl privi nedumerit.

„Poftim?”

„Ce mă face să sufăr?”, repetă rabinul.

Băiatul stătea în fața lui, mut, și în cele din urmă ridică din umeri. „Nu știu”.

„Atunci cum mă poți iubi, întrebă rabinul, dacă nu știi ce mă rănește?”

Ce vă rănește? Știu asta cei care vă iubesc? Dacă nu, cum vă pot iubi cu adevărat? Cum ne putem iubi unii pe alții, dacă nu știm ce ne face să suferim?

Cum ne pot ajuta ei pe noi sau noi pe ei, dacă nu știm ce anume ne doare pe fiecare?

Bibliografie

 

„Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

  1. Anthony M. Coniairis, „Vitamine duhovnicești – pentru întărirea sufletului” Volumul 1, Editura Sophia, București, 2009;
  2. Anthony M. Coniaris, „Vitamine duhovnicești – pentru inimile rănite” Volumul 2, Editura Sophia, București, 2010;
  3. Antonie Bloom, mitropolit, „Despre credință și îndoială”, Editura Cathizma, București, 2007;
  4. Arsenie Boca, ieromonah, „Tinerii, Familia și Copiii născuți în lanțuri”, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2004;
  5. David R. Smith, preot., „Ajutor! Mă plictisesc în Biserică”, Editura Doxologia, Iași, 2015;
  6. Efrem Filotheitul, arhimandrit, „Sfaturi duhovnicești”, Editura Egumenița, Cartea Ortodoxă, Galați 2012
  7. Evsevios Vittis, arhimandrit, „Plăcerea și durerea”, Volumul 2, Editura Egumenița, Galați, 2014;
  8. Fiodor Dostoevschii, scriitor, „Frații Karamazov”, Cotidianul „Eleftereopia” din 10.02.2010;
  9. Gonciarov Evghenie, „Păzește-ți casa de rău”, Editura Egumenița, Galați, 2011;
  10. Ioan Gură de Aur, Sfântul, „Omilia 80” la Evanghelia Sfântului Evanghelist Matei;
  11. Iosif Trifa, preot, „600 istoriare religioase”, Sibiu, 2007;
  12. Konstantin V. Zorin, „Ce li se ascunde tinerilor”, Editura Sophia, București, 2013;
  13. Lavrentie de Cernigov, Sfânt, „Viața, Învățăturile și Minunele”, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2003;
  14. Nicolae Tănase, preot, „Soțul ideal, Soția ideală”, Editura Anastasis, Sibiu, 2011;
  15. Nicolae Tănase, preot, „Tinerii la răscruce”, Editura Agaton, Făgăraș, 2010;
  16. Nicolae Velmirovici, Sfânt, „Răspunsuri la Întrebări ale lumii de astăzi”, Volumul 1, Editura Sophia, București, 2002;
  17. Nicolae Velmirovici, Sfânt, „Răspunsuri la Întrebări ale lumii de astăzi”, Volumul 2, Editura Sophia, București, 2003;
  18. Paisie Aghioritul, Cuvios,, „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, București, 2017;
  19. Sebastian, episcop, „Predici la duminicile de peste an”, Salatina, 2011
  20. Serafim Rose, ieromonah, „Scrisori”, Editura Areopag, București, 2016;
  21. Sophie Koulomzin, „Biserica și Copiii noștri”, Editura Sophia, București, 2010;
  22. Spiridonus Logothetis, arhimandrit, „Răspunsuri la Întrebări ale tinerilor”, Volumul 1, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004;
  23. Spiridonus Logothetis, arhimandrit, „Răspunsuri la Întrebări ale tinerilor”, Volumul 2, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004;
  24. Ștefan Slevoacă, preot, Profesor, Doctor, „Gânduri pentru intelectuali”, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2013;
  25. Teofan Zăvorâtul, Sfânt, „Răspunsuri la Întrebări ale intelectualilor”, Volumul 1, Editura Sophia, București, 2007;
  26. Teofan Zăvorâtul, Sfânt, „Răspunsuri la Întrebări ale intelectualilor”, Volumul 2, Editura Sophia, București, 2007;
  27. Vasile cel Mare, Sfânt, „Omelii și Cuvântări”, Editura Basilica, București, 2009;
  28. Vasile Prescure, arhimandrit, profesor, „Tineretul și Creștinismul”, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008;
  29. Vasilios Bacoianis, arhimandrit, „Creștinul Ortodox în fața crizei economice”, Editura de Suflet, 2011;
  30. „Călăuză duhovnicească. Sfaturi ale nevoitorilor ortodocși din veacul al XX-lea”, Editura Sophia, București 2015

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *