Partea Întâi a cărții „ … CĂUTAȚI ȘI VEȚI AFLA …” CALEA SPRE CER : Răspunsuri la unele întrebări frecvente ale lumii moderne

Ortodoxia de la origini până azi

Scurt istoric

Nimeni dintre oameni și nici un popor nu poate trăi pe pământ fără credință în Dumnezeu. Chiar dacă unii și-au pierdut credința, ei cred totuși în ceva abstract, cum ar fi filosofia, arta, muzica, etc. Cărora le creează un adevărat cult în locul cinstirii lui Dumnezeu. Aceștia sunt fie atei, fie idolatri sau pur și simplu dușmani ai credinței lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, credința adevărată în Dumnezeu, a fost păstrată de un singur popor, poporul evreu. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea și Învierea Sa și prin Evanghelia pe care ne-a lăsat-o, Iisus Hristos a chemat la ospățul credinței adevărate pe toate popoarele lumii. Însă, în timp ce evreii nu au vrut să creadă în Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, multe popoare păgâne care se închinau la idoli, au fost convertite la Creștinism, întemeindu-se astfel, Biserica Creștină, de către Sfinții Apostoli și urmașii lor.

Timp de o mie de ani Biserica lui Hristos a fost una pe pământ, având aceleași dogme de credință, rezistând cu mari jertfe de martiri atât de numeroaselor persecuții păgâne (romane), cât și eresurilor creștine destul de frecvente în mileniul întâi. Dar satana, nerăbdând unitatea și întărirea Bisericii Ortodoxe, a creat Marea Schismă, adică ruptura între Biserica Ortodoxă de Răsărit și cea Catolică de Apus, în anul 1054, sfâșiind în două părți Biserica întemeiată de Hristos.

Biserica Ortodoxă, mult mai conservatoare și mai tradițională, a păstrat neschimbat tezaurul învățăturii de credință, stabilit de Sfinții Apostoli și de cele Șapte Sinoade Ecumenice ale Sfinților Părinți, în timp ce Biserica Romano-Catolică a adăugat noi dogme de credință și învățături care le-au îndepărtat una de alta și mai mult pe cele două Biserici.

Năvălirea popoarelor barbare asupra țărilor ortodoxe, încă din primele secole după Hristos, invazia sângeroasă a musulmanilor asupra țărilor din Orientul Apropiat, precum și invazia turcilor asupra Europei de Răsărit, a Asiei Mici și a Țării Sfinte, ajungând prin secolul al XVI-lea să ocupe aproape toate țările ortodoxe, au slăbit și mai mult Răsăritul creștin făcând milioane de noi martiri și au supus țările ortodoxe unei grele ocupații păgâne de peste cinci secole, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Dar Ortodoxia era atacată nu numai din Răsărit, de turci și tătari, ci și din Apus, prin prozelitismul catolic, sub forma Uniației, afectând serios multe sate de ortodocși din România (Transilvani), secolul XVIII, Ucraina de Apus (Galiția), secolul XVI, formând o nouă Biserică, numită Biserica greco-catolică, care a dezbinat și mai mult unitatea Ortodoxiei.

Apoi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a început să fie tot mai mult lovită de sectele neoprotestante venite din Centrul Europei și din America.

Ortodoxia a fost grav rănită în perioada celor două războaie mondiale care s-au desfășurat în mare parte pe teritoriile Țărilor Ortodoxe.

Dar cea mai cumplită lovitură asupra Ortodoxiei a ost furia nebună antihristică a comunismului și ateismului distrugător, care a devastat și distrus zeci de mii de Biserici și Mănăstiri și a ucis milioane de creștini ortodocși, preoți, monahi, episcopi – Floarea Ortodoxiei, cei mai devotați fii ai Bisericii lui Hristos.

În ultimpul timp, țările și Bisericile Ortodoxe s-au eliberat de persecuția ateistă și comunistă, dar  Ortodoxia nu a fost lăsată în pace, tot mai des și mai aprig se vede atacată de alte forțe ale întunericului care se străduie cu orice preț să slăbească tot mai mult dreapta credință.

Aceste forțe ale diavolului ce ne lovesc azi cu tot mai mare dibăcie și furie sunt: mass-media afiliată anumitor grupări social-politice, masoneria, ateii camuflați sub masca de „creștini luptători pentru adevăr,” alcoolismul,  narcomania, „liberalismul” pervers care foarte repede a pus stăpânire pe societate, mai ales pe tineri, nenumăratele secte de tot felul, indiferența religioasă care se aprofundează pe an ce trece și altele.

Dar cel mai dureros lucru este că Ortodoxia este crunt lovită și din partea propriilor ei fii, prin beție, narcomanie, avorturi, violență în familie, copii bolnavi, handicapați abandonați de proprii lor părinți, pornografie în presă, literatură, filme, televiziune, etc.

Oare de ce Ortodoxia a fost dintotdeauna lovită din toate părțile?

Pentru că ea este singura Credință adevărată, Biserica care păstrează cea mai curată credința în Dumnezeu.

Cine dă cu pietre în pomul fără roade?

Dar de ce Biserica Ortodoxă are așa de mulți dușmani, atât din exterior cât și din interior?

Pentru că satana nu poate răbda Biserica Ortodoxă, Biserica iubirii, jertfei martirice, milosteniei, îngăduinței și iertării, nevoinței și smereniei, rugăciunii.

Pentru că Ortodoxia a dat cel mai mare număr de martiri și sfinți. De aceea, diavolul, a ridicat asupra ei toate forțele întunericului, dorind să o distrugă cu totul.

Năvăliri ale popoarelor păgâne, perscuții de tot felul, ocupații străine, uniație și prozelitism, dictatură ateistă și comunistă, corupția familiei și a tineretului prin cele mai diabolice patimi și metode ca: avortul, pornografia, desfrâul public, jocurile de noroc, divorțul, alcoolismul, narcomania și cine știe ce alte curse cumplite ne va întinde satana și de acum încolo? Căci el nu poate răbda și tolera adevărul, pe cei care se roagă, pe cei smeriți, pe cei care iartă și iubesc din inimă, pe cei care laudă și iubesc cel mai mult pe Dumnezeu.

Dragostea adevărată de Dumnezeu arde cel mai tare pe diavoli. De aceea, creștinii ortodocși sunt cel mai puternic loviți. Victima acestor cumplite atacuri este desigur,  Ortodoxia.

Dar nu trebuie să ne descurajăm, ci din contra, să fim tari și hotărâți în acțiunile noastre pentru că Dumnezeu este de partea noastră. Și dacă ne-a ajutat și ne-a izbăvit pe parcursul mileniilor de păgâni, de turci, de tot felul de secte, de ateism și comunism, de prozelitismul neoprotestant și de multe alte urgii care s-au abătut asupra Ortodoxiei pe parcursul timpului, să fim fermi convinși că ne va izbăvi și de acum înainte de cei ce se ridică și se vor ridica asupra noastră, a ortodocșilor, fie din afară, fie dinăuntru. Să nu uităm un singur lucru – nu noi suntem cei ce luptă pentru biruința Bisericii lui Hristos, ci Însuși Dumnezeu prin Sfinții Săi, prin aleșii Săi, prin noi păcătoșii, se luptă pentru triumful Ortodoxiei. El lovește pe păgâni, El smerește pe atei pentru că s-au lepădat de Dumnezeu. El rușinează pe sectanți, pentru că sunt stăpâniți de mândrie și s-au lepădat de dreapta credință. El ridică pe cei smeriți și înalță pe cei blânzi, care păstrează cu sfințenie Ortodoxia apostolică și trăiesc conform Sfintei Evanghelii. El, Bunul Dumnezeu ne va salva și pe noi de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. A salvat Dumnezeu Ortodoxia și pe fiii ei de moartea de pierzare de peste doua mii de ani, ne va salva și de acum înainte, numai să fim devotați și să ținem cu tărie dreapta credință, să ducem mai departe tradițiile ortodoxe și viața noastră să fie curată, smerită, adevărată, devotată.

Trăim vremuri apocaliptice! Răutatea, ateismul, indiferența religioasă, desfrâul și alte gunoaie anti-ortodoxe sunt acum mai puterinice decât oricând.

Să nu ne vindem sau să ne pierdem sufletul în goana după averi, după plăceri, după slavă deșartă și mândrie diavolească.

Mântuitorul ne avertizează prin Evanghelia Sa: „Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremur pe alocuri … și veți fi urâți de toate neamurile, pentru numele Meu. Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții.” (Matei 24;4-10)

Acum trăim vremurile acelea. Acum satana urlă ca un leu gata să ne înghită. Acum dușmanii Ortodoxiei strigă împotriva noastră, necredincioșii ne urăsc, păgânii vor să ne ucidă, creștinii se ceartă între ei, desfrâul și crimele le întâlnim la tot pasul, unii slujitori ai altarului nu-și fac conștiincios datoria, „prooroci mincinoși” mișună ca furnicile în furnicar, păcălind pe mulți. De aceea vă îndemn să fiți tari și fermi în dreapta credință, să nu vă lăsați măguliți și înșelați de discuțiile și darurile sectanților, să nu vă smintiți de gunoiul și murdăria vărsate de necredincioși asupra Sfintei Biserici, fiți conștienți de unde vin și scopul acestora. Nu lipsiți de la Sfintele Liturghii, spovediți-vă cât mai des, citiți cărți sfinte și stăruiți-vă să vă cunoaște-ți cât mai bine credința, faceți tot ce este bineplăcut în fața Domnului și El ne va milui cu bunătatea Sa, va salva Ortodoxia și noi toți împreună vom moștenia Împărăția Lui.


 

Ce să crezi și cum să trăiești?

Sâmburele credinței și moralei creștine

Alcătuire de arhimandritul Nicodim (Munteanu)

 Ce să crezi?

          Crede, într-un singur Dumnezeu, preaslăvit și închinat în Treime: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. – Tatăl nenăscut, Fiul născut din Tatăl mai înainte de veci și Duhul Sfânt purces de la Tatăl – toți trei alcătuind Treimea cea de o ființă și nedespărțită.

          Crede, că Dumnezeu este Duh veșnic, Care totdeauna a fost, este și va fi – Atotputernic – Care toate le-a făcut din nimic numai cu cuvântul Său; – Pretutindeni de față – de Care nu ne putem ascunde nicăieri, căci vede tot ceea ce noi facem și aude tot ceea ce noi vorbim; – Atotștiutor – Care știe toate gândurile noastre cele ascunse; – Atotbun – Care necontenit revarsă asupra noastră îndurările Sale, voiește ca toți să ne mântuim și de aceea a trimis la noi pe Unul – Născut Fiul Său; dar în același timp este – Atotdrept – răsplătind fiecăruia după faptele sale.

          Crede, că precum Dumnezeu a făcut toate cu înțelepciune, tot așa cârmuiește și îndreptează toate spre binele făptuitorilor Sale. Crede aceasta și în toate împrejurările vieții tale, atât fericite, cât și nenorocite, cunoaște binefăcătoarea Lui mână, care îți arată calea mântuirii.

          Crede, că îngerii lui Dumnezeu pururi păzesc nevăzut pe cei ce se tem de El și-I apară în toate căile vieții lor.

          Crede, că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Preacurata Fecioara Maria cu adevărat; și că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat; și în El dumnezeirea și omenirea, se află unite, dar neamestecate și nedespărțite, din care pricină El se numește Dumnezeu–Om.

          Pe Sfânta Fecioară Maria numește-o Născătoare de Dumnezeu și crede, că Ea atât înainte de a naște pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cât și după ce L-a născut, a fost și a rămas Fecioară și de aceea Sfânta Biserică o numește: Pururea–Fecioară.

          Crede că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin patimile Sale și prin moartea Sa pe Cruce ne-a răscumpărat din moartea veșnică și, că cei ce cred în El nu vor muri, ci vor moșteni viața fericită.

          Crede, că Domnul Iisus Hristos, Care S-a înălțat la cer, iarăși va veni cu slavă să judece viii și morții. Și, că la slăvita Lui a doua venire, toți morții vor învia, adică toate trupurile oamenilor morți, împreunându-se cu sufletele lor, se vor scula și vor fi nestricăcioase și nemuritoare. Iar trupurile oamenilor, care vor fi vii la venirea Domnului, într-o clipă se vor schimba și se vor face nestricăcioase și nemuritoare.

          Crede, că la acea judecată a Domnului se va răsplăti fiecăruia din noi, după credința și după faptele noastre și că după judecată se va începe pentru unii din noi o viață fericită veșnică, iar pentru alții o viață de chin veșnică.

          Crede, întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, care păstrează curat și ines ă tot ceea ce Domnul ines ă Iisus Hristos i-a încredințat Ei; tot ceea ce au așezat într-Însa dumnezeieștii Apostoli și tot ceea ce s-a întocmit și legiuit la cele Șapte Sinoade Ecumenice.

          Crede, că Unicul și singurul Cap al Bisericii este Iisus Hristos și că după a Lui făgăduință, Ea nu va fi biruită de nici o putere dușmană, ci va exista până la sfârșitul veacurilor.

          Crede, că păstorii Bisericii lui Hristos, sunt puși de Duhul Sfânt, și că lor li s-a dat în Biserică de la Întemeietorul Ei, Iisus Hristos, puterea cea mântuitoare, de a lega și a dezlega păcatele oamenilor, și că ceea ce ei prin această putere vor lega si vor dezlega pe pământ, va fi legat și dezlegat și în cer.

          Crede, că Domnul Hristos pentru a împărtăși credincioșilor dumnezeiescul Har, a așezat în Biserica Sa Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea, Împărtășirea, Mărturisirea, Preoția, Cununia și Sfântul Maslu.

          Crede, că la Dumnezeiasca Liturghie, sub închipuirea tainică a pâinii și a vinului, credincioșii se împărtășesc cu adevăratul Trup și Sânge al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului ines ă Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viață veșnică.

          Crede, că după cum în vremea potopului, s-au mântuit aceia care au intrat în corabia lui Noe, tot așa și acum, numai aceia dobândesc mântuirea și se fac moștenitori ai vieții veșnice care se află în Biserica lui Hristos.

          Crede, că Proorocii și Apostolii au învățat și au propovăduit insuflați fiind de Duhul Sfânt; de aceea citește și ascultă scripturile lor, pentru că ele sunt cuvântul lui Dumnezeu și făcând aceasta cu evlavie, cu smerenie adâncă și cu dorință arzătoare – vei căpăta din ele învățătură, mângâiere și întărire.

         Crede, că rugăciunile și mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor și ale sfinților, au darul de a îndupleca pe Dumnezeu și a-L face milostiv spre noi; de aceea cheamă-I în rugăciunile tale, iar moaștele plăcuților lui Dumnezeu celor preaslăviți, cinstește-le ca pe niște locașuri sfințite ale Duhului Sfânt.

         Crucii lui Hristos închină-te cu smerenie și o sărută cu credință și cu dragoste, pentru că pe Cruce, răstignindu-Se Domnul, a săvârșit mântuirea a toată lumea.

         Icoana Mântuitorului Hristos, icoanei Preasfintei și Preacuratei lui Maici și icoanelor Sfinților Lui, dă-le cinstea cuvenită cu tot ines ăn și privind la dânsele, înalță-te cu mintea și cu simțirile tale către aceia, care sunt înfățișați ines .

         Crede, că rugăciunile înălțate de credincioși pentru sufletele celor ce au murit în credință te roagă cu căldură și pentru cei morți, deși ei nu sunt cu tine, dar ei sunt vii înaintea lui Dumnezeu.

Cum să trăiești?

         Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, și toate cugetele, dorințele și faptele tale să le săvârșești așa, încât să placi Lui.

         Să ai pururi în inima ta frica lui Dumnezeu, și nu uita că Dumnezeu pretutindeni e cu tine, oriunde te-ai afla, și Lui îi sunt toate descoperite nu numai toate faptele, ci și toate gândurile și dorințele tale cele ascunse.

         Să nu te nădăjduiești nici în puterea ta, nici în bogăția ta, nici în înțelepciunea ta, nici în prietenii tăi cei puternici, ci toată nădejdea ta s-o pui în Dumnezeu, Care înalță pe cei smeriți și smerește pe cei mândri.

         Să nu uiți că toate bunătățile de care te folosești tu și toate bucuriile, îți sunt dăruite de Dumnezeu și de aceea mulțumește-I Lui.

         Să știi însă și aceea, că Tatăl ceresc pregătindu-ne pentru cer, trimite în această viață și celor ce se tem de Dânsul, nu numai bucurii, ci pentru a-I întări în virtute, le trimite și necazuri; de aceea să nu te deznădăjduiești când vor veni asupra ta boli și nenorociri, ci primește-le ca trimise de Dumnezeu, cu liniște și supunere, aducându-ți aminte de cuvintele Scripturii care zice că pe cine iubește Dumnezeu, pe acela îl și ceartă.

         Orice lucru să-l începi cerând binecuvântarea lui Dumnezeu și s-o isprăvești mulțumind Lui. În tot locul să binecuvinteze sufletul tău pe Domnul.

         Ca unul ce ești creștin și fiu al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit, să-I arăți supunerea fiască și să păzești toate poruncile Ei.

         Păzind cu sfințenie toate poruncile Bisericii, să nu te mândrești înaintea altora și să nu osândești pe cei ce din pricina slăbiciunii lor trupești sau din alte pricini, nu le pot ține cu toată strictețea cuvenită. Adu-ți aminte de sfatul Apostolului, care zice: Cel ce nu mănâncă, pe cel ce mănâncă, să nu-l osândească și această povață s-o ai înaintea ochilor, în toate împrejurările din viața ta.

         Duminica și de sărbători lasă lucru și du-te la biserică pentru a te ruga lui Dumnezeu împreună cu ceilalți creștini, păzindu-te ca nu cumva să necinstești aceste sfinte zile prin oarecare fapte netrebnice.

         Mergând la biserică, dă-ți seama că mergi în casa lui Dumnezeu și de aceea intră și stai în biserică cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste.

         În biserică să nu te uiți la dreapta și la stânga spre cei ce se roagă, nici să vorbești cu alții, nici să umbli prin biserică, ci lepădând toată grija cea lumească și ațintindu-ți toată luarea aminte la slujba ce se săvârșește în biserică, roagă, mulțumește și slăvește pe Dumnezeu.

         Acasă să nu te lenevești niciodată, ci roagă-te lui Dumnezeu dimineața și seara. Ceea ce este mâncarea pentru trup, aceea este și rugăciunea pentru suflet. După cum trupul ines ă fără mâncare slăbește și noi nu mai suntem în stare să muncim, tot așa și sufletul fără rugăciune se slăbănogește, și noi nu mai putem duce o viață virtuoasă, nici a ne lupta cu ispitele.

         Roagă-te cu căldură, roagă-te cu credință și nădejde, că Tatăl ceresc, va asculta rugăciunea ta. Roagă-te, ca să-ți trimită tot ceea ce îți este de folos pentru viață și mai cu seamă ca să te țină până la sfârșitul vieții neclintit în credință și curățenie, și, la rugăciunea fierbinte, adaugă și nevoință (muncă) necontenită.

         Arătând lui Dumnezeu în fiecare zi pocăință pentru păcatele tale, mărturisește-te înaintea preotului duhovnic și să nu te lenevești, ci silește-te cât mai des sau cel puțin măcar odată în an, să te învrednicești de marea fericire a te împărtăși cu preacuratul și Sfântul Trup și Sânge, al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului ines ă Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică.

         Nu uita că trupul tău este stricăcios, iar sufletul este nestricăcios și nemuritor. Îngrijește-te deci mai cu seamă ca să-ți împodobești sufletul tău cu lucruri creștinești: cu smerenie, cu blândețe, cu bunătate, cu milostenie, cu dragoste – și să ți-l îmbogățești  în fapte bune, care fac pe oameni după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

         Înfrânează-ți mintea de la cugete deșarte și o îndreptă spre cer către Dumnezeu, Părintele luminilor, ca nu cumva s-o cuprindă întunericul pământesc și s-o întunece.

         Silește-te să-ți câștigi cunoștințe folositoare pentru viață, dar să nu le dai preț mare, dacă ele nu aduc folos nici ție, nici altora.

         Mai mult decât orice, învață legea Domnului: citește cu râvnă Sfânta Scriptură, căci în ea ți se arată calea vieții. Însă să nu te apuci să o răstălmăcești după capul tău, ci s-o înțelegi așa cum învață Sfânta Biserică Ortodoxă, povățuitoarea și călăuza noastră cea credincioasă. Acei care n-au ascultat Biserica, au căzut în rătăciri mari și au rătăcit și pe alții după ei.

         Întărește-ți inima ta în iubirea virtuților prin deasa cugetare la ceea ce este adevărat, cinstit, drept, vrednic de iubit și de făcut, precum și prin gândirea la traiul sfinților și mai cu seamă la viața Mântuitorului ines ă Iisus Hristos.

         Adu-ți aminte de înalta chemare a creștinului și de acele negrăite bunătăți, care îi sunt făgăduite și gătite pe cealaltă lume, dacă în viața aceasta se va arăta vrednic de chemarea sa.

         Gândindu-te însă la bunătățile cerești, să nu dai uitării nici bunătăților pământești, pe care Tatăl ceresc ți le trimite, dându-ți sănătate pentru a munci cu spor, ca să te veselești în calea vieții. Primește-le cu recunoștință și cu inimă curată și te îndulcește din ele înaintea Celui ce ți le-a dăruit, neuitând de cei săraci.

         Fiecare cuget bun al tău, fiecare simțământ și dorință bună a ta, să o consideri ca un câștig prețios pentru viața veșnică, și, silește-te să-ți umpli sufletul cu asemenea cugete și dorințe.

         Ia aminte de sine-ți cu multă băgare de seamă, căci fără luare-aminte, ușor se pot naște și încuiba în sufletul tău cugete rele, simțăminte și pofte urâte.

         Adu-ți aminte de pilda Mântuitorului despre neghine și teme-te de acel dușman, care noaptea pe când toți dormeau, a semănat neghine ines ă grâu și ele au crescut.

         Pe cât de vătămătoare sunt pentru sufletul omului cugetele, simțămintele și dorințele rele, tot așa de vătămătoare sunt și faptele rele.

         Fă toate cu judecată și nu te apuca de nimic înainte de a te gândi bine. Lucrările făcute fără chibzuință, atrag după dânsele căință.

         Ține tare credința, dar nu fi încăpățânat în părerile tale.

         Nu te crede prea mult în părerile tale, ci ține seama și de părerea altora, căci părerile noastre adesea ne amăgesc.

         Nu crede când ți se pare că ești mai bun decât alții, pentru că dacă tu cu adevărat ai fi mai bun decât alți, atunci ai fi mai smerit și ai crede că mai sunt și ații, mai buni decât tine.

         Consideră viața ta ca un dar prețios dat ție de la Dumnezeu pentru a te pregăti pentru veșnicie, și de aceea păzește-te de tot ceea ines putea să-ți vatăme sănătatea și să-ți scurteze viața.

         Păzindu-ți viața ta ca un dar dumnezeiesc, să nu dai uitării nici cuvintele Mântuitorului, care zice: „Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste însă nimeni nu poate să aibă  decât să-și pună cineva sufletul său pentru prietenii săi.” Când, deci, împrejurările vor cere, fii gata a-ți jertfi chiar viața pentru Credință, Lege și Țară.

         Nu uita că trupul tău, prin primirea Sfintei Împărtășiri s-a sfințit spre a fi biserică (locaș) a Duhului Sfânt și de aceea silește-te să-l păzești curat și nevătămat.

         Nu uita că Dumnezeu pe toți ne-a orânduit să muncim în viața aceasta, de aceea în orice stare te-ai afla, de bogăție sau sărăcie, muncește cu stăruință și fugi de lene, căci lenea, totdeauna a fost și este mama tuturor relelor.

         Să nu zici întru inima ta pentru a-ți liniști conștiința, care îți cere să duci o viață virtuoasă – că tu n-ai făcut și nu dorești răul nimănui. Adu-ți aminte de bogatul care se îmbrăca în porfiră și vison și se veselea luminat în toate zilele. Acesta încă n-a făcut nimănui nici un rău și cu toate acestea, a fost rânduit la munca veșnică, pentru că și-a petrecut viața în lene și trândăvie.

         Păzește în toate cumpătarea, atât în mâncare și băutură, cât și în îmbrăcăminte. Luxul în haine sau podoaba trupească, după cuvintele unui bărbat înțelept, este o frumoasă prostie.

         Dorind să duci o viață fericită și netulburată, nu te lăsa să fii stăpânit de dorința de bogăție. Adu-ți aminte de cuvintele Apostolului, care zice: Cel ce dorește să se îmbogățească, cade în ispită.

         Caută să fii mulțumit cu puțin și nu-ți pune fericirea în avere și bogății. Cine nu se mulțumește cu puțin, acela, niciodată nu va fi fericit.

         Păzește măsura în toate, până și în cele mai nevinovate plăceri. Măsura și cumpătarea aduc mulțumirea sufletului, păstrează puterile trupului și-ți dau mai multe mijloace de a face bine altora.

         În fericire nu te îngâmfa, ca să nu cazi. Adu-ți aminte de sfatul înțeleptului, care zice: când ești sătul, adu-ți aminte de foame; când ești bogat, adu-ți aminte de lipsă și sărăcie. De dimineață până seara vremea adesea se schimbă.

         În nenorocire nu deznădăjdui, ci smerindu-te sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu, cere de la El ajutor și sprijin cu credință și cu nădejde. Aproape este Domnul de cei umiliți cu inima și pe cei smeriți cu sufletul îi va mântui.

         Dacă Dumnezeu te-a încărcat cu bogăție, apoi cunoaște că împreună cu aceasta, El ți-a dat și porunca de a te îngriji de cei săraci.

         Dacă ți-a fost dat să înduri în viață aceasta sărăcia și nevoia, atunci mângâie-te cu aceea, că și Domnul când a fost pe pământ, n-a avut unde să-și plece capul; iar Preacurata lui Maică, toată viața a trăit în sărăcie.

         Nu uita că tu ești călător și străin aici și că o fericire deplină și statornică n-o poți găsi, decât numai în patria ta cea cerească, unde nu este nici durere, nici întristare, ci numai viața și bucurie nesfârșită. Într-acolo îndreaptă-ți toate dorințele și nădejdea ta; într-acolo îndreaptă-ți ochii tăi în vremuri de necaz și strâmtorare.

         Sârguiește-te ca prin cea mai mare cinste să-ți câștigi un nume bun și să-l prețuiești mai mult decât orice în lume; căci el va rămâne al tău chiar și atunci când nu vei mai fi aici.

         Ocara ce ți se ines  pe nedrept, primește-o ca pe o doctorie amară pentru vindecarea bolilor tale sufletești, cum sunt de pildă: mândria și ambiția.

         Iubește pe aproapele tău, adică pe orice om, ca pe tine însuți și fă-I bine cu tot ce poți: și cu vorba și cu fapta.

         Iubește mai cu seamă și cinste pe părinții tăi, ca pe cei dintâi binefăcători, știind că aceasta este o poruncă dumnezeiască, pentru împlinirea căreia ți se făgăduiește că-ți va fi bine și vei trăi ani mulți pe pământ.

         Ia aminte la sfatul înțeleptului, care zice: „Fiule, iubește pe tatăl tău din toată inima ta și durerile mamei tale nu le trece cu vederea.”

         Respectă nunta ca o legătură sfântă, căci ea a fost așezată de Dumnezeu în rai, pentru binele neamului omenesc; și Dumnezeul ines ă Iisus Hristos a încredințat-o Bisericii ca Taină Sfântă. Du în căsnicie o viață cinstită, curată, plină de iubire și de credincioșie, aducându-ți aminte de cuvintele Apostolului, care zice: „Cei ce necinstesc căsătoria, Împărăția lui Dumnezeu nu o vor moșteni.”

         Pune mare preț pe fericirea ines ă și pe pacea căminului; roagă-te necontenit lui Dumnezeu și fă tot ce poți pentru a le întemeia în casa ta, căci acestea cu nimic în lume nu se pot schimba.

         Pe copii crește-I în fața lui Dumnezeu, căci ei îți sunt dați de Cel de sus, ca să-I pregătești pentru țară, societate și viața veșnică, și vei da seama de ei la strașnica și înfricoșătoarea Judecată.

         Învață-I prin pilda ta a fi muncitori, harnici, cinstiți și a se mulțumi cu puțin; acestea îi vor feri de multe rele și ispite în viață.

         Cinstește conducerea Țării ca pe stăpânirea trimisă și îngăduită de Dumnezeu și cunoaște că puterea ce-o are ea – îi este dată cu voia lui Dumnezeu.

         Arată față de stăpânire iubire firească, față de Părintele Ceresc, Care veșnic se îngrijește de binele și fericirea noastră. Înalță rugăciuni către Dumnezeu pentru sănătate, înțelepciunea și luminarea înaltei stăpâniri.

         Slujbașilor și demnitarilor țării dă-le ascultare și supunere, că fără acestea nu poate fi bună rânduială, și fără rânduială nu poate fi nici stat, nici țară, ba chiar, nici o societate oricât de mică ar fi ea.

         Ia aminte la învățătura Apostolului, care grăiește, că „Cel ce se împotrivește stăpânirii, poruncii lui Dumnezeu se împotrivește.”

         Pe păstorii Bisericii, cinstește-I, ca pe unii ce sunt așezați de Domnul ines ă Iisus Hristos, ca să vestească în numele Lui calea mântuirii, și, dă-le ascultare și iubire pentru Domnul.

         Pe cei mai bătrâni decât tine cinstește-I; pe cei de o seamă cu tine cinstește-I; de cei mai mici fie-ți milă de ei și dă-le pildă bună.

         Nu alerga după mărire și stăpânire peste alții. Foarte multe se cer pentru a fi un bun povățuitor; pe când pentru a fi un bun supus, se cer mai puține.

         Dacă Dumnezeu te-a pus mai mare peste alții, atunci întrebuințează puterea dată ție, nu pentru tine, ci pentru folosul lor; căci de aceea ți s-a dat: Nu ei pentru tine, ines ești pus pentru ei.

         Nu numai să nu faci nimic ines putea vătăma sănătatea și viața aproapelui, dar încă trebuie să te silești, cât poți, să-l ajuți și să-l înlesnești.

         La lucru străin să nu întinzi mâna, căci nu-ți va fi de folos; dimpotrivă, ajută pe alții din ceea ce ți-a dat Dumnezeu, prin munca ta cinstită și pentru aceasta vei primi răsplata însutit.

         Privește la talentele și puterile tale, la cunoștințele și bunătățile tale, ca la niște mijloace pe care ți le-a dăruit bunul Dumnezeu, pentru ca să reverși fericirea și mângâierea ines ă oameni.

         Când prânzești sau cinezi și vezi masa ta încărcată cu mâncări, adu-ți aminte că altul n-are nici o coajă de pâine uscată, sau o bucățică de mămăligă rece.

         Păstrează din masa ta și o părticică pentru sufletul tău și această părticică dă-o spre păstrarea săracilor și o vei primi înapoi, când te vei înfățișa la judecata Domnului.

         Ajutând pe aproapele la nevoile lui vremelnice și trupești, nu uita că ai datoria sfântă de a-l ajuta și la nevoile lui sufletești – și de aceea nu numai te ferești să nu dai sminteală și pildă rea altora, ci dimpotrivă, te silești a întări pe alții în credință și în viață curată și creștinească cum și cu ce poți: cu îndemnul și cu sfatul cel bun, cu povața și cu pilda cea bună.

         Împărtășește toate întâmplările din viața aproapelui tău: cu cel ce plânge, plângi; cu cei ce se bucură, bucură-te.

         Împărtășind bucuriile aproapelui tău, prin aceasta îți înmulțești bucuriile tale; împărtășind amărăciunile lui, îți pregătești ție mângâiere pentru vreme de amărăciune.

         Fii delicat și ines cu toți, dar pe nimeni să nu lingușești.

         Spune totdeauna adevărul și niciodată să nu spui minciuni. Și dacă ți se va întâmpla să suferi pentru aceasta, nu te întrista, ines mângâie cu cuvintele Domnului, Care zice: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este Împărăția cerurilor.” (Matei, 5, 10)

         Fii cu toată lumea în pace: purtarea să-ți fie blândă, privirea blândă, vorba blândă – toate faptele tale să le faci cu blândețe.

         Să nu plătești cu rău pentru rău, ci biruiește răul cu binele.

         Pe cei ce te blestemă, binecuvântează-I; celor ce te urăsc fă-le bine și roagă-te pentru cei ce te obijduiesc.

         Nu ține minte răul și nu uita binele ce ți s-a făcut.

         Nu numai să nu faci, dar nici să nu dorești răul altora. Dorințele rele sunt tot așa de descoperite înainte lui Dumnezeu, ca și faptele rele și vei da seamă de ele ca de niște păcate săvârșite, dacă nu te vei sili să le izgonești din inima ta.

         De se va naște cumva în sufletul tău dorința de a face vre-un rău cuiva, și uitând frica de Dumnezeu, te vei hotărî să îndeplinești această dorință, atunci oprește-te puțin și cugetă: cui vei pricinui cu aceasta mai multă vătămare – aproapelui sau ție? Și vei vedea că ție. Sufletului tău negreșit vei pricinui vătămare, chiar și atunci când aproapele tău, din răul ce I l-ai făcut ines ă foloase pentru sufletul său.

         Nu uita să nu mărturisești niciodată strâmb împotriva aproapelui tău, dar nici să nu povestești păcatele lui, ci să acoperi toate cu haina iubirii și a îngăduinței.

         Silește-te a-ți stăpâni limba ta și te roagă cu căldură Domnului, zicând: Pune Doamne pază gurii mele! Căci cu nimic nu pricinuim noi mai mult rău aproapelui și nouă înșine, decât cu limba noastră.

         Nu crede toate zvonurile și nu spune numaidecât ceea ce auzi despre alții; fii totdeauna cu luare-aminte, ca să nu te faci părtaș la păcate străine.

         De vezi pe aproapele tău căzut în patimi urâte, nu-l disprețui și nu-l osândi în inima ta, ci compătimește-l ca pe un frate în primejdie și de nu-l poți îndrepta, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsul.

         Cine se gândește la păcatele sale, aceluia nu-I va veni gust să facă din greșelile altora pricină de vorbă.

         Silește-te pe cât poți să trăiești bine cu toți, dar cunoștință și prietenie de aproape fă numai cu puțini, căci tovărășiile grabnice adesea sunt însoțite de mari neplăceri.

         Înlătură mai cu seama tovărășiile și prieteșugurile cu acei oameni, care vorbesc de rău ines ă vrednice de cinste și disprețuiesc lucrurile sfinte.

         Dacă cineva te-a năpăstuit, iartă-l, ca să ai îndrăzneală să zici și tu către Tatăl ceresc: Tatăl ines ă, care ești în ceruri…iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…

         Dacă ai avut tu nechibzuința să obijduiești pe cineva, nu zăbovi a te împăca cu el și nu te rușina a-ți cere iertare de la dânsul, chiar și când acela ar fi cel mai neînsemnat om din societate.

         Când faci cuiva bine, nu aștepta recunoștință și nici nu te mâhni pentru nerecunoștință, care e așa de obișnuită acum ines ă oameni; ci fă bine altora numai din dragostea către Dumnezeu, Care ți-a poruncit să faci bine și vrăjmașilor tăi și nu lăsa nerăsplătit nici un pahar cu apă rece dat în numele Lui.

         De vezi ducând un mort la groapă, roagă-te pentru el și de poți, petrece-l până la mormânt. Prin aceasta vei câștiga și tu mult folos pentru sufletul tău: te vei gândi la moarte și te vei smeri.

         Oricât de bine ți-ar fi aici, adu-ți aminte că tu nu ești acasă, și că, toate cele ce le ai și din care te îndulcești pe pământ, nu sunt ale tale, pentru că nu le poți lua cu tine în lumea cealaltă.

         Nu-ți lipi inima ta de acestea de aici până a ines ă de ele, ca să nu-ți fie greu a te despărți de dânsele.

         Cugetă cât mai des la păcatele tale și te căiește pentru ele, ca să nu te găsească moartea nepregătit.

         Sârguiește-te pe cât poți să sporești în viața curată și în fapte bune, chemând pururi pe Dumnezeu în ajutor. El prin atotputernicul Său har, va ajuta dorințele tale celor bune și prin năzuința ta se va săvârși mântuirea ta.


 

Care este adevărata și cea mai veche Religie (Credință) Creștină?

  • Dacă sunteți romano-catolic, este ines ă știți că până în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu Biserica Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma, Leon al IX-lea (1049-1054) s-a despărțit de cele patru Patriarhate Apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim), continuând să facă schimbări dogmatice pe care Biserica Catolică le începuse cu mult înainte de despărțirea celor două biserici.

Această ruptură dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă a rămas cunoscută în istorie sub denumirea de Marea Schismă.

Astfel, Biserica dumneavoastră are vechimea de o mie de ani.

  • Dacă sunteți luteran, să știți că religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther (1483-1564), un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517, în urma conflictului izbucnit între Luther și Biserica Catolică. La baza conflictului au stat cele nouăzeci și cinci de teze elaborate de Martin Luther, care invocau interdicția comerțului cu indulgențe de către Biserica Catolică. Protestantismul luteran este unul din cele trei curente din Protestantism: luteranismul, calvinismul și zwinglianismul după numele întemeitorilor acestor mișcări: Luther, Calvin și Zwingli.
  • Dacă sunteți un protestant calvin, este necesar să cunoașteți că Calvinismul a fost întemeiat de către Jean Calvin (1509-1564), reformator religios francez, în anul 1541, sub denumirea Biserica Reformată (Calvină). Această mișcare religioasă apare ca o reacție la intoleranța cu care Biserica Catolică din Franța urmărea mișcările eretice. Calvinismul apare în Elveția, se răspândește în Franța (unde erau numiți hughenoți), Olanda, Scoția, Ungaria, ajungând și în România (Transilvania) prin prima jumătate a secolului XVII-lea. Învățătura calvină este mai ines ă ca cea răspândită de Martin Luther.
  • Dacă aparțineți Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către ines Henric al VIII-lea în anul 1534, deoarece Papa Climent al VII-lea a refuzat să-I acorde dreptul de a divorța de Ecaterina de Aragon și de a se recăsători cu Ana Bolein (pe care o decapitează mai târziu). Din această pricină, Henric al VIII-lea rupe legătura cu Biserica Catolică și se declară pe sine capul Bisericii Anglicane (denumirea oficială Biserica Episcopaliană). Cele mai cunoscute două lucruri despre „reformatorul” Henric al VIII-lea sunt faptul că a avut șase soții, dintre care și-a executat două, și faptul că a ines ă Biserica Angliei de Biserica Catolică.
  • Dacă sunteți un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființată de John Knox în Scoția, în anul 1560. Prezbiterianismul este o confesiune (sectă) protestantă, desprinsă de Biserica Anglicană care nu recunoaște autoritatea episcopilor ci numai a prezbiterilor (preoților) toți egali. Prezbiterianiștii au aderat la tradiția teologică calvinistă din cadru schismei protestante.
  • Dacă sunteți congregaționist, religia dumneavoastră a fost inițiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582. Congregaționismul a luat naștere în rezultatul sciziunii cu prezbiterienii din cauza despotismului care exista în confesia prezbiteriană. Din punct de vedere dogmatic secta se învecinează cu calvinii.
  • Dacă sunteți, de religie protestant ines ă dumneavoastră trebuie să cunoașteți că acest current religios a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înființată de către Samuel Sembury în coloniile americane, în secolul al XVII-lea. Această „biserică” ines homosexualitatea și numește chiar și „ines ă” din rândul homosexualilor.
  • Dacă sunteți ines ă atunci îi datorați principiile religiei dumneavoastre lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul John Smyth – păstor puritan care emigrează din Anglia în Olanda și aici baptiștii apar în forma ines . Un adept a lui John Smyth, Thomas Halwys, revine în Anglia și înființează prima confesie baptistă în Londra. Pe parcur baptiștii au cunoscut mai multe divizări.
  • Dacă aparțineți Bisericii Daneze Reformate, trebuie să știți că Luteranismul devine Biserică de stat în Danemarca în anul În anul 1571 la Sinodul de la Emden (Germania) este înființată Biserica Reformată Daneză. Fondatorul ines ă al acestei confesii religioase (BDR) este recunoscut Michelis Jones care a ines ănt principiile dogmatice de bază a acestei „biserici” la New York, în anul 1628. Prima căsătorie din lume între persoanele de același gen a fost oficiată în anul 1973 de un preot danez cu numele de Horald Sebue. Biserica daneză este administrată de Ministerul Afacerilor Eclesiale. În chestiuni de doctrină episcopul are ultimul cuvânt de spus.
  • Dacă sunteți metodist, religia dumneavoastră este o doctrină religioasă protestantă care a fost fondată de către John Wesley (1703-1791) în Anglia, în anul 1774. Metodismul preconizează practicarea „metodică” a pietății și evlaviei. Curentul metodist a apărut ca o mișcare de renaștere ines ă în cadrul Bisericii Anglicane și a devenit o „biserică” separată după moartea întemeitorului, John Wesley.
  • Dacă sunteți mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de către Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1830 unde este publicată Cartea lui Mormon care era considerată de mebrii sectei ca fiind „Scriptură” sau „Un alt testament al lui Iisus Hristos.” Mormonii care se mai numesc și „Biserica Sfinților din Zilele de pe Urmă” își au denumirea de la termenul „Mormon” folosit pentru a-I descrie pe cei care credeau că Joseph Smith este profet a lui Dumnezeu și care acceptau că Cartea lui Mormon este„scriptură.” Mormonii azi sunt divizați în mai multe grupări religioase care s-au desprins în timp de mișcarea mormonă de bază înființată de Joseph Smith.
  • Dacă sunteți membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de către William Booth, la Londra, în anul 1865. Armata Salvării este o denominațiune pretinsă creștină, care are o serie de organizații de caritate în întreaga lume, având o structură cvasi – militară. Membrii mișcării sunt considerați „soldați” și „ofițeri,” iar fondatorul William Booth pretindea la gradul de „general.” „Misiunea” Armata Salvării promovează egalitatea de șanse ines ănt de vârstă, sex, etnie și stare ines . „Este bine camuflată sub acest înveliș al „carității,” ademenind cu „ajutoare” și „activități” pe care „soldații salvării” le fac nu pentru că îi iubesc și le pasă de soarta celor „ajutați”, ci pentru a-I atrage în secta lor.” – A spus un fost membru al acestei „armate.”

Programa sectei este un fel de „credință creștină” cum o numesc ei, dar de fapt este o nouă credință cu influențe creștine (pentru a nu inventa un nou Dumnezeu) au luat din creștinism ce le-a convenit, au mai adăugat pe ici și colo ideile lor „originale„ și „armata este gata de luptă” – mărturisește același fost membru al sectei „Armata Salvării.”

  • Dacă sunteți membru al Bisericii Scientologice, anul în care s-a născut această religie este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy. Această „biserică” care poartă și denumirea de „biserica celebrităților” este una dintre cele mai controversate mișcări religioase ale zilelor noastre.

Scientologia a luat ființă ca ines  de „terapie ines ,” odată cu publicarea de către scriitorul fantast ines ă L. Ron Hubbard (1911-1986), a „Dianeticii” –„Știința ines  a sănătății mentale.” Această carte apărută în SUA în anul 1950 devine în scurt timp „Biblia” unei noi mișcări religioase, cunoscută ca scientologia.

  • Dacă aparțineți uneia dintre organizațiile religioase cunoscute sub denumirea „Martorii lui Iehova” – fondată în 1879 de către Charles Taze Russel; „Mișcarea penticostală” – apărută în anul 1906 după Revitalizarea din Strada Azusa (1906-1909) cunoscută și sub numele de „Mișcarea Carismatică,” „Biserica Nazarineanului,” „Biserica Sfântă,” și multe altele, religia dumneavoastră este una din sutele de noi secte fondate de oameni în aproximativ ultima sută de ani.
  • Dacă sunteți Creștin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, propovăduită și răspândită în toată lumea de Sfinții Apostoli, confirmată și întărită de Sfinții Părinți de la Cele Șapte Sinoade Ecumenice și de atunci nu s-a mai schimbat nimic. De aceea, Biserica noastră Ortodoxă, Biserica Apostolilor și a Sfinților Părinți este considerată cu adevărat: „Una, Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică.”

 

Deosebirile fundamentale între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică

După anii nouăzeci încoace, când mulți cetățeni de ai noștri au avut posibilitatea de a vizita țările europene și chiar a se angaja acolo la muncă și cu traiul a început tot mai des să apară întrebarea:

„Ce diferență există între Ortodoxie și Catolicism?”

Mulți creștini ortodocși evlavioși, mai ales dintre tineri, cer să fie informați despre aceste deosebiri.

Până în anul 1054 după Hristos, Biserica a fost una. La baza rupturii dintre aceste două Biserici care poartă denumirea de „Marea Schismă” au stat mai mulți factori: dogmatici, ecliziologici, morali și politici.

Nu vreau să mă adâncesc prea mult în lămurirea acestei probleme, dar o să mă stărui să expun pe scurt și pe înțelesul tuturor deosebirile fundamentale dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică:

  1. Întâi este Catolicii zic că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul. Această greșeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiul. (Ioan 15;26) Același lucru îl declară și Sinodul II Ecumenic (381) prin articolul opt al Simbolului de Credință.
  2. Al doilea este supremația papală. Papa este considerat de către ei capul suprem la Bisericii Creștine, adică locțiitorul lui Hristos pe pământ! Mai mare decât toți patriarhii! Ceea ce n-a făcut Biserica universală. Mândrie drăcească. Papa se numește urmașul Sfântului Petru!
  3. Infaibilitatea papală. Catolicii afirmă că papa nu poate greși ca om, în materie de credință, când predică el, ceea ce este iarăși o dogmă nouă respinsă de către Biserica Ortodoxă.
  4. Al patrulea este Catolicii afirmă că între rai și iad ar fi un loc mare unde stă sufletul câteva sute de ani și se curăță, apoi se duce în Rai. În Sfânta Scriptură nu se scrie despre asta; nu-i prevăzută nicăieri această învățătură.
  5. Catolicii nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii.
  6. Catolicii mai au o dogmă nouă: imaculata concepție. Catolicii afirmă că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt. Nu este adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieștii părinți, Ioachim și Ana, ca rod al rugăciunii.
  7. Au substanțialitatea. La sfințirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că darurile se sfințesc singure atunci când se zice: „Luați, mâncați…” și celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri.
  8. Celibatul preoților: preoții catolici nu se căsătoresc. Ei sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoții de mir să aibă familie.
  9. Ei au și indulgențele papale, adică poți obține iertarea păcatelor nu numai prin pocăință, dar și prin procurarea acestor indulgențe.
  10. Un ultim punc important este Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la șapte-doisprezece ani și numai arhiereii îi miruiesc.

Iată acestea sunt punctele principale dogmatice și canonice care despart cele două Biserici.

Mai există unele deosebiri mai puțin importante precum: învățătura legată de moștenirea „păcatului strămoșesc”; neîmpărtășirea mirenilor cu „Sfântul Sânge” a lui Hristos; progresul continuu al Bisericii Catolice în descoperirea lucrurilor ascunseale Adevărului relevat, etc.

Dar ca să fie mai clar, gândiți-vă singuri ce ar putea pune pe punct de egalitate cele două Biserici, după ce am fost foarte uimiți ascultând „dezvăluirile misterioase” făcute de Papa Francisc în cadrul unei cuvântări publice:

„Biserica Catolică nu mai crede în iad ca fiind locul în care oamenii suferă și sunt chinuiți de către satana. Această doctrină este incompatibilă cu dragostea nemărginită pentru Dumnezeu. El nu este un judecător dur, ci un prieten și iubitor al umanității. Dumnezeu caută să nu condamne ci doar să îmbrățișeze. Precum povestea despre Adam și Eva, unde vedem iadul ca un instrument literar. Iadul este mai degrabă, o metaforă pentru un suflet singur, izolat, dar toate aceste suflete vor fi unite prin dragoste cu Dumnezeu.”

El a mai adăugat: „Toate religiile sunt adevărate, pentru că există în inimile tuturor care cred în ele. Ce adevăr este acolo? În trecut, Biserica era aspră cu cei care păcătuiau și aveau o viață imorală. Astăzi nu mai facem asta. Precum un tată iubitor care nu-și condamnă copiii, Biserica are loc și pentru heterosexuali și homosexuali, sunt pentru viață, pentru alegere, pentru conservatori și liberali, ba chiar și comuniști, pentru toți suntem aici.”

Apare întrebarea: „Oare Dumnezeu se schimbă de la un an la altul? Sau poate minte Sfânta Scriptură, când ne vorbește de Sodoma și Gomora?Ce este această afirmație a papei Francisc – o erezie? Sau progresul continuu al Bisericii Catolice în descoperirea fațetelor adevărului revelat.”

În ceea ce privește protestanții și calvinii  care în America și Europa Occidentală sunt foarte răspândiți, noi, membrii Bisericii Ortodoxe nu avem nimic în comun cu ei.

Aceștia s-au rupt de Biserica Catolică, începând cu anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin și Hus.

Protestanții au reformat total dogmele stabilite de Sfinții Părinți și au renunțat la cele șapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie, din cele șapte  Taine au păstrat doar două: Botezul și Euharistia, pe care le fac cu pâine nedospită (azimă). Din protestanți s-au „născut” toate sectele neoprotestante care atacă din toate părțile Ortodoxia de astăzi.


 

Credința adevărată sau credința declarată?

 Tu crezi că este Dumnezeu, și bine faci – și dracii cred și se cutremură; (Iacov 2;19) însă credința fără fapte moartă este. (Iacov 2;17). Ce folos este omului care mărturisește, iar cu faptele sale cele rele se leapădă de El? Cum poate fi cineva crezut că are stăpân pe cutare, de vreme ce nu-i slujește? Drept aceea, rob este cel ce ascultă de stăpânul său. Robii cunosc pe stăpânul lor, și-l cinstesc: și noi suntem datori să-L cinstim pe Domnul nostru Iisus Hristos nu doar cu vorba, ci și cu fapta, că însuși Acest Domn al nostru  Iisus Hristos, dă mărturie în Evanghelie: „Nu tot cel ce îmi zice Mie : Doamne! Doamne! Va intra întru Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7;21)

Atei convinși sunt puțini. De multe ori cei ce se declară necredincioși, de fapt își impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-și trăi viața în neorânduială și fără nici o cenzură morală.

Din păcate nici credincioșii convinși nu sunt prea mulți. În Republica Moldova majoritatea covârșitoare a locuitorilor s-au declarat credincioși. Este vorba, însă, de o credință pasivă, care nu determină la acțiune. De fapt, la un moment dat și Apostolii i-au cerut Domnului Hristos: „Sporește-ne credința. Iar Domnul a zis: De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și acesta vă va asculta.” (Luca 17;5-6)

La acțiune duce o credință tare, credință lucrătoare, iar nu una teoretică, declarată. O credință pasivă te face să trăiești ca și cum nu ar exista Dumnezeu.

O credință adevărată, dacă mai ai și o judecată sănătoasă, te determină să trăiești în conformitate cu convingerile tale. Dacă ești creștin, ea te determină să-ți dedici viața lui Iisus Hristos. Ea îți spune că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. Existența Lui este tot atât de adevărată ca și existența ta. El este cu tine chiar și în acel moment când citești acest articol. El te cheamă să devii una cu El, iar scopul vieții tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu ești creștin adevărat dacă nu îți închini întreaga ta viață lui Dumnezeu.

S-ar putea să trăim cu impresia că așa și este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. El a întins o sfoară peste cascada Niagara și apoi în fața a zeci de mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns mulțimea a început să-i scandeze numele: „Blondin! Blondin! Blondin!”

Victorios și-a ridicat brațele și i-a întrbat: „Credeți în mine?” Iar ei au răspuns într-un glas: „Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut liniște le-a vorbit din nou: ”Mă voi întoarce din nou pe aceeași sfoară, dar de data asta vreau să duc pe cineva în spate. Credeți că pot face lucrul acesta?” Mulțimea a strigat: „Credem! Credem!”

A continuat apoi: „Cine vrea să-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toți șovăiau. În cele din urmă s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin și în următoarele trei ore și jumătate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii.

Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo și au strigat: „Credem! Credem! Credem!” Credință adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creștin, ci a avea curajul să-ți pui viața în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.

Credința adevărată te determină la acțiune, te face să pornești cursul despătimirii și să fii preocupat de viața spirituală. Despre o astfel de credință este vorba aici.


 

Esențialul vieții

 

„Un mare savant făcea într-o zi o plimbare pe mare. El a întrebat pe luntraș:

  • Cunoști astronomie?
  • Nu, răspunse luntrașul.
  • Atunci ești destul de sărac, spuse savantul, ai pierdut un sfert din viață. Cunoști poate puțină fizică?
  • Nu, nu cunosc.
  • Atunci ai pierdut jumătate din viață. Dar poate cunoști ceva chimie?
  • Absolut deloc, n-am auzit niciodată vorbindu-se de așa ceva.
  • Ce ignorant! Ai pierdut trei sferturi din viață.

Barca avansă către largul mării… Deodată izbucni o vijelie care provocă o furtună îngrozitoare. Luntrașul spuse savantului:

  • Știți să înnotați, domnule savant?
  • Nu, nu știu.
  • Ei bine, exclamă luntrașul, acum veți pierde patru sferturi din viața dumneavoastră.”

Ce vedem aici? Există unele cunoștințe pe care mulți le socot prioritare în viața omului. Dar vine „furtuna” și descoperim că ele la moment nu ne sunt de nici un folos.

Important este la acel moment dacă noi știm sau nu să „înnotăm.” Viața, pe parcursul ei, ne pune în cale multe capcane și curse, și pentru a le ocoli, a trece peste ele există anumite cunoștințe mai folositoarele unele decât altele: sunt cele care ne ajută să trăim, să ne orientăm existența, cum să ne atârnăm în viață față de evenimentele care se produc în jurul nostru, cum să mâncăm, să dormim, să ne spălăm, să respirăm, să iubim, să ne rugăm, etc. Aceste cunoștințe trebuie să le dobândim.

Esențial în viață este să cunoaștem cum putem intra în comuniune (legătură) cu Dumnezeu, cu lumea divină. Atunci când Iisus Hristos a spus: „Cereți și vi se va da. Căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide,” (Matei 7;7) El ne-a dat tocmai mijloacele de a pătrunde în lumea duhovnicească (supeioară).

A cere, a căuta, a bate, pot evident să se refere și la viața materială, dar în primul rând se referă la viața spirituală, duhovnicească. Ce face omul care se roagă? Nimic altceva decât să ceară, să caute și să bată.

Dar oamenii știu din ce în ce mai puțin să se roage, mulți simt o greutate să facă acest lucru și chiar îi disprețuiesc pe cei ce se roagă. A te ruga nu este o deprindere la modă, ci o necesitate vitală pentru suflet. Rugăciunea este esențialul vieții omenești.

Deseori, unii oameni se cred mari deștepți, mari erudiți, mari intelectuali, iar un așa „personaj celebru” consideră că este o prostie să te rogi lui Dumnezeu.

”Cereți și vi se va da…” dar ce să cerem? Cine cere în noi?… Și cine caută?… Cine bate?…

Inima noastră este cea care cere; sufletul este cel care caută; voința este cea care bate. Inima cere iubirea divină;  sufletul caută înțelepciunea divină; voința are ca ideal puterea divină.

Adevărul și libertatea spirituală vin numai prin prisma acestor trei divinități: iubirea, înțelepciunea și puterea. Mântuitorul Hristos a spus: „Adevărul vă va face liberi.” Deci, atunci când Domnul Iisus Hristos ne spune: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide,” El ne sugerează nouă că o rugăciune pentru ca să fie efectivă (auzită și primită), ea trebuie să fie făcută cu participarea celor trei principii: sufletul, inima și voința. În acest moment suntem auziți pentru că întreaga noastră ființă este legată de cele divine, de Dumnezeu. Dacă nu obțineți rezultate, nu trebuie să deznădăjduiți, să trageți concluzii precum că Dumnezeu este rău sau că nu există, dar să înțelegeți că nu ați știut să faceți rugăciunea în așa fel ca la ea să participe: sufletul, inima și voința voastră. Este esențial acest lucru.

Am citit undeva o istorioară pe care vreau să v-o împărtășesc:

”Un episcop a dorit să se plimbe într-o zi cu barca pe lac. Pe celălalt mal al lacului observă un păstor care își păștea turma. Omul avea o față luminată, liniștită și veselă. Episcopul îl cheamă la el și îl întreabă dacă acesta crede în Dumnezeu și cum se roagă Lui. Păstorul foarte bucuros de această onoare răspunse cu smerenie:

  • Simplu de tot stăpâne, pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu îmi pun toiagul pe iarbă și sar deasupra lui dintr-o parte în alta.

Episcopul indignat strigă:

  • Este o nebunie ceea ce faci tu! Nu te poți ruga așa. Am să-ți arăt cum trebuie de făcut.

Și îi explică îndelung păstorului cum trebuie să îngenuncheze și ce fraze trebuie să rostească pentru a-și exprima recunoștința față de Domnul. Păstorul îl asculta cu multă atenție și se simțea foarte fericit să învețe să se roage mai bine. Episcopul îl părăsi, urcă în barcă și se îndepărtă de mal… Era deja departe când văzu păstorul venind în fuga mare pe urmele bărcii strigând:

  • Părinte, spune-mi din nou cuvintele rugăciunii, pentru că le-am uitat.

Văzându-l mergând pe apă, episcopul înspăimântat, răspunse:

  • Fiule, roagă-te cum vrei, fiindcă știi mai bine decât mine.”

 

În viață se întâmplă să întâlnim persoane simple care nu posedă mari cunoștințe filosofice sau științifice dar care trăiesc o viață duhovnicească curată și adevărată. De ce Hristos n-a venit printre savanți? Înțelegeți-mă corect, nu am nimic împotriva oamenilor învățați, dimpotrivă, eu însumi depun efort pentru a cunoaște cât mai multe. Dar în această goană, după diverse cunoștințe trebuie să fim atenți să nu neglijăm esențialul, dând prioritate lucrurilor mai puțin importante.

Deseori acumulăm cunoștințe inutile, lăsându-le fără atenție pe cele mai importante pentru viața și existența omului, pentru viitorul lui. Unii ajung la nebunia să creadă că lumea este prost alcătuită, că ar putea să facă un plan mai bun, chiar să corecteze planul lui Dumnezeu.

Dacă porțile vă sunt închise în ceruri, puteți bate mult și bine la cele pământești, nimeni nu vă va deschide pentru a vă da ceva. Pentru că în realitate, nu oamenii sunt acei care vă dau ci Unul Dumnezeu. Dacă visteriile cerești sunt închise pentru voi, nimeni nu vă va asculta și nu veți primi nimic. Pentru că nu cunoașteți să cereți, cum să cereți și ce este mai important din cele ce cereți, adică nu cunoașteți care este esențialul!

Adeseori, pierdeți liniștea sufletească pentru nimicuri, iar când vine timpul să vă prezentați în fața Domnului, nu aveți chipul interior corespunzător pregătit, ci lipsit de duhovnicie.

Adesea vă dați și sufletul pentru lucruri de nimic. Dar scris este: „Cei va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16;26)

Părintele Arsenie Boca odată spunea:

„Fiind rânduit să văd și să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor și a lipsei de sfat – și ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie și rugându-mă: „Pentru pacea a toată lumea și pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici,” aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

  • Nu te ruga la Mine să le dau pacea, roagă-te la oameni să-și schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Drept, aceea ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Sfintei Scripturi că „Dumnezeu vestește acum pe oameni, ca toți de pretutindeni să se pocăiască.” (Faptele 17;30) Adică să vie la viața curată și la învățătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu prețul vieții, netemându-se de moarte.”

Omul se roagă la Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă la om să-și schimbe purtările. Socotiți și voi, care de cine să asculte întâi? Răspunsul corect la această întrebare este esențialul vieții noastre…

Trebuie să știm că în lume există o ierarhie a valorilor și că trebuie să deosebim foarte bine ce este „esențial” în această viață trecătoare, și ce nu este. De aceea vă îndemn să căutați și să aflați esențialul vieții: „… Căutați și veți afla… .” (Matei 7;7)


 

Care este sensul vieții pământești?

 

Episcopul Kallistos Ware în lucrarea sa „Împărăția lăuntrică”,  compară existența omului cu o carte: viața pământească este doar prefața (introducerea cărții), iar viața viitoare (veșnică) este principalul ei conținut. Momentul morții nu este sfârșitul cărții, ci începutul primului capitol.

Dea lungul vieții sale, omul își pune o mulțime de întrebări legate de viață, în ce sau cine să creadă, unde poate găsi fericirea, dacă mai există această fericire, dar cele mai multe frământări sunt cu privire la destinul său, al vieții pe pământ, gândindu-se de multe ori la un sens al vieții. Nu este suficient să trăiești, omul ar trebui să știe pentru ce trăiește, care este scopul acestei vieți.

Oamenii de știință au fost preocupați de această problemă, căutând să dea diferite răspunsuri, mai puțin sau mai mult valoroase, la această întrebare.

Este întrebarea care a deranjat întreaga omenire pe parcursul existenței sale. Este una dintre cele mai importante întrebări care s-au pus vreodată.

La această întrebare vine și ne dă un răspuns categoric Învățătura de Credință Ortodoxă.

Lumea a fost creată de către Dumnezeu, cu un anumit scop și este călăuzită de Creator spre atingerea lui. Adică, însoțit de iubire și ascultare, omul trebuie să se miște, să înainteze spre unirea cu Dumnezeu.

Viața fiecărui om este un dar de la Dumnezeu, un talant care trebuie întrebuințat spre folosul omenirii, căci cea mai mare lucrare ce o poate face omul pe pământ este a se îngriji de sufletul său și a al aproapelui său.

Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare „timp al său,” scurt dar suficient pentru dobândirea mântuirii și a Împărăției lui Dumnezeu, care este sensul, scopul și țelul vieții pământești a omului.

Mântuirea noastră, dobândirea fericirii veșnice nu se obține numai prin știință, dar și prin credință puternică în Dumnezeu, liberă de orice îndoială.

Sfânta Scriptură, prin psalmistul David, ne avertizează care este adevăratul sens al vieții omului pe pământ.„Singura și cea mai mare fericire a omului pe pământ este de a se apropia și a-L cunoaște pe Dumnezeu.”Domnul Iisus Hristos ne scoate de la întuneric la lumină, arătându-ne drumul și direcția pe care trebuie să o urmăm: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14;6)

Sfinții lui Dumnezeu ne îndeamnă să mergem pe calea Crucii, care este calea cea dreaptă. Sfântul Serafim de Sarov lasă un testament creștinilor: „Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt.”

Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că Fiul lui Dumnezeu este ușa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide ușa și dacă ușa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui.

Reluând ideea că scopul omului pe pământ este dobândirea Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov vrea să ne spună că mereu trebuie să ne străduim din răsputeri, ca Duhul Sfânt să vină tot mai des la noi, să sălășluiască întru noi, ca să ni-L facă tot mai prezent în noi pe Hristos. Atunci și cheia va fi la noi și ușa se va deschide, iar casa Tatălui ne va primi.

Dar cu părere de rău, nu toți oamenii văd sensul vieții pământești așa cum ni-l prezintă Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, Ortodoxia.

Știința modernă aduce răspunsuri care se potrivesc exact obiectivului care le convine multora, cu argumente și interpretări științifice. Iată, spre exemplu, Sigmund Freud, inventatorul psihanalizei, spune că sensul vieții constă în principiul plăcerii.Un alt om de știință, Alfred Adler, medic și psiholog, pretinde că sensul vieții este principiul puterii.

Învățatul Victor Francl, medic și psiholog, spune că sensul vieții este principiul credinței. Francl susține că nevoia omului de a avea un scop în viață este fundamentală, pentru că atunci când omul găsește un rost vieții sale, sfidând piedicile și greutățile care îi apar în cale, el este capabil să depășească toate obstacolele.

Lipsa sensului existențial, lipsa scopului în viață, lipsa visului de realizat sunt cauzele provocării bolilor psihice, depresiei care cunosc o creștere spectaculoasă în ultimile decenii, mai ales în rândul tinerilor.

Iată cauza principală a maladiilor mileniului al III-lea – vacuumul spiritual, care trebuie să stea în atenția societății zilelor noastre.

În altă ordine de idei, Sfânta Scriptură, de această dată prin „Eclesiastul” ne prezintă realitatea dureroasă a ființei umane: „Oare ce-i rămâne omului din toată munca lui și din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare? Toate zilele lui nu sunt decât numai suferință și îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea nu are odihnă inima lui. Și aceasta este deșărtăciunea!” (Ecleziastul 2;22-23)

Oricare din variantele prezentate mai sus ar fi luate în calcul, noi trebuie să știm că ceea ce este esențial cu adevărat este că sensul vieții nu vine dinafară, ci din puterea lăuntrică a omului, din scopul propus, dar și din stăruința și dârzenia cu care vom lupta pentru dobândirea acestuia.

Viața este un dar de la Dumnezeu și ea are sens în orice condiții, chiar și în cele mai grele, mai mizerabile situații.

În consecință, orice scop al vieții noastre poate fi atins, depinde numai și numai de noi să dăm un sens (ortodox) vieții noastre, să dăm libertate puterii lăuntrice de a ne ridica de la întuneric la lumină, da la vizibil la invizibil, de la imposibil la posibil, de la moarte la viață, de la viața vremelnică la viața veșnică.


 

Ce să cerem de la Dumnezeu?

 

Fiecare om cere de la Dumnezeu anumite lucruri, potrivit grijilor lui. Este dureros că de multe ori, omul vine şi îi cere lui Dumnezeu împlinirea unor nevoi, fără a avea credinţa că Dumnezeu ştie de ce avem nevoie. Şi astfel, puţini sunt cei care se roagă în aşa mod: „Doamne, dă-ne ceea ce ne este de folos nouă!”.

Foarte frecvent cerem de la Dumnezeu anumite lucruri şi nu primim împlinirea lor. Dacă ne întrebăm de ce, răspunsul este simplu; nu ne era de folos.

Sunt însă şi persoane care nu cer nimic de la Dumnezeu. Fie pentru că nu se roagă, fie pentru că unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, ei nu mai doresc ceva deosebit şi de aceea nu-i mai cer nimic. Alţii îi cer nimicuri, lucruri care trec şi care nu le sunt de folos pentru mântuire.

Dar sunt şi persoane care îi cer putere să împlinească în toate voia Sa.

Spunea cineva, pe om îl poţi cunoaşte mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile care le dă. Acelaşi lucru se referă şi la „cerinţele arzătoare” pe care le adresează oamenii lui Dumnezeu.

Adâncimea lui Dumnezeu înr-un om sau superficialitatea (cât de la suprafaţă este Dumnezeu în om) o poţi cunoaşte din lucrurile pe care le cere mai bine decât din cuvintele pe care le spune.

Unii nu-I cer nimic; Alţii Îi cer nimicuri; Unii Îi îi cer socoteala; Alţii, să facă El ce vor ei! Iar alţii, să nu existe în faţa lor (îl ceartă);

Şi lista ar putea continua.

Dar fiind îndemnaţi de cuvintele Sfintei Evanghelii  a lui Hristos: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia; Cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide.” (Matei 7; 7-8) să încercăm să ne răspundem la următoarele întrebări: Oare orice cerere va fi satisfăcută? Orice căutare îşi va găsi răspunsul? La orice uşă vei bate ţi se va deschide? M-am întrebat şi iată ce am primit ca răspuns.

„Cereţi şi vi se va da” – Ce să cerem? La ce fel de cereri răspunde Dumnezeu? Să cerem în primul rând înţelepciune şi pricepere.

„Şi de este cineva între voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da.” (Iacov  1;5)

„S-a arătat Domnul lui Solomon noaptea în vis şi a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau!”

„Dăruieşte-i dar robului tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău…” Şi a zis Dumnezeu: „Deoarece tu ai cerut aceasta şi n-ai cerut viaţă lungă, n-ai cerut bogăţie, n-ai cerut sufletele duşmanilor tăi, ci ai cerut înţelepciune…, iată Eu îţi voi face după cuvântul tău; iată, Eu îţi dau minte înţeleaptă şi pricepută, cum nici unul nu a fost ca tine înaintea ta şi cum nici nu se va mai ridica după tine. Ba îţi voi mai da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi slavă, aşa încât nici unul dintre regi nu va fi asemenea ţie,în toate zilele tale.” (III Regi 3;5,9-13)

Deci, să-I cerem şi noi Domnului sănătate trupească şi sufletească. Să-i cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre.” Să-I cerem dreapta socoteală în tot ceea ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea Judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pământească.

Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care El, şi numai El,  ni le poate da.

„Căutaţi şi veţi afla” – Ce să căutăm?

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6;33)

„Toate acestea” sunt grijile de azi şi de mâine. Adică , ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca, etc.?

Dar cum se vor „adăuga” toate acestea lucruri? Simplu – după voia lui Dumnezeu.

Decât să ne îndeletnicim tot timpul cu grijile şi lucrurile acestei vieţi care oricum nu se mai termină niciodată, cât timp nu le-am oferi noi, mai bine să ne îndreptăm privirea asupra lucrurilor nepieritoare, căutând să adunăm comori care nu pier.

„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”

 

„Bateţi şi vi se va deschide.” Unde să batem, la ce uşi? Există o uşă a harului, a îndurării, a iubirii lui Dumnezeu şi acestă Uşă o găsim în Domnul nostru Iisus Hristos care a zis:

„ Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieţi şi păşune va afla.” (Ioan 10;9)

Multe uşi ne mai stau astăzi încuiate şi noi nu le putem deschide… Dumnezeu are chei pentru toate aceste uşi, dar poate că încă nu a venit timpul să pătrundem în acel loc, şi chiar poate nici de folos nu ne este să intrăm acolo. Şi dacă o uşă închisă nu ni s-a deschis poate că este spre binele nostru şi ne fereşte de anumite pericole.

Iisus este Uşa şi cine bate la această Uşă va intra acolo unde i se va potoli foamea şi setea sufletului.

Concluzia la care am ajuns cu privire la acest verset: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.”

  • Cere o inimă pricepută şi înţelepciune ca să poţi deosebi voia lui Dumnezeu, ce este bine şi ce este rău;
  • Caută Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a căuta alte lucruri;
  • Bate la Uşa la care este Iisus Hristos şi vei primi ceea de ce are nevoie sufletul tău.

 

„Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…”

 

Rugăciunea este o convorbire sinceră, din tot sufletul, din toată inima cu Dumnezeu. Prin rugăciune noi putem comunica cu Tatăl Ceresc zilnic, cerând şi primind binecuvântarea şi îndrumarea Lui.

Rugăciunea ne ajută să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Nu există la noi, ortodocşii, o perioadă strict limitată pentru rugăciune, suntem liberi să ne rugăm oricând simţim nevoia de a face acest lucru.

Există însă rugăciunea de obşte pe care creştinii o săvârşesc în Sfânta Biserică: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor,” (Matei 18;20) în duminici şi sărbători şi rugăciunea particulară pe care creştinul o săvârşeşte oriunde şi oricând, la necesitate. Dar necesitatea este şi seara, şi dimineaţa, şi atunci când ne aşezăm şi ne sculăm de la masă, la începerea fiecărui lucru, la drum, la diferite dureri şi necazuri, etc.

Să vedem acum ce ne spune Sfânta Scriptură în privinţa rugăciunii: „Căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor ce fac rele.” (1 Petru 3;12) Este evident, aşadar, că Dumnezeu ascultă rugăciunile. El ascultă în deosebi rugăciunile celor ce trăiesc potrivit voii Lui: „Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.” (1 Ioan 5;14) Prin urmare, cei care îi adresează cu sinceritate rugăciuni şi cereri lui Dumnezeu trebuie să ştie ce fel de cereri sunt acestea şi în ce măsură coincid acestea cu Voinţa lui Dumnezeu.

Unii oameni, slabi în credinţă, au îndrăzneala să spună că rugăciunile „nu se ridică mai sus de tavan.” Dar, ca să nu fie aşa cum afirmă necredincioşii trebuie să ştim că rugăciunile trebuie să izvorască din inimă, să fie rostite cu sinceritate, să nu fie pronunţate mecanic fără a pătrunde în esenţa lor, să nu vorbim mult dar fără sens. Sfânta Scriptură ne învaţă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, căci ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuință mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6;7-8) Sfânta Scriptură ne avertizează că şi rugăciunile făcute de cei ce nu trăiesc conform voinţei lui Dumnezeu sunt „dezgustătoare” înaintea Lui: „Cel ce îşi opreşte urechea de la ascultarea legii, chiar rugăciunea lui este urâciune.” (Pilde 28;9)

Iată ce ne răspunde Părintele Rafail Noica la întrebarea: „Cum să mă rog?” o întrebare foarte frecventă în zilele noastre.

  • Rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea cultului nostru ortodox – Sfânta Liturghie, unde ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos în forma Sfântului Trup şi a Sfântului Sânge, pe care El ni le dă, ca să ne mântuim – toate rugăciunile sunt vrednice.

 Dar, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă. Atunci când am zis acest cuvânt, la o întrunire cu tinerii, la sfârşit o femeie m-a întrebat: „Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!” Şi mi-a venit răspunsul acesta pe care vi-l zic şi vouă: „Păi, spune asta lui Dumnezeu! Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-i lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu știu cum să mă rog! Tu spune-mi!” Şi pe baza asta continuă: ce te doare, ce năzuinţe ai…” Sfântul Apostol Pavel spune, că este câte o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negrăite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce le avem: ceva ne doare, de ceva ne este frică, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut (chiar mămici tinere care au născut primul copil)  ştie ce vrea copilul –pruncul plângea… Şi la un moment dat mama zice: „A, îi este foame, iertaţi-mă,” şi pleacă şi alăptează pruncul. După care pruncul iar „plânge”, la care mama spune: „Îl doare ceva!” Şi-l întoarce cu faţa în jos, nu-ştiu-ce, până la urmă îl durea burtica – şi… se potoleşte pruncul. Apoi, iar „plânge” pruncul. Atunci mama spune: „Face capricii!” De unde ştii tu toate acestea, mămic-o? Eu nu aud decât un plânset de copil! Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei să înţeleagă. Pruncul nu ştie decât să „plângă” atunci când nu-i este bine. Şi mama ştie ce trebuie să facă. Nu este nevoie ca pruncul să facă un tratat de filosofie pentru ca să îl înţeleagă mămica lui.

Dumnezeu care a făcut mama este mult mai înţelept decât oricare dintre mame, iar suspinurile noastre negrăite, chiar şi tăcerea noastră, le aude Dumnezeu şi ştie cum să ne răspundă.

Părintele Arsenie Papacioc, fiind rugat să spună ceva despre rugăciune a spus:

  • Întâi, ce trebuie spus e că se vorbeşte prea mult despre rugăciune. Asta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea şi în puterea oricui să priceapă acest lucru.

Avem nevoie de o prezenţă continuă a rugăciunii în inimă, această stare continuă de dragoste, de relaţie cu Dumnezeu, asta este esenţa rugăciunii.

Pentru că şi o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Şi o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea obligatorie (după tipic), faci bine. Dar dacă această rugăciune (după tipic), după ce se termină, omul se consideră liber şi achitat de obligaţia rugăciunii din inimă şi se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l ţină prezent. Rugăciunile după tipic sunt mai mult pentru o continuă trezire duhovnicească, un îndemn la rugăciunea inimii, putem spune chiar un început de rugăciune, decât una obligatorie şi formală. De aceea să ştiţi că orice clipă poate să fie un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. Suspinarea nu se face aşa: „Of, of”. Ci o faci lui Dumnezeu izvorâtă din adânc şi îndreptată spre El. Numai astfel va fi auzită, căci este scris: „Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia Mea!” (Matei 7;21)

Ci numai cel care are inimă curată şi sinceră, cel care are inimă smerită şi îndreptată spre El continuu.

Prin urmare, pentru a dobândi cereri folositoare pentru sufletul său, creştinul de asemenea trebuie să se roage cu evlavie, cu fierbinţeală, fără gânduri străine şi păcătoase, cu smerenie, recunoscându-şi slăbiciunile şi căderile în păcate, fiindcă într-adevăr: „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmi 50;28)

Rugăciunea nu trebuie să fie îndoielnică, ci să fie însoţită de încredere, nădăjduind temeinic în făgăduinţa Mântuitorului care zice: „Amin, amin grăiesc vouă, de veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu, va da vouă.” (Ioan 16;23)

Rugăciunea trebuie să fie făcută cu supunere, lăsare la voia lui Dumnezeu. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul zicând: „Facă-se voia Ta.” (Matei 6;10)

Însuși Iisus Hristos ne aduce exemplu atunci când S-a rugat Tatălui Ceresc, în ajunul Patimilor Sale, zicând:

„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar; însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu.” (Matei 26;39, Luca 22;42)


 

Trebuie să meargă creștinul la Sfânta Biserică sau se poate ruga și acasă?

 

Deseori poți auzi de la unii „creștini,” care vor să se îndreptățească pe sine, că nu este neapărat să mergi la Sfânta Biserică și să te rogi… Poți face lucrul acesta și acasă, că doar tot rugăciune este și tot lui Dumnezeu este adresată…

Fiecare om are cunoștințe sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul că el merge la Biserică. Deseori poți auzi de la ei: „Ce rost are să mergi la Biserică, să pierzi atâta timp, să depui atâtea eforturi, să suporți incomodități? Sunt și eu credincios(ă), însă mă rog în suflet. Dumnezeu este acolo, în sufletul meu și nu am nevoie să comunic cu Dumnezeu cu ajutorul unui intermediar.”

 Cum să procedăm în astfel de cazuri și ce să răspundem acestor oameni?

Nu merită luată în serios declarația „creștinilor” care nu frecventează Sfânta Biserică precum că L-ar avea pe Dumnezeu „în suflet.” Este adevărat, că o astfel de stare este idealul suprem al vieții spirituale, al fiecărui creștin adevărat. Este ceea ce ne dorește nouă și Sfântul Apostol Pavel: „O, copiii mei, pentru care sufer iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi.” (Galateni 4;19); „Să vă dăruiască… ca să fiți puternic întăriți prin Duhul Său, în omul dinăuntru, și Hristos să se sălășluiască, prin credință în inimele voastre.” (Efiseni 3;16-17)

Dacă aceste cuvinte: „Dumnezeu este în inima mea,” ar fi fost rostite de Sfântul Serafim de Sarov sau un alt sfânt nevoitor, ele ar fi avut o anumită greutate, întrucât ele ar fi fost expresia sinceră a urmărilor nevoinței lor.

Însă atunci când auzim aceste cuvinte de la un oarecare „creștin,” avem tot dreptul să întrebăm: „În urma căror fapte duhovnicești ați obținut un asemenea succes? Dumnezeu este în sufletul vostru? Explicați-ne și nouă cum ați făcut rugăciunile voastre? Cât de des spuneți rugăciunea „Tatăl nostru” sau „Crezul”? Ce? Nu le ține-ți minte prea bine…? Atunci destăinuiți-ne cel puțin, cum simțiți prezența lui Iisus Hristos în sufletele voastre? Care sunt roadele voastre duhovnicești? Vă ajutăm cu o sugestie: „Iar roada Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, îndelungarăbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, milostenia, blândețea, înfrânarea.” (Galateni 5;22-23)

Trăiți asemenea simțăminte? Nu este vorba de trăsături de caracter, ci de daruri. Darul reprezintă ceea ce nu am avut înainte, ci apare odată cu renașterea noastră duhovnicească și intrând în viața noastră o înnoiește!

Ați avut parte de o asemenea înnoire? Zice-ți că îl aveți pe Dumnezeu în suflet? Dar poate ați confundat credința în Dumnezeu cu prezența în Dumnezeu? Sunteți siguri că aveți credință? Credința adevărată nu acceptă o astfel de confirmare pasivă: „Da, da sunt de acord. Există ceva acolo…” Credința înseamnă a năzui, ea este un imbold puternic: „Eu doresc, vreau și am nevoie să fie așa!”

Credința adevărată înseamnă acțiune. Ea are nevoie de progres, de o experiență nouă. Cel care afirmă însă că: „Eu am credință în sufletul meu!”, pronunță aceste cuvinte cu o privire atât de neexpresivă, încât este greu de crezut că a încercat cel puțin odată o năzuință către Dunezeu.

Nu putem iubi fără a arăta aceasta. La fel, nu putem crede fără a avea manifestări exterioare ale credinței.

Un trandafir pe care îl dăruim unei femei iubite, îl oferim nu pentru faptul că ea ar avea nevoie de el. Dăruim această floare nu pentru a fi admirată frumusețea ei, ci pentru a exterioriza sentimentele noastre față de persoana iubită. Florile procurate și florile dăruite înfrumusețează camera în mod diferit.

Atunci când un bărbat afirmă că iubește pe cineva dar nu face nimic în numele iubirii sale – nu caută întâlnire, nu face cadouri, nu găsește timp să comunice cu persoana iubită, nu depune nici un efort pentru a demonstra dragostea sa – asta înseamnă că pur și simplu se laudă în fața prietenilor care au și ei iubite: arătând astfel că nu este mai prejos decât ei: „uite, am și eu iubită!”

Asemenea sunteți și voi, cei care afirmați că Dumnezeu este în sufletul vostru. Ce ați făcut pentru a pregăti sufletul pentru Miraculoasa Vizită? Ce schimbări s-au produs în voi în urma acestei întâlniri? L-ați îndrăgit pe Cel cu care v-ați întâlnit? Și ce faceți în numele acestei iubiri?

Dacă aceste întrebări vă par cam incomode, atunci nu încercați să-i opriți din drum pe cei acare fac măcar ceva pentru a fi cu Dumnezeu. Nu cel care stă nemișcat trebuie să-i reproșeze celui care merge, chiar dacă se poticnește uneori! Nu are rost să vă justificați indiferența și lenea prin pretinsa voastră „spiritualitate.”

Dar și noi, cei care frecventăm Sfânta Biserică trebuie să fim conștienți pentru ce mergem acolo.

La întrebarea: „Trebuie să meargă creștinul la Biserică?” ne răspunde arhimandritul Mina Dobzeu:

Ca creatură a lui Dumnezeu, omul are manifestări culturale, artistice, morale și religioase.

Una din manifestările religioase este mersul la Biserică.

De ce mergem la Biserică?

  • Pentru că suntem membri a unei comunități de credință, ai Bisericii Ortodoxe, care are un statut întemeiat pe principii de bază ce se desprind de izvoarele credinței: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în care avem norme de credință care includ și participarea la slujbele dumnezeiești în duminici și sărbători, după cum zice psalmistul: „… Întru adunări te voi binecunta, Doamne” (Psalmii 25; 12);
  • Domnul nostru Iisus Hristos mergea la templu și sinagogi, unde citea din Lege, din Psalmi și din Prooroci, din care învățau toți să cunoască Legea Domnului, Legea mântuitoare;
  • Mergem la Biserică pentru că avem porunca bisericească: „Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare”;
  • Mergem la Biserică pentru a participa la rugăciunea de obște și pentru a învăța din Legea Domnului în care suntem botezați și în care avem nădejdea mântuirii, pentru că prin credință suntem mântuiți, dar nu prin orice credință, ci prin credința care ne învață Biserica Ortodoxă;
  • Mergem la Biserică pentru a alcătui ceata duhovnicească și să lăudăm pe Dumnezeu în adunări ca îngerii în ceruri, deoarece Dumnezeu ne-a primit și pe noi, pământenii, să-I slujim Lui cu frică și cu cutremur;
  • Mergem la Biserică în duminici și sărbători pentru sfințirea vieții noastre prin Sfintele Taine. Biserica este locul unde se săvârșește Sfânta Liturghie, care este Jertfa de taină cu valoare infinită, ce însoțește și împlinește rugile noastre;
  • Mergem la Biserică că Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18;20) Domnul fericește pe cei care iubesc casa Domnului: „Fericiți sunt cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda” (Psalmi 83; 5).

Prin urmare, mergem la Sfânta Biserică, în primul rând, nu pentru ca să dăruim noi ceva dar pentru a primi noi ceva. Aici, la Sfânta Biserică oamenilor li se întinde o mână cu Daruri. De aceea frecventarea Bisericii nu trebuie considerată ca o povară ci ca un minunat privilegiu. Ni se oferă dreptul de a fi părtași la Cina cea de Taină, devenind astfel „părtași la Ființa Dumnezeiască.” Prin urmare, Dumnezeu ne cheamă la El ca să ne dea Ceva de neconceput, neînțeles cu mintea. Tot ceea ce putem noi face este să mergem la Sfânta Biserică, acolo unde putem primi de la Dumnezeu acest Ceva. Dumnezeu ne-a căutat și ne-a găsit. Noi trebuie doar să mergem și să ne oprim în acel loc care este mai aproape de Dumnezeu, în locul în care El împarte cele mai minunate Daruri. Din moment ce Iisus Hristos ne întinde Potirul Sfintei Împărtășanii prin Ușile Împărătești ale Sfintei Biserici, ce rost are să mai susținem cu îngâmfare: „Nu este nevoie sa merg la Biserică, eu îl am pe Dumnezeu în sufletul meu!”

Domnul Iisus Hristos ne așteaptă mereu în casa Sa pentru a ne dărui viața veșnică. El, Cel Veșnic, vrea să ne întâlnească pe noi și să se unească cu noi în această viață – ca să nu fim în viața cea veșnică singuri.


 

Lupta gândurilor

 

                                                                           Atunci când omul le vede pe toate cu gânduri bune se curățește și este dăruit cu dar de Dumnezeu. Prin gândurile rele omul îi judecă și îi nedreptățește pe  ceilalți, împiedicând astfel venirea harului dumnezeiesc și lăsându-l pe diavol să lucreze liber  în el.

(Cuviosul Paisie Aghioritul)

Gândurile bune și gândurile rele

         Prin cuvântul ,,gând”, în limbaj ascetic se înțelege fie un gând simplu, ce trece prin minte, fie o mișcare a sufletului spre ines ă spre rău, fie o înclinație, bună sau rea, la care s-a ajuns prin împreună-lucrarea minții, a conștiinței, a simțirii și a voinței. Deoarece gândurile premerg oricărei fapte, pentru ca acțiunile fiecărui om credincios să fie corecte, trebuie ca dintru început cu atenție să se cerceteze gândurile, în așa fel ca să se cultive cele bune și să se elimine cele rele.

Puterea gândului bun

         Patimile sunt adânc înrădăcinate înlăuntrul ines ă și gândul evlavios, gândul bun ne ajută să nu fim robiți de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și își întărește o stare interioară bună, pornirile cele rele încetează să mai acționeze de parcă nu ar mai exista.

         Un gând bun are putere mare. Precum astăzi unele arme noi blochează, cu raze laser, racheta chiar la baza ei și o împiedică să se lanseze, tot astfel și gândurile bune apucă înainte și paralizează gândurile rele chiar pe ,,aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea să ne străduim tot timpul ca gândurile frumoase, bune să anticipeze venirea celor urâte, rele.

Gândurile rele – boală grea

         Atunci când cineva ține un gând rău asupra cuiva, orice nevoință ar face, fie post, fie rugăciune, etc. se pierde și nu ajută la nimic. De ce să nu golească mai întâi butoiul de vinul cel rău și oțetit, să-l spele bine și doar apoi să pună vinul cel bun, ci pune vinul cel bun peste cel rău și așa îl strică și pe acesta? Atunci când omul le vede pe toate cu gânduri bune, se curăță și este dăruit cu dar de Dumnezeu. Cu gândurile cele rele, omul judecă, nedreptățește pe ceilalți, împiedică venirea harului dumnezeiesc și lasă pe diavolul să lucreze liber în el.

         În vremea noastră cea mai grea boală se datorează gândurilor deșarte ale oamenilor lumești. Oamenii le pot avea pe toate, dar dacă le lipsesc gândurile bune se chinuiesc pentru că nu pot înfrunta lucrurile duhovnicește.

         De exemplu! Cineva pornește cu mașina să plece undeva la drum, dar pe cale motorul mașinii se strică și până înlătură defectul, întârzie puțin la destinație. Dacă are gândul cel bun, va zice: ,,Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedica aceasta; altfel poate că aș fi putut nimeri în vreun accident, dacă n-aș fi avut această întârziere. Îți mulțumesc, Doamne, pentru aceasta!”

         Dar dacă nu are gândul bun, nu va înfrunta situația duhovnicește, se va supăra pe Dumnezeu și va huli: ,,Iată am întârziat…și se va năpusti cu cele mai urâte sudalme asupra mașinii și a motorului, pomenind în aceste sudalme pe Dumnezeu și pe toți sfinții.”

         Trebuie să luăm aminte să nu primim telegramele viclene ale diavolului, ca să nu întinăm ,,Locașul Duhului Sfânt” (I Cor. 6; 19) și astfel să se depărteze Harul lui Dumnezeu de la noi și să fim lăsați în întuneric. Căci Duhul Sfânt se sălășluiește în noi atunci când vede că inima și sufletul ne sunt curate, pentru că iubește curăția și nu suportă murdăria.

Gândurile bune aduc ,,sănătate duhovnicească”

         Ce înseamnă ,,sănătate duhovnicească?”

         Se socoate om sănătos duhovnicește care văzând neajunsurile sau virtuțile altcuiva nu se vătămă de ele. Dacă vreți să procedați ines ă voi înșivă, să nu cercetați ce fac oamenii din jurul vostru, ci să vă cultivați gânduri bune, atât pentru cele bune cât și pentru cele rele ce le vedeți la ceilalți.

         Indiferent cu ce scop face cineva ceva, voi puneți-vă un gând bun în minte. Gândul cel bun are dragoste și bunătate în el, îl dezarmează pe aproapele și îl face să se comporte bine.

         Cel care are gânduri bune, are ,,sănătate duhovnicească” și răul îl ines ă în bine și pe toate le vede bune, iar cel cu gânduri rele și pe cele bune le vede rele și urâte.

         De exemplu! Dacă întrebi o muscă: ,,Sunt flori în jurul ines ă?” – ea, îți va spune: ,,Nu știu. Ci știu numai că acolo jos, în groapa aceia, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurății” și îți va înșira toate murdăriile pe care a stat.

         Dar dacă vei întreba o albină: ,,Ai văzut vreo necurăție aici în jurul ines ă?” – ea îți va răspunde: ,,Necurăție? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori frumoase și bine mirositoare” – și îți va enumera o mulțime de flori care mai de care.

         Ați văzut, musca știe numai unde sunt gunoaiele și murdăria, în timp ce ines  știe că acolo este un crin dincolo-o o albăstrică, mai departe o zambilă…

         După cum v-ați d-at seama, unii oameni seamănă cu ines , iar alții cu musca. Cei care seamănă cu musca, în orice situație caută să  afle ce rău există și se axează numai pe el și nu mai văd nicăieri nici un bine.

         Cei care seamănă cu ines  află peste tot binele care există.

Omul stricat (bolnav duhovnicește), stricat gândește, pe toate le interpretează rău și le vede rele. În timp ce acela ce are gânduri bune (sănătos duhovnicește), orice ar vedea, orice îi vei spune, își va pune în minte gândul cel bun și pe toate le va ines pozitiv.

Gândurile de hulă

         Care gânduri sunt de hulă? Gândurile de hulă sunt acelea care ne aduc în minte închipuiri urâte despre Domnul Iisus Hristos, despre Maica Domnului, despre sfinți sau despre ceva dumnezeiesc și sfânt sau chiar și despre preotul slujitor sau părintele ines ă duhovnicesc, etc.

         Aceste gânduri nu trebuie să le spună nimeni nimănui niciodată. La duhovnic ajunge să spunem: ,,Îmi trec prin minte gânduri de hulă despre Hristos, Maica Domnului, despre Sfinți sau despre Sfinția Voastră, duhovnicul meu, ne intrând în detalii.

         Aceste blasfemii și păcate sunt toate ale diavolului; nu sunt ale noastre. De aceea nu trebuie să ne mâhnim și pentru păcatele diavolului.

         Din clipa în care omul, se mâhnește pentru gândurile necurate ce-I trec prin minte despre lucrurile sfinte, aceasta este dovada că ele nu sunt ale lui, ci vin din afară.

         De unde provin gândurile de hulă?

         În primul rând, gândurile de hulă, provin de la diavol. Diavolul îți exploatează sensibilitatea, te face să examinezi prea minuțios unele lucruri, îți lipește mintea de acele lucruri și te chinuiești fără folos. Îți poate ines  gânduri necurate, cărora nu trebuie acordate nici o importanță, fii nepăsător față de ele. Dacă dai puțină importanță unui gând de hulă, acesta te poate chinui, te poate război, te poate chiar zdrobi.

         Cel mai des, gândurile de hulă, diavolul din pizmă le aruncă asupra oamenilor evlavioși, râvnitori în duhovnicie și foarte sensibili față de lucrurile sfinte.

         Le prezintă căderea aceasta mult mai mărită ca să-I mâhnească și dacă nu reușește să-I ducă la deznădejde ca să se sinucidă, încearcă cel puțin să-I înnebunească. Dar dacă nu poate face nici aceasta, îl satisface să le aducă măcar depresie.

         Uneori gândurile de hulă provin și din pricina omului. La ele ne pot duce mândria, slava deșartă, judecarea aproapelui, etc. De aceea, atunci când vă nevoiți și aveți gânduri de necredință, de hulă, să știți că nevoința (lucrarea sfântă) se face cu mândrie.

         Mintea se întunecă din pricina mândriei, începe necredința și omul se golește de harul lui Dumnezeu și acest gol îl ocupă imediat gândurile de hulă.

         Cum să ne protejăm de gânduri de hulă?

         Cea mai bună protecție împotriva gândurilor de hulă este disprețuirea lor, pentru că precum am spus mai sus, nu sunt ale noastre ci ale diavolului.

         Se întâmplă să ne apară aceste gânduri necurate în timpul slujbelor bisericești. Începe a cânta împreună cu corul bisericii, repetă după posibilitate toată rânduiala slujbei, împreună cu slujitorii bisericii sau măcar individual cântă o cântare psaltică în gând, de exemplu: ,,Deschide-voi gura mea…,” ,,Cuvine-se cu adevărat…,” etc. sau rostim rugăciunea lui Iisus Hristos: ,,Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul…” de mai multe ori.

         Dacă atacul nu încetează și diavolul continuă să ne bombardeze cu aceste gânduri de hulă, atunci trebuie să știți că undeva, înlăuntrul vostru, are un acoperământ, are un ines ă. Rezolvarea trebuie să fie clară! Disprețuirea diavolului, deoarece el dă meditații de viclenie.

         Atunci încetăm să mai facem rugăciune, deoarece arătăm că ne preocupă subiectul și diavolul țintește ines ă slab și nu contenește să ne bombardeze mereu cu gânduri de hulă.

         E mai ines ă cântăm. Vezi, până și copii mici când vor să se debaraseze de vreun oarecare copil ce le vorbește ceva neplăcut spun ,,tralala” arătând prin această cântare că disprețuiesc cuvintele celui care îl atacă. La fel să facem și noi diavolului. Dar dacă cântarea noastră nu va fi un simplu ,,tralala” ci o cântare care ines  slavă lui Dumnezeu, va lovi și mai puternic în diavol disprețuindu-l, atacul va înceta.

Când ne facem vinovați pentru gândurile de hulă?

         Omul se face vinovat pentru gândurile de hulă dacă nu se mâhnește când are un astfel de gând dar stă și discută cu el.

         Cu cât primești gândurile de hulă, cu atât mai mult vei primi tulburarea diavolului, pentru că atunci când omul primește un gând de hulă și-l cercetează și discută cu el, primește o mică demonizare.

         Dar dacă omul se mâhnește atunci când vin astfel de gânduri și nu discută cu ele, acelea se taie singure pentru că nu sunt hrănite. Copacul care nu este udat se usucă. Dar din clipa când cineva se complace în ele, fie și puțin și le hrănește, ele se întăresc și va fi foarte greu de scăpat de ele.


 

Există un singur Dumnezeu pentru toți?

 

Timpul în care trăim este o perioadă dificilă referitor la adevărurile de Credință Ortodoxă. Ortodoxia este lovită tot mai des de către „prietenii ei” din diferite părți. Tot mai des răsună glasuri precum că toate religiile se închină unuia și aceluiași Dumnezeu, excepție fiind doar că unii îl numesc într-un fel, alții în alt fel, dar în principiu nu este nici o diferență între „dumnezeii” tuturor religiilor.

Această idee a fost adusă și dezvoltată de „mișcarea ecumenică.” Dar cu părere de rău, a fost preluată și de mulți creștini ortodocși.

Veacul nostru este un răstimp al șovăielilor duhovnicești, când mulți creștini sunt „purtați încolo și încoace de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii.” (Efiseni 4;14)

Se pare  că a venit cu adevărat vremea, când oamenii „nu vor mai suferi învățătura sănătoasă ci, dornici să-și desfăteze auzul, își vor grămădi învățători după poftele lor; își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme.”

(2 Tim. 4;3-4)

Acum vă îndemn să cercetăm cât de întemeiată este afirmația precum că toate religiile se închină „unuia și aceluiași Dumnezeu,” în lumina Sfintei Scripturi.

Pentru a explica esența problemei ne vom limita la trei religii, care s-au succedat în istorie una după alta, în ordinea următoare: iudaismul, creștinismul, islamul. De fapt, aceste trei religii pretind o origine comună în Avraam (iudeii și musulmanii în trup, iar creștinii în duh), tocmai de aceea toate trei religii se supun  (fiecare în felul ei) unuia și aceluiași Dumnezeu – Dumnezeul lui Avraam. Avraam s-a închinat Dumnezeului Celui adevărat; iar evreii, prin Isaac, și musulmanii, prin Ismael (fiul lui Avraam), sunt urmașii acestui închinător întru adevăr. Aici trebuie clarificate mai multe lucruri. Avraam nu se închina unui Dumnezeu unipersonal, așa cum îl concep alte religii monoteiste, ci lui Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi. Citim în Sfânta Scriptură: „Apoi Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam la stejarul Mamvri. Atunci ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei Oameni stăteau înaintea lui; și cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ.” (Facerea 18, 1-2) Cum era așadar Dumnezeu, atunci când i s-a închinat lui Avraam? Avea oare o formă unipersonală sau chipul Sfintei Treimi? Noi, creștinii ortodocși, cinstim această arătare veterotestamentară a Sfintei Treimi în ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri care închipuie vechiul stejar, și ne închinăm în fața icoanei Celor trei Îngeri, cum a făcut și Patriarhul Avraam! Iar credința lui Avraam era credința în Iisus Hristos, după cum Domnul nostru însuși a spus-o: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea, și a văzut-o și s-a bucurat.” (Ioan 8 ,56)

Aceeași era și credința proorocului și regelui  David, care L-a auzit pe Tatăl Ceresc vorbind cu Fiul Cel de o ființă cu Sine: „Zis-a Domnul Domnului Meu” (Psalmi 109;1,  Faptele Apostolilor 2;34). Aceeași era și credința celor trei tineri din cuptorul cu foc care au fost scăpați de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3;25); și a proorocului Daniel, căruia i s-au descoperit cele două firi ale Lui Iisus în taina întrupării Sale, văzând cum Fiul Omului a venit la Cel Vechi de Zile (Daniel 7;13). De aceea spune Domnul, adresându-se urmașilor lui Avraam: „Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam,” (Ioan 8;39) „iar aceste fapte sunt să credeți în Acela pe care El L-a trimis.” (Ioan 6;29)

Cine sunt, așadar, urmașii lui Avraam? Fiii lui Isaac, după trup sau fiii Agarei egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael urmașii lui Avraam? Ce ne învață Sfânta Scriptură prin gura Sfântului Apostol Pavel? „Făgăduințele au fost rostite lui Avraam și urmașului său. Nu zice: „și urmașilor” – ca de mai mulți – ci ca de unul singur: „și urmașului tău,” care este Hristos.” (Galateni 3;16)  „Iar dacă voi sunteți a lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință.” (Galateni 3;29) Așadar, în Iisus Hristos a devenit Avraam tată a multor neamuri. (Facerea 17;5, Romani 4;17) Având asemenea făgăduințe și asemenea adeveriri, ce înțeles mai are descendența din Avraam, după trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sămânță sau urmaș, dar numai ca preînchipuire a lui Iisus Hristos. Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16;1), Isaac s-a născut printr-o minune, din „neputința” unei femei sterpe și vârstnice, deci contrazicând legile naturii, după cum Mântuitorul avea să se nască din Fecioară în chip minunat, la fel contrazicând legile naturii. Isaac a fost urcat spre jertfire pe muntele Moria, așa cum Iisus avea să urce pe Golgota, purtânt pe umeri lemnul jertfei Sale. Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, precum un altul a rostogolit piatra pentru a face cunoscut oamenilor că mormântul era gol, și că Cel înviat nu mai era acolo.

Acum să ne răspundem la o întrebare: „Cine din toți salvatorii omenirii s-a adus pe Sine în jertfă pentru izbăvirea și pentru mântuirea neamului omenesc, cum S-a adus Domnul Iisus Hristos?” Poate „Buddha” (dumnezeul budiștilor) care este un personaj mitologic? Poate „Russel”(1852-1916) care i-a „născut” pe iehoviști    (Martorii lui Iahova) pe la sfârșitul secolului XIX, care nu-l consideră pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat ci o simplă creatură? Poate „Brahma” la hinduiști, a căror „vede” sunt nimic mai mult decât o „teologie mitologică” adică o teologie religioasă? Și lista poate să continue. Cine?

Nu! Noi nu avem același Dumnezeu ca și necreștinii! Condiția obligatorie pentru a-L cunoaște pe Tatăl, este Fiul: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl, nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14; 6-9) Dumnezeul nostru este Dumnezeul cel întrupat, pe care L-am văzut cu ochii noștri, și mâinile noastre L-au pipăit (I Ioan 1;1). Ceea ce este nematerial S-a făcut material pentru mântuirea noastră, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, și ni S-a arătat nouă. Dar când oare S-a arătat El printre evreii și musulmanii de astăzi, așa încât să putem spune că și ei îl cunosc pe Dumnezeu? Iar dacă ei îl cunosc pe Dumnezeu pe deplin, fără a avea nevoie de Iisus Hristos atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a murit și a înviat în zădar!

După cuvintele lui Hristos, ei încă nu-L cunosc deplin pe Tatăl. Ei au anumite concepții despre Tatăl; acestea însă nu cuprind revelația supremă, suprarațională a lui Dumnezeu, așa cum i-a fost ea dată omenirii prin Iisus Hristos. Pentru noi, creștinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînțeles, de nedescris și nematerial, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Dar pentru mântuirea noastră, El s-a făcut ( în măsura în care ne împărtășim de El) material, cu putință de cuprins cu mintea și de descris, arătându-Se prin taina întrupării Fiului Său. De aceea, Sfântul Ciprian al Cartaginei, afirmă că cine nu are Biserica drept Mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată!

La întrebarea: „Vor moșteni necreștinii Împărăția lui Dumnezeu?” răspundem cu cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3;5)

Iar Sfântul Apostol Pavel a întărit aceste cuvinte spunând că la acei oameni , la care nu a ajuns Evanghelia lui Iisus Hristos și propovăduirea Lui, vor fi judecați după legea conștiinței (legea morală).

Iar la întrebarea multora: „De ce nu i-ar lua Dumnezeu pe toți în rai?” voi răspunde cu o mică istorioară:

Odată, cineva s-a pornit în pădure după ciuperci. Anul acela fusese nu prea ploios și, evident că ciuperci erau foarte puține. Timp de trei ore a strâns doar câteva ciuperci. Obosise și hotărâse să se întoarcă acasă. Și, deodată, ce bucurie, chiar în fața sa în iarbă a văzut o ciupercă enormă. Stătea acolo de parcă se cerea în coș. A cules ciupearca, a tăiat-o atent în două ca să încapă în coș, dar privind-o înăuntru a văzut că era plină cu viermi. Nu mai era bună. S-a întristat omul și a spus: „Ei, ce draga mea, vrei în coș? și eu vreau să te iau, dar dacă te voi lua, viermii vor mânca și ciupercile pe care le am. Iartă-mă deci, dar te voi lăsa aici.”

Același lucru se întâmplă și cu oameni plini de orice fel de necurăție, răutate, vorbe urâte, alcoolism, narcomanie, desfrâu și multe altele. Ei nu sunt potriviți pentru Împărăția Cerului pentru că este imposibil să se afle împreună lumina și întunericul, curăția și murdăria, dragostea și ura, sfințenia și întinăciunea, adevărul și minciuna.

În Împărăția cerurilor ajung doar cei sfinți și sănătoși sufletește.

La toate cele relatate mai sus cineva ar putea să-mi reproșeze spunând: Da, deacord, dar vorbiți aici de Dumnezeul vostru, al creștinilor, dar nu este numaidecât să crezi în El, mai sunt și alți „dumnezei” și eu ma închin altuia.

Cei care au citit și cred Sfânta Scriptură sunt siguri că există un singur Dumnezeu adevărat.

Prin profetul Isaia, Domnul spune: „ … Înainte de Mine nu a fost Dumnezeu și după Mine nu va mai fi. Eu, Eu sunt Domnul și nu există izbăvitor afară de Mine! Eu sunt Dumnezeu din veșnicie și de aici încolo Eu sunt! … . (Isaia 43;10-11;13)

Tot acest lucru ni-l relatează Sfânta Scriptură în (Deuteronom 4;4, Ielirea 20;2-3, Ioan 17;3).

Dar celor care nu cred în Sfânta Scriptură le vom vorbi în felul următor:

Dacă spunem că sunt mulți dumnezei, este necesar să se observe deosebire între ei, căci dacă nu este deosebire între ei, este mai degrabă unul singur și nu mai mulți. Dar dacă este deosebire între ei, unde este desăvârșirea? Căci nu ar fi Dumnezeu dacă ar fi lipsit de desăvârșire, fie în ceea ce privește bunătatea, puterea, înțelepciunea, timpul, fie în ceea ce privește spațiul. Dar identitatea în toate indică mai degrabă un singur Dumnezeu și nu mai mulți.

Dar cum va fi păstrată necuprinderea dacă sunt mai mulți dumnezei? Căci acolo unde ar fi unul nu poate fi celălalt: Cum ar putea fi condusă lumea de mai mulți: Oare nu se va descompune și se va nimici ea, cunoscând bine relațiile și lupta dintre conducătorii pământești! Căci deosebirea aduce după sine și împotrivirea. Dar dacă ar spune cineva că fiecare conduce câte o parte, atunci voi întreba: Cine a rânduit acest lucru și cine a făcut împărțeala? Evident –Dumnezeu.

Prin urmare, există un singur Dumnezeu desăvârșit, necuprins, făcător al Universului, mai presus de desăvârșire și înaintea oricărei desăvârșiri. Acesta este Dumnezeul cel Adevărat, Unul în Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.


 

Permite Biserica Ortodoxă căsătoriile între ortodocși și

neortodocși?

 

La întâlnirea Întâistătătorilor din Bisericile Ortodoxe care a avut loc în perioada 16-27 iunie 2016 în Creta, la care au luat parte marea majoritate a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, s-a ajuns la concluzia că Biserica Ortodoxă interzice căsătoriile între ortodocși și neortodocși, iar căsătoria dintre ortodocși și necreștini este absolut interzisă.

Conform acriviei canonice adoptată de Marele Sinod Panortodox, căsătoriile mixte între ortodocși și neortodocși sau necreștini sunt interzise.

Iată deci deciziile luate de membriii Sfântului Sinod Ortodox, care vin în completarea celor deja existente, referitor la căsătoria ortodocșilor în general și a căsătoriei între ortodocși și neortodocși în deosebi.

 

  • Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă;
  • În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (Facerea 2;23). Această unire era legată de la început nu numai de comunitatea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Tastament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn,” schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (Ioan 2;11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5;32);
  • Impedimente la căsătorie și aplicarea iconomiei. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericele Ortodoxe Autocefale locale este definită și descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect;
  • Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii ;
  • Potrivit sfintelor canoane ( canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;
  • Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiției canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă căsătoria după hirotonie;
  • Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și neortodocși sau necreștini, s-a hotărât: Căsătoria între ortodocși și neortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext); Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului; Căsătoria dintre ortodocși și necrești este absolut interisă, conform acriviei canonice.
  • La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.

Notă: „Căsătoria între ortodocși și neortodocși (dar crești) este totuși posibilă cu acordul bisericii, cu aprobarea episcopului. Se permite acest lucru dar cu o condiție, și anume, ca copiii rezultați în urma acestei căsătorii să fie botezați ortodocși.


 

Relațiile creștinului ortodox cu lumea

 

Sfântul Apostol Iacov spune: „… Nu știți, oare, prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu? Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu.” (Iacov 4;4) De ce? Pentru că, lumea, trupul și diavolul sunt cei trei mari vrăjmași ai mântuirii.

Sfântul Simeon Noul Teolog se întreabă: „Ce mi-a dat mie lumea? Și ce dobândesc acum cei  ce se află în lume?”

Iată stă un copac și doi șobolani îi rod, puțin câte puțin, tulpina… Iar jos se află un lac fără fund și în el un crocodil care și-a deschis larg botul înfiorător, iar pe copac stă un om și diavolul îl ispitește; ba îi arată un măr, ba altul, și omul fiind ademenit, mușcă din măr și uită că jos e lacul și moartea – atât de aproape! – iar șobolanii continuă să roadă tulpina.

Șobolanii sunt ziua și noaptea, copacul – viața lumească, iar lacul cu crocodili – gheena iadului. Diavolul zi și noapte ne ispitește pe noi cu bunurile pământești. Nu-l ascultați pe el, nu vă supuneți lui…

Imaginați-vă că mergeți cu trenul. Vă aflați într-un compartiment, discutați cu însoțitorul și priviți distrat prin geam, iar dincolo de sticla geamului se perindă pădurii, câmpii, râuri, orașe și toate trec pe alături, pe alături, pe alături… Astfel trebuie să trăim, conversând cu Dumnezeu și lasă să treacă pe alături chipul acestei lumi, să nu ne abată de la discuție.

Calea pe care merge lumea ce nu știe de Dumnezeu este largă; mulțimi de oameni merg pe ea. Diavolul și-a întins pe ea capcanele, și-a împrăștiat mrejele – bogăția, distracțiile, plăcerile – și oamenii nu observă că merg spre pieiri și, că sufletul le este mort în ciuda faptului ca sunt vii aici pe pământ.

Credința în Dumnezeu este sufletul poporului, și atunci când credința se stinge, el se preface într-un cadavru puturos, care ușor se descompune și putrezește. „Când moare un om apropiat și iubit, suntem îndurerați și plângem, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, iar când ne moare sufletul, pentru că mergem pe calea largă, noi râdem.”

Dar și noi, credincioșii, trebuie să trăim în lume: nu fiecare poate ieși din ea. Cum atunci să ne ferim de spurcăciunea păcatului, cum să ne ferim de ispitele ei, să rezistăm tentațiilor ei? Precum peștele din mare sau din ocean nu se pătrunde cu sarea acestora; la fel și noi, trăind în lume, trebuie să nu ne îmbibăm cu murdăria ei, cu viciile și patimile ei.

Să luăm de exemplu „pacostea” omului modern – calculatorul și televizorul. Mulți credincioși întreabă, este păcat oare să-l privești? Să explicăm printr-un exemplu. Pe episcopul Novgorodului Ioan îl ispitea necuratul: s-a aciuat în spălătorul lui. Iar episcopul niciodată nu se atingea de nimic fără a însemna obiectul cu semnul crucii; a făcut cruce spălătorului și l-a legat pe drac cu puterea lui Dumnezeu. Diavolul însă, temându-se de pedeapsa „șefului” său începu să-l roage pe episcop să-l elibereze, promițându-i că-i va îndeplini orice dorință. Episcopul căzu de acord: „Bine, te voi elibera, numai să mă duci chiar în această noapte în sfântul oraș Ierusalim – eu trebuie să slujesc acolo un Tedeum și să mă închin Mormântului Domnului.” Necuratul a luat chip de cal înaripat și episcopul Ioan a zburat călare pe dânsul într-o singură noapte la Ierusalim și înapoi.

Reiese că pentru o faptă bună poți folosi nu numai televizorul și calculatorul, ci și pe necuratul! Dacă la televizor ar arăta și ar învăța cum să-L aflăm pe Dumnezeu, cum să ne iubim aproapele, dacă ar povesti despre castitate și morală, despre trezvie, adică dacă ar educa sufletul omului pentru mântuire și viața veșnică, în acest caz ai putea privi televizorul. Dar fiindcă, pe micile ecrane noi nu vedem aceste lucruri, ci doar războaie, omoruri, amoralitate plus lecții de ateism, el nu aduce nici un folos sufletului.

Așadar, nu iubiți cele din lume! Către aceasta ne cheamă Domnul, aceasta ne învață Sfinții Părinți: „Precum acolo unde este glod se adună porcii, iar unde e floare și mireasmă se adună albinele, la fel și acolo unde sunt cântece desfrânate se adună dracii, iar unde se aud cântări duhovnicești pogoară Harul Duhului Sfânt și sfințește buzele, sufletul și casa noastră, este chemat și vine Hristos,” spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Domnul ne făgăduiește viață nouă, bucurie veșnică; pentru aceste bunuri veșnice să ne lipsim de cele vremelnice, să ne răstignim lumii și să ducem o luptă neîmpăcată cu ea. În această luptă trebuie să fim tari, credincioși lui Dumnezeu până la moarte. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare la calea mântuitoare, însă El este râvnitor și nu rabdă când omul îl trădează pe El și începe să slujească lumii.

Iată o povestire cu tâlc. Într-un sfânt locaș trăia un ascultător (poslușnic), care cânta în corul monahilor. Avea o voce minunată, cea mai bună din cor, și poporul întotdeauna se delecta cu cântarea lui. Odată, în mănăstire veni un profesor de la conservator și auzindu-l, începu să-l convingă să lase mănăstirea și să vină la studii. Profesorul a venit și a doua oară, și a treia oară, îl ispitea în fel și chip: vei fi împresurat cu flori, dus pe mâini… Și l-a ademenit: ascultătorul a lăsat mănăstirea. Au trecut câțiva ani și egumenul mănăstirii, trecând prin curte, văzu la poartă un cerșetor cu nasul bandajat și cu mâna întinsă. I-a dat o monedă și merse mai departe, dar cerșetorul l-a oprit: „Părinte, nu mă recunoașteți? Eu sunt cântărețul care am cântat aici…” „Mi-amintesc… dar ce s-a întâmplat?” „Vai, părinte, un necaz mare… ” Și i-a povestit cum s-a dus în lume, cânta și era slăvit de toți – împresurat cu flori, dus pe mâini. Apoi însă făcu cunoștință cu niște oameni dubioși și s-a molipsit de o boală contagioasă, care i-a distrus gâtul și nasul. „Și nimeni nu mai avea nevoie de mine, m-au alungat ca pe un câine…” „Da, zise duhovnicul, Domnul e râvnitor. El ți-a dat dar ca să-I slujești, iar tu L-ai trădat, ți-ai dorit slavă ție, iar nu lui Dumnezeu. Pocăiește-te!”

Iată cum trebuie să mergi după Hristos: să lași totul, să nu te temi de nimic, să nu-ți pară rău de nimic; așa Sfântul Apostol Petru și-a lăsat mreaja sa, așa văduva săracă a dat ultimii doi bani; și toți oamenii cuvioși, care s-au răstignit lumii, nu aveau nici o bogăție, decât unica bogăție nemăsurată, harul Duhului Sfânt. Bunurile pământești, ca niște cârlige, ne țin strâns, ne apleacă spre pământ și nu ne lasă la Dumnezeu; iar când vom pune pe primul loc mântuirea sufletului, atunci celelalte ni se vor adăuga nouă. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6;33)

Principalul constă în alegerea noastră, în hotărârea de a merge după Hristos, văzând aceasta, Domnul ne trimite har, iar când omul cunoaște ce înseamnă harul lui Hristos, el uită toate grijile lumești, toată deșărtăciunea acestei vieți, uită cele pământești, vremelnice, ca să moștenească viața veșnică. Mântuirea se săvârșește atunci când voința noastră liberă se întâlnește cu voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca fiecare să se mântuiască, iar ceea ce facem împotriva voii lui Dumnezeu, neapărat duce la pierzanie. De aceea trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu și în toate cazurile vieții, întotdeauna și oriunde să repetăm în gând: „Doamne, fie voia Ta cea sfântă, nu cum vreau eu, ci cum vrei tu, pentru că eu sunt praf și cenușă.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)


 

Dacă Dumnezeu este bun de ce există răul în lume?

 

Când vine vorba de „obiecții intelectuale” cu privire la credința în Dumnezeu, există o „obiecție” care este cea mai frecventă: Dacă Dumnezeu este bun atunci de ce avem atâta suferință și durere în lume?

Aceasta este una din întrebările pe care le primim de multe ori de la persoane mai sceptice în problemele credinței în Dumnezeu sau de la cei care nu trec prea des pragul Sfintei Biserici.

O să încerc să răspund la această întrebare punând accentul pe relațiile noastre cu copiii noștri. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în relația noastră cu Dumnezeu să apelăm la relațiile: părinți – copii sau copii – părinți. Majoritatea dintre noi cunoaștem foarte bine comportamentul unui copil la o vârstă fragedă. Copilul aleargă, cade, se cațără peste tot, trage de tot ce apucă, desface, strică, demontează, nu lasă fără atenție tot ce este în casă și-n jurul lui. De multe ori se întâmplă să se lovească, să cadă, să se traumeze și tocmai de aceea trebuie să fim pe lângă ei majoritatea timpului. De obicei, copiii, deseori mai sunt și puțin alintați și uneori ajungem chiar să ne „certăm.” Din dorința și curiozitatea de a le încerca pe toate , uneori intenționează să facă chiar și lucruri periculoase ca de exemplu: se urcă pe geam, vâră mâna la aragaz, ori se joacă cu priza, stă cu mâinile în apă la chiuvetă, etc.

În aceste cazuri îi certăm și-i atenționăm să nu mai procedeze astfel pentru că este periculos și nu e bine deloc ceea ce fac ei. Se opresc puțin, ascultă și după câteva clipe încearcă din nou. Îi certăm din nou. Și iarăși se repetă același lucru. Astfel vedem, că oricât de mult nu ne-am stărui noi să le explicăm pericolul căruia se expun, observăm că nu prea înțeleg. Uneori însă este prea târziu să-i mai ajutăm și atunci cad, se lovesc, se rănesc și încep să plângă. Apoi observăm că încep să ocolească locul unde s-a produs incidentul, s-au lovit ori s-au rănit, deja le este frică de locul unde s-au fript.

Cu toții ne iubim nespus de mult copiii și le vrem binele, dorim ca ei să nu sufere niciodată, dar este imposibil să stăm doar cu ochii pe ei și să-i mustrăm în fiecare secundă.

Dorim ca ei să procedeze corect, nu că le-am zis noi, ci că acel lucru le va provoca rău acum sau mai târziu. Nu vrem ca ei să facă binele forțat, de ochii lumii, iar atunci când sunt singuri sa facă rău.

Astfel noi dorim, ca pe baza experienței acumulate până acum, pe baza sfaturilor pe care noi le-am dat și cu ajutorul nostru să reușească să se ferească de rău și să facă mereu doar binele, asigurându-și astfel o viață frumoasă.

Astfel, întrebarea de la început, raportată la relația noastră cu copiii noștri ar suna în felul următor:

„Dacă eu ca tată exist, de ce copilul meu greșește?”

Dacă copilul meu greșește, asta nu înseamnă că eu vreau să greșească sau că eu nu exist, ci doar că eu vreau ca copilul meu să facă binele de bună voie dar nu forțat în continuu.

La fel este și în relația noastră cu Dumnezeu. El vrea ca noi să facem numai lucruri bune, și ne dă ajutorul Lui pentru asta, dar nu ne constrânge, pentru că altfel ne-ar anule pe noi ca persoane, ne-ar transforma în niște roboței care răspund la comenzi, sau niște sclavi care fac binele forțat și nu din propria conștiință. Deși ne-ar putea feri mereu de suferință, uneori Dumnezeu ne lasă să cădem și să ne rănim, ca să înțelegem din propria experiență că încălcarea voii Lui aduce suferință atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru. Permite Dumnezeu suferințe în viața noastră pentru a vedea că păcatul (o alegere greșită a voii noastre) ne chinuie și mai mult, în loc să ne bucure.

Dar trebuie să facem o precizare clară: Dumnezeu permite ca noi să suferim parțial și nu așa cum merităm noi să suferim pentru păcatele noastre. Pe de o parte ne dăm seama de ce Dumnezeu acceptă suferința în lume, dar pe de altă parte nu înțelegem tot planul Lui.

Fără îndoială Dumnezeu are un plan. Din moment ce Dumnezeu știe totul, El nu este surprins de prezența în lume a păcatului și a răului care aduc atâta suferință. Dar dacă Dumnezeu știe tot din veșnicie atunci El este perfect capabil să folosească suferința în lume pentru a-și duce la capăt planul Său de mântuire. Cel mai bun și mai simplu exemplu este Iisus Hristos, care a suferit din mâna unor oameni răi. Prin suferința Sa pe Sfânta Cruce și prin Învierea Sa noi avem certitudinea biruinței asupra morții. Acesta a fost planul lui Dumnezeu din eternitate pentru ca Hristos să moară pentru păcatele noastre, deși a fost răstignit de către niște oameni ca noi. Asta înseamnă că Dumnezeu a inclus în planul Său de mântuire, răul și suferința ca o realitate, pentru a-și putea îndeplini voința. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul răului, ci doar că El este mai presus de toate și poate folosi inclusiv suferința, pentru a putea împlini un bine și mai mare.

Dacă Dumnezeu trebuie să oprească răul din lume atunci El trebuie să pună capăt la tot răul. Asta înseamnă că ucigașul trebuie oprit să omoare iar hoțul trebuie oprit să fure. Dar răul pornește, în primul rând, din gând și atunci ar însemna ca Dumnezeu să ne oprească să și gândim. Dar dacă nu gândim, mai suntem noi oameni atunci? Nu. Mai degrabă niște animale.

În continuare, mai sunt și alte explicații la ceea ce numim noi rău. Richard Wurmbrand – vorbind despre bine și rău, zicea: „Mielul este bun pentru că vreau să-l mănânc eu. Lupul este rău pentru că vrea să mănânce el mielul pe care vreau să-l mănc eu.”

Vedem din asta că unele lucruri sunte bune sau rele doar din propriul punct de vedere.

Noi suntem prea mici ca să putem înțelege toată înțelepciunea lui Dumnezeu, cu care a făcut Cerul și Pământul, și toate câte există în ele. Noi trebuie să ne înțelegem limitele noastre și să ajungem să cunoaștem că Dumnezeu este Atotbun. Atunci când trecem prin încercări grele și boli, El este bun și ne iubește foarte mult, chiar și atunci când nouă ne pare ca asta nu e dragoste și bunătate.

Cu această problemă s-au luptat proorocii Moise, David, Isaia și alții. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a adus completări cu Învățătura Lui. Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Apostol Ioan au făcut același lucru.

Psalmistul David scrie: „Gustați și vedeți că bun este Domnul, fericit bărbatul care nădăjduiește în El.” (Psalmul 33;8) Sfântul Apostol Petru scrie: „De vreme ce ați gustat și ați văzut că bun este Domnul .” (1Petru 2;3)

Adică, dacă ai gustat că Domnul este bun, leapădă din tine toată răutatea, învață să fii bun cum El este bun. Bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la schimbare spre bine, căci bunătatea este un dar dumnezeesc pe care nu întotdeauna noi, oamenii îl înțelegem.

Drept exemplu ne servește jertfa adusă de Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce, pentru mântuirea neamului omenesc.

În secolul XX (1914-2003) a trăit un mare om a lui Dumnezeu, numit Paul Brand, medic la leproși. Studiind lepra, a descoperit un lucru neobișnuit. A văzut că efectul cel mai groaznic al leprei este că bolnavul se deprinde întratât cu durerea că nu o mai simte. Și atunci apare pericolul ca rănile lui să devină și mai strașnice. Se lovește, se apucă cu mâinile rănite, trage și se rănește și mai tare căci nu mai simte durerea. Suferința, durerea sunt cele mai importante lucruri pentru apărarea noastră.

Paul Brand a scris și o carte pe care a numit-o: „Binecuvântarea pe care nimeni nu o dorește – binecuvântarea suferinței.”

Suferința există pentru ca noi, oamenii, să ne apărăm integritatea organismului nostru. Dacă nu ar fi suferință în lume, nimeni nu s-ar mai apăra, nimeni nu s-ar mai nevoi.

Sunt încă multe răspunsuri la această problemă. În suferință, dreptul Iov L-a cunoscut mai aproape pe Dumnezeu. Scriitorul rus Aleksandr Soljenițân, după ce l-a cunoscut pe Domnul Iisus Hristos în gulagul comunist a exclamat: „Bine ai venit suferință, bine ai venit închisoare!”, bucuros că anume acolo, în lagăr, l-a cunoscut pe Dumnezeu; și este un mare păcat ca să-L judecăm pe Dumnezeu de ce El lucrează într-un fel sau altul.


 

Care trebuie să fie atitudinea corectă a creştinului ortodox faţă de moarte

 

Cel care conştientizează realitatea morţii a găsit sensul adevărat al vieţii – ne învăţă Părinţii Bisericii.

Sunt mulţi creştinii zilelor noastre care nu vor să audă de moarte. Ei nu văd în moarte un învăţător, ci o sperietoare care-i face să se înfricoşeze de propriul sfârşit şi să ducă o existenţă tristă. Cum să înţelegem sensul vieţii dacă nu suntem prieteni cu moartea?

Cine ia moartea ca învăţător înţelege că viaţa lui nu se rezumă la existenţa efemeră din această lume. Conştient că moartea va bate la uşă în mod inevitabil, omul va da mai mare atenţie lucrurilor duhovniceşti şi se va îngriji mai mult să-şi strângă bagaj folositor pentru lumea de dincolo, se va împăca cu îngerii şi sfinţii, care vor depune mărturie bună pentru el la Dreapta Judecată.

Gândul la moarte nu trebuie să se transforme în groază sau în teroare, nu trebuie să subjuge libertatea omului, nici să-i transforme viaţa într-o traumă. Numai înţeleasă din perspectiva biruinţei lui Hristos, moartea vine asupra creştinului ca o uşurare. Martirii aveau cea mai mare bucurie când aflau că sunt condamnaţi la moarte. Pentru ei moartea constituia mijlocul de a ajunge mai repede alături de Hristos pe Care toată viaţa L-au iubit şi pe Care L-au mărturisit chiar cu preţul vieţii.

Moartea încurcă orice statistică omenească. Degeaba nădăjduiesc unii că vor fi binecuvântaţi cu mulţi ani, după cuvântul psalmistului, adică şaptezeci sau optzeci. Vedem că lucrurile, de fapt, stau cu totul altfel, iar pentru unii viaţa pe care o mai au de trăit se rezumă la o singură zi, poate o singură clipă.

Greşesc unii atunci când judecă semenii, spunând că din cauza păcatelor se chinuiesc aceştea şi le este amânată moartea sau că a plecat mai devreme decât era cazul că nu i-a mai răbdat Dumnezeu pe pământ. Tot ce se întâmplă, este o mare taină a lui Dumnezeu, care trebuie să ne trezească în minte numai gândul pocăinţei, iar dacă ne rugăm pentru zile îndelungate, pe acestea să le petrecem în pocăinţă, nu în desfătare, căci la urmă va veni Judecata. O nouă zi dăruită de Dumnezeu vieţii noastre este o nouă şansă pe care ne-o oferă Bunul Dumnezeu de a ne întoarce la credinţă, este o nouă poartă a Raiului deschisă omului, poarta pe care o vom găsi deschisă şi după sfârşitul nostru pământesc, dacă lucrarea noastră a fost pe măsura credinţei mărturisite.

Canonul înmormântării mirenilor îi îndeamnă pe cei prezenţi la prohodire, pe lângă rugăciunile de iertare a păcatelor celui adormit, să ceară de la Dumnezeu mila şi pentru propriile păcate. Cel mai mult avem de învăţat atunci când moare un om considerat în popor ca fiind tânăr. Este atenţionarea veşnicului Învăţător, prin asistentul mai puţin experimentat, dar mai categoric şi mai pretenţios, adică Moartea, că viaţa noastră se poate sfârşi din clipă în clipă şi că nu este neapărat să atingem o anumită vârstă. De aceea, „văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca iarba pe pământ!”, iar acest gând al clipei celei din urmă să devină lucrător prin oprirea de la păcate.

Ne mai învaţă moartea un lucru care dă sens vieţii noastre şi care ne face să ne gândim mai mult la cele duhovnicești. Văzând stricăciunea trupului şi gândind că acesta va ajunge prada întunericului şi a descompunerii, creştinul primeşte o lecţie necuvântătoare prin care i se atrage atenţia că în viaţa aceasta acordă o mai mare atenţie trupului decât ar merita. Aproape toate activităţile noastre zilnice şi toată grija noastră are în centrul atenţiei trupul. Suntem mai mult trupeşti şi prin aceasta devenim duşmanii propriei noastre fiinţe.

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să acordăm atenţie în primul rând părţii nemuritoare din noi şi să fim duhovniceti, nu trupeşti. Omul duhovnicesc, luminat de harul lui Dumnezeu, găseşte calea cea mai bună de a înduhovnici totul în jurul său şi de a transforma totul în lucru de preţ, numai bun de oferit lui Dumnezeu. Dacă vrei să ai grijă de trupul tău, lasă-l în grija sufletului, iar sufletul lasă-l pe seama lui Dumnezeu. Numai aşa trupul va deveni un adevărat templu al Duhului Sfânt, va deveni şi el din material – duhovnicesc şi nu-ţi va mai fi frate neascultător, ci ucenic supus pe calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Gândeşte-te la moarte şi nu vei mai păcătui – ne învaţă Sfânta Scriptură. Mergi cu mintea la iad şi trezeşte-te din păcate, cugetând la marea bunătate a lui Dumnezeu. Fă din viaţa ta casă primitoare pentru sfinţi şi moartea îţi va fi motiv de bucurie. Împacă-te cu Dumnezeu  şi ţi se va întipări pe chip zâmbetul gherondei Iosif  Vatopedinul în clipa morţii. Oare peste ce frumuseţi o fi dat el de a reuşit să le zâmbească fraţilor şi după moarte?

Numai cel care a dus o viaţă creştină în nevoinţă duhovnicească, în pocăinţă pentru păcatele săvârşite, în dragoste faţă de Dumnezeu şi de semenii săi, poate să spună împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului: „Proştilor le este frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii cei înţelepţi o caută ca pe o odihnă după ostenelile lor şi ca pe sfârşitul celor rele.”


 

Alcoolismul – Calea pieirii

 

Una din cele mai arzătoare probleme a lumii de astăzi este alcoolismul. Alcoolul este un drog legal și ieftin care distruge vieți, cariere, familii. Acesta este consumat zilnic, la petreceri, aniversări, la necaz și bucurii sau pur și simplu din plăcere, fără nici un motiv. Puțini însă, sunt conștienți de faptul cât de grea este lupta cu alcoolul atunci când acesta ajunge să pună stăpânire pe întreaga noastră viață.

Alcoolismul este o boală incurabilă.

Doar cei care au un alcoolic în familie știu ce povoară grea este aceasta. Alcoolicul îi distruge pe toți cei care țin la el și apoi se distruge și pe sine.

Dar cel mai îngrozitor este că alcoolicul, distrugându-și viața, familia, sănătatea trupească, el își pierde totodată și sufletul. Și aici nu este pusă în joc numai mântuirea alcoolicului, ci și a altor persoane care prin intermediul lui au fost afectate într-o măsură sau alta. Aici merge vorba despre copiii care s-au educat într-o astfel de familie, ce au dobândit ei în viață? A celor ce s-au născut bolnavi de diferite boli în rezultatul întrebuințării nelimitate de alcool de către părinții lor.

A cunoscuților, prietenilor, rudelor care au pășit pe acest drum care duce la pierzare prin intermediul aceluiași alcoolic, și lista s-ar putea continua. Astfel, răspunderea va fi mare și răsplata groaznică pentru cei care sunt încătușați de patima beției.

Acest lucru îl vedem și din această istorioară:

Un fiziolog modern a făcut o cercetare asupra dezastrului pe care alcoolul l-a provocat într-o singură familie, a cărei istorie a urmărit-o, cu sprijinul autorităților până la capăt.

O femeie născută în 1840, cu numele Ada Jurke, care și-a dat obștescul sfârșit la începutul veacului trecut, a fost bețivă, hoață și vagaboandă. A avut 834 de urmași; s-a putut ține sub observație oficial viața a 709 persoane; 106 dintre indivizi au fost născuți nelegitim, 142 au devenit cerșetori, 64 – invalizi,181 de femei s-au dedat prostituției, iar 76 au fost condamnați pentru săvârșirea diferitor crime, dintre care șapte pentru omor. În 75 de ani această femeie a costat statul, după calculele făcute, aproximativ cinci milioane de dolari, pentru ajutoare, întreținere în închisori, despăgubiri și altele.

Cineva, luând cunoștință de această cercetare, ar putea să zică: Ce mă privește pe mine? Pe mama mea nu o cheamă Ada Jurke. Noi servim păhărelul cu cinste. Trebuie să refuză oare o plăcere „nevinovată” , doar pentru faptul că există persoane care nu-și cunosc măsura? Ce legătură are toată mizeria bețivilor cu băuturica noastră? Oare pivnița noastră este vinovată de dezastrul atâtor familii de bețivi, de tragediile vieților atâtor generații? Noi nu suntem bețivi, pur și simplu ne place păhărelul.

Răspund: S-a dovedit faptul că o sticlă de alcool influențează sistemul nervos și schimbă radical caracterul la orice persoană (nu doar la unii) care au întrebuințat-o. Pe măsura folosirii alcoolului cele mai delicate puteri ale vieții noastre sălbăticesc și se produce o ațipire înceată a autocontrolului.

Alcoolul alungă pe planul al doilea tot ceea ce trebuie să fie pentru noi pe primul plan.

Aici se are în vedere atât cele lumești cât și cele duhovnicești. De care viață duhovnicească poate fi vorba la omul bețiv a cărui chiar și chip nu mai este unul omenesc!

Să fim aenți la întorsătura vorbelor la o masă unde băutura curge gârlă și când aceasta începe să lucreze în creier. Cei care petrec acolo nu se mai gândesc și nu mai atrag atenția la copiii care ascultă, prezența femeilor nu le mai deșteaptă sfiala, toate se spun mai ușor și mai „direct”, și mult mai grosolan decât în starea obișnuită. Alcoolul este cel mai mare dușman al omului, deoarece adoarme în el eul cel bun  și paralizează gândurile curate care veghează asupra noastră ca un înger păzitor. De asemenea, alcoolul paralizează și cel mai nobil sentiment omenesc, dragostea, care este imboldul tuturor gândurilor și faptelor bune.

Este o datorie majoră  a fiecărui om și mai ales  a acelora care pretind că sunt creștini ortodocși să șteargă din viața lor obiceiurile care trec foarte ușor în patimi și îi târăsc pe cei slabi în prăpastie. Câte familii destrămate, câtă părăsire, câte agresiuni, câte tragedii și crime s-au produs și se produc numai din cauza alcoolului?

Alcoolul este o puternică și efectivă armă a satanei!

Dar câtă armonie, înțelegere și binecuvântare sunt în familiile lipsite de băutură! Toate acestea nu se referă și la noi oare?

Un simțământ serios al responsabilității, ne-ar putea lumina calea vieții, ducându-ne cu gândul la Judecata de Apoi, căci vom răspunde, neapărat vom răspunde pentru faptele noastre. În această lumina noi vom înțelege că multe lucruri pe care noi le socotim neînsemnate, în realitate ne duc pe noi și pe alții la pierzanie.

Obiceiurile noastre la prima vedere „nevinovate” ne dezvăluie atunci o gravitate nebănuită, care afectează puternic interesul nostru cel mai acut – mântuirea sufletului.

Sfântul Tihon Zadonski spune: „Nimeni nu este atât de iubit de către diavolul, ca cel care petrece în beție, pentru că nimeni nu-i împlinește astfel voia lui ca un bețiv.”

Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Fumul alungă albinele, iar băutura fără măsură alungă darurile duhovnicești.”

Bețivul nu este bun de nimic altceva decât de Iad. Pe omul beat nu-l primesc nici într-o casă de oameni cumsecade, cu atât mai mult în Împărăția lui Dumnezeu. Nu întrebuințați fără măsură nu numai vinul, ci dacă se poate, chiar și apa.


 

Biserica şi mass-media

 

Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influenţă pozitivă sau negativă asupra omului şi asupra societăţii în întregime.

Din păcate, deseori, şi acest lucru se confirmă tot mai des în ultimul timp, mass-media devine un instrument al răului. Agresiunea informaţională cu care mass-media contemporană impune imagini în conştiinţa publică, intră adesea în conflict cu aspiraţiile spirituale la nivel individual sau social.

Ce poate reproşa Biserica de astăzi în acest context mijloacelor de comunicare în masă?

Caracterul evident comercial al unor publicaţii sau posturi şi programe TV:

  • Unele mijloace de comunicare în masă încearcă să ofere programe sau publicaţii care să răspundă anumitor „nevoi” ale benificiarilor informaţiei;
  • Articole şi programe care duc la degradarea vieţii de familie, îndepărtând omul de comunitate, de societate, de valorile evanghelice, acutizând indiferența religiosă, contribuind şi mai mult la fenomenul secularizării;
  • Promovarea violenţei, erotismului, prostituţiei, pornografiei pot produce schimbări majore, uneori tragice , în comportamentul uman, afectând raporturile dintre om şi semenii săi, ducând la acte de violenţă – uneori chiar juvenilă.

Să luăm ca exemplu doar două din elementele caracteristice producătorilor mass-media – violenţa şi pornografia – pe care mai ales prin intermediul TV le-au făcut accesibile unui public larg, inclusiv copiilor şi tinerilor.

Un astfel de tânăr devine dependent de stimulii exteriori prezentaţi şi găseşte o falsă şi egoistă împlinire a aspiraţiilor sale, inclusiv celor spirituale şi intelectuale.

Concurenţa între diferitele canale mediatice şi dorinţa de câştigare a unei audienţe cât mai largi, duce la difuzarea unor mesaje cât mai periculoase.

Interesele de grup confesionale, fals-religioase sau chiar ateiste:

Evidenţiem aici îndeosebi emisiunile TV, care vădit promovează interesele unor grupări sociale, oligarhice, politice, ca şi „Infuzia” de filme şi emisiuni cu caracter „Paranormal şi ateist”: („Dosarele X”, „Milenium”, „La limita imposibilului”, „Самые шокируишие гипотезы” a postului NTV ş.a.).

Mai putem aminti şi un altfel de exemplu, aparent pozitiv, serialul neoprotestant de desene animate „Cartea Cărţilor”, care a indus un fals sentiment religios, în dezacord cu adevărul Sfintei Scripturi şi cu Sfânta Tradiţie.

Se promovează mitul vedetelor, idolii lumii contemporane, propuse ca modele universale. Omul ajunge să nu mai trăiască el însuși ci să-şi cedeze trăirile modelelor, încadrându-se în diferite clişee. Dar aceste „vedete-modele,” fac de cele mai multe ori o mândrie din imoralitatea lor.

Efectul este distrugător, mai ales asupra generaţiilor tinere care sunt la vârsta căutării modelelor şi a identificării cu acesteia, de la îmbrăcăminte până la comportament.

Se pun în egalitate valorile religioase cu alte valori (regăsirea omului în plăcere dândui-se iluzia posibilităţii dobândirei continue a acesteia în absenţa durerii).

Interesele de grup ce vor destabilizarea Biesericii prin defăimarea ierarhiei bisericeşti:

  • Unele mijloace mass-media ca („PRO TV,” „Ziarul de gardă,” „Rise Moldova”) nu acordă în mod regulat spaţiu de emisie programelor spirituale, însă nu scapă nici un prilej de a pune în evidenţă foarte accentuată cu dese reluări a ştirilor „de senzaţie” referitoare la defăimarea Bisericii;
  • Prezentarea vădit exagerată şi tendenţioasă a unor evenimente religioase din viaţa Bisericii, deseori atacând şi slujitorii ei, fiind conştienţi de faptul că în rezultatul acestor atacuri va suferi în primul rând imaginea Sfintei Biserici;
  • Elaborarea unor ştiri „bombă” pe baza unor simple speculaţii potrivit cărora Biserica Ortodoxă este un duşman a demnităţii noastre naţionale şi o piedică în dobândirea „valorilor europene,” care nu au nimic în comun cu dogmele, canoanele şi învăţătura ortodoxă;
  • În pofida lipsei informaţiei veridice sau a unei documentări prealabile de specialitate, asupra învăţăturii de credinţă, canoanelor şi regulamentelor bisericeşti, asupra istoriei, realităţilor şi nevoilor Biserici Ortodoxe, „prietenii” Ortodoxiei îşi înfig colţii în trupul Sfintei Biserici.

De muşcătura otrăvită a defăimării nu a scăpat nimeni în istorie ( exemple nenumărate avem în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie), şi dacă vom lua cunoştinţă de ele, vom înţelege cât de periculoasă şi perfidă este această armă cu care ispititorul a atacat dintotdeauna, şi pe Dumnezeu şi pe om.

Biserica Ortodoxă reprezintă un bastion puternic al identităţii şi tradiţiilor noastre ortodoxe şi naţionale. Cazurile izolate în care unii slujitori nu se comportă tocmai corespunzător, Biserica le rezolvă prin intermediul diviziunilor de  abilitate, conform canoanelor şi normelor dogmatice şi morale, de sine stătător, fără a apela la serviciile”binevoitorilor” din mass-media.

Singurul lucru constant pe acest pământ mult pătimit care azi se numeşte Republica Moldova, l-a reprezentat tradiţiile şi valorile noastre naţionale şi Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Regimurile, politicienii au venit şi au plecat, Biserica a fost şi a rămas. Unii atacă Biserica conştient şi programat, alţii cad în plasa celor dintâi şi răspândesc involuntar mai departe mesajele veninoase, dar necătând la toate acestea marea majoritate beneficiază de învăţăturile promovate de Biserica Ortodoxă.

Când sute de moldoveni au plecat în Europa ca să-şi câştige un trai mai bun, alungaţi de sărăcia impusă de alţii în propria ţară, preoţii ortodocşi au plecat împreună cu ei şi au devenit centrul comunităţilor pământenilor noştri din afara hotarelor ţării, adunându-i în fiecare duminică împreună.

Este deci Biserica Ortodoxă un duşman al acestui popor aşa cum vor s-o prezinte alţii? Nu. Biserica a fost, este şi va fi luptătoare împotriva urii, răului, defăimării şi multor altor ispite şi provocări care vin de la diavol şi slujitorii lui.

Folosirea instrumentelor mediatice în misiunea Bisericii:

Desigur, în lume, mass-media critică persoane sau instituţii, punând deseori în lumină adevărul.

În acest context şi luând în consideraţie şi folosul incontestabil pe care-l poate aduce folosirea mijloacelor de comunicare în masă pentru a aduce la cunoştinţă a unui număr mult mai mare de creştini învăţătura ortodoxă, atitudinea Bisericii faţă de mass-media trebuie să rămână „pozitivă şi optimistă.”

Biserica trebuie să folosească mass-media pentru a chema oamenii la o viaţă autentică în Hristos. Dar nici într-un caz canalele mediatice nu pot înlocui relaţia directă a preotului cu credincioşii.

Utilizând instrumentele mediatice, Biserica trebuie să ţină cont de contextul cultural şi moral al epocii, de „noua cultură” creată de mijloacele mediatice, să găsească după exemplul Sfinţilor Părinţi un limbaj accesibil omului de azi, propunând păstrarea tradiţiilor ca reacţie la modernitate.


 

Când va veni Fiul omului va mai găsi el oare credință pe pământ?

 

Întrebarea „Hristos va mai găsi credință?” este fără de răspuns. Noi, cei de azi, în nici un fel, nu putem da răspuns la această întrebare. Unicul lucru pe care îl puteam face este să încercăm să reflectăm puțin asupra acestei probleme.

În ultimul timp răsună tot mai multe glasuri, că deoarece suntem aproape de a Doua Venire a lui Hristos, ceea ce este acum pe pământ, nu este credință în deplinul sens al cuvântului. Că Dumnezeu așteaptă ceva mai mult de la noi, o credință adevărată.

Să fie oare așa? Despre ce credință este vorba? Sfânta Scriptură ne arată două feluri de credință: credința care o au și demonii„dar și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2;19) și credința care a venit „Iar înainte de venirea credinței, noi eram păziți sub Lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere.” (Galateni 3;23) „Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză; Căci toți sunteți fii a lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos.” (3;25-26)

Să le numim credința de pe pământ și credința din cer.

Credința pe care o au și demonii și pe care oamenii n-o mai au este credința din Adam, din Lot și fiicele sale, din Ahab, din Ieroboam și din toți cei care au auzit despre Dumnezeu, dar s-au îndepărtat de Cuvintele Lui.

De exemplu, credința în creație este credința de pe pământ. Oamenii văd lucrurile create dar nu mai au minte să le lege de existența lui Dumnezeu Creatorul. Mintea lor este intoxicată cu neadevăruri și minciuni și nu mai au măcar nici credința demonilor; că Dumnezeu există. Oamenii nici nu se „înfioară, nici nu se cutremură” ca demonii. Măcar această credință „de a se înfiora și a se cutremura” ar trebui să o aibă toți oamenii, însă ei nu o au: „Toți s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut.” (Romani 3;12)

Credința care a venit din Cer este credința în Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a arătat în trup și în Evanghelia revelată de El. Trebuie să fim cu mare luare aminte, să fim atenți, căci Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Evrei ne avertizează: „Luați seama să nu vă lepădați de Cel care vorbește, căci dacă aceia n-au scăpat de pedeapsă, nevoind să asculte pe Cel ce le grăia pe pământ, cu atât mai mult noi – îndepărtându-ne de Cel ce ne grăiește din ceruri.”

Acum vom deschide o mică paranteză: Sfânta Scriptură îi numește creștini pe cei care cred în Cel venit din Cer și pe ceilalți „pământești.” Procesul de separare arătat în Apocalipsă: „Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă” (Apocalipsa 22;11) ajunge în aceste zile să creeze o mare diferență între oamenni.

De aici să înțelegem că la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, va fi o prăpastie mare între cei care cred în El și în Evanghelia Sa și cei care Îl ignoră. Dar oare nu trăim și în prezent aceste stări: Oamenii nu mai cred în creație, nu mai cred într-un Dumnezeu, pe care ar trebui să-L iubească, sau cel puțin să se teamă de El. Demonii se tem, iar oamenii nu. O astfel de credință pământească (credința demonilor) rar se mai găsește pe pământ, de aceea este multă fărădelege și întinare.

După anul 1990 au apărut în limba română două cărți scrise de monahii atoniți: „La apusul libertății” și „Apocalipsa 13”. În esență, în ele se susține că toate aceste procese de creare a unei Noi Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea lui Antihrist. Cei doi monahi atoniți ne atenționează, pe baza unor argumente, că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populații prin tehnicile moderne și sofisticate rețele de supraveghere.

Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită înrobire a oamenilor care a existat vreodată în istorie.

Vi se par cam exagerate asemenea informații? Mie nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândește și se comportă astăzi, merge cu pași rapizi spre un sfârșit. Dezordinea care există acum în lume îl supără pe Bunul Dumnezeu. Aici vorbesc în primul rând despre necredință, indeferență religioasă, lepădare de Dumnezeu în care ne aflăm ca și de faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Sfânta Scriptură le condamnă total, iar guvernele multor țări le aprobă. Facem ceea ce, cu siguranță, nu este plăcut înaintea Domnului. De exemplu, să-i spunem pe nume unui păcat care în zilele noastre este mult mediatizat și protejat de lege: homosexualitatea. Sfânta Scriptură ne vorbește clar despre cele două cetăți din Vechiul Testament (Sodoma și Gomora) unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse aceste două mari cetăți, astfel încât nu a rămas nimic din ele. De aceea, reflectând asupra acestui fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârșit inevitabil. Acest sfârșit s-ar mai putea amâna dacă ar începe o mare pocăință și îndreptare, ceea ce este însă greu de crezut, nu se prea observă o astfel de tendință.

Nu prea sunt inițiat în  toate dedesubturile geopolitice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și a patimilor, există „cineva” sau „ceva,” care îi antrenează pe oameni la această grabă spre distrugere. Există careva instituții care spun că conduc oamenii spre libertate (o libertate așa cum le place unora, nu așa cum ar trebui ea să fie în realitate), dar în realitate îi conduc spre dezastru. Există oare șanse de scăpare din această capcană? Dacă lumea s-ar trezi, ar face un efort de a se descătușa din aceste lanțuri în care a fost prinsă, s-ar pocăi cu toții, de la mic la mare, de la rege până la ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament, omenirea ar putea fi salvată, dar mântuirea, credința și atașamentul față de Bunul Dumnezeu rămân la alegerea fiecăruia.

Este timpul să revenim la întrebarea inițială: „Dar Fiul Omului când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?”

Cu adevărat, mare și minunat lucru va fi dacă oamenii vor izbuti să păstreze credința până la a Doua Venire a lui Hristos! Fără îndoială, Dumnezeu ne va judeca pe toți, ținând cont de generația noastră, a fiecăruia, de lumea în care trăim.

Părintele Sofronie Saharov (1896-1993), un mare teolog al secolului al XX-lea spunea: „Fiecare om este o mică frunză în uriașul copac al omenirii, iar viața lui nu poate fi despărțită de viața semenilor săi:”

Prin urmare, dacă vremea noastră se caracterizează prin căderea de la credința Părinților noștri, atunci faptul că reușim să păstrăm această credință, în ciuda apostazei generale care ne înconjoară, este un lucru de mare cinste în fața lui Dumnezeu.

Trebuie însă să ne hotărâm și să alegem: ori trăim potrivit credinței noastre strămoșești, ori murim.

Apocalipsa ne reamintește că nu ne este îngăduit a ne amăgi cu așa zisa „stare de mijloc” – adică a fi nici reci, nici fierbinți. În zilele noastre asistăm la o creștere rapidă a răului care ne înghite în valul crescând al fărădelegii.

Noi în calitate de creștini, se cuvine să ne angajăm în altă mișcare, direcție diametral opusă celei pomenite mai sus, menită să ne apropie, iar nu să ne îndepărteze de Dumnezeu, astfel până și răul să ne fie un imbold spre săvârșirea binelui.

Părintele Sofronie era încredințat că până și cele mai tragice împrejurări ne pot aduce folos duhovnicesc, însă răspunderea pentru calea aleasă este în întregime a noastră: fie că ne lăsăm într-o lene duhovnicească, fie că ne angajăm în sporirea rapidă a vieții în Dumnezeu. Urmările duhovnicești ale acestei alegeri sunt descrise În Cartea Apocalipsei:

„Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă.” (Apocalipsa 22;11)


 

Lepădarea de credință din zilele de pe urmă…

 

„Nimeni să nu vă amăgească pe voi în nici un chip,” le scrie tesalonicenilor Sfântul Apostol Pavel, „căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință. ”(II Tesalonicieni 2;3)

 Despre care „lepădare de credință” ne vorbește Sfântul Apostol Pavel, prevenindu-i, în persoana tesalonicenilor, pe toți credincioșii? Toți exegeții din vechime cred că spusa lepădare de credință este aici în loc de cel ce s-a lepădat de credință, adică însuși Antihrist. De această părere erau și Sfântul Ioan Gură de Aur, Theodorit și mulți alții, iar Sfântul Ierarh Ecumenie adaugă doar sub formă de ipoteză: „ori poate că lepădarea de credință numește depărtarea de Dumnezeu, faptul în sine, nu persoana săvârșitoare.

Exegeții eterodocși apuseni văd aici nu o persoană, ci un fenomen aparte din viața omenirii, însă nu cad de acord între ei cu privire la natura acestuia. Bineînțeles, mai aproape de adevăr sunt acei care, asemenea Sfântului Ierarh Ecumenie, înțeleg prin lepădarea de credință depărtarea de Dumnezeu, de credință și de adevăr, de care se amintește și în alte locuri ale Sfintei Scripturi. Întrucât acest cuvânt nu este lămurit prin nici un termen adăugat, înțelesul lui trebuie definit cu ajutorul contextului. Cuvintele care îi urmează: omul nelegiuirii, fiul pierzării, care se va înălța mai presus de tot ce se numește Dumnezeu și așa mai departe, dau de înțeles că și lepădarea de credință va fi de același fel, adică se va săvârși în domeniul religios-moral. Prin urmare, a vedea în aceeastă lepădare de credință ceva politic înseamnă a ne abate de la ceea ce a vrut să ne spună Sfântul Apostol Pavel. Deși, s-a săvârșit în domeniul religios, lepădarea de credință a papei și a urmașilor săi și căderea lor din Biserica cea adevărată, iar apoi căderea și mai adâncă a lui Luther și a lui Calvin, săvârșită prin căderea din biserica cea căzută a papei, totuși, întrucât la Apostol lepădarea de credință este strâns legată de arătarea lui Antihrist, iar Antihrist încă nu a venit, nu trebuie să vedem realizarea ei în aceste evenimente.

Evident, Apostolul vorbește despre acea lepădare de credință ce se va săvârși în zilele de pe urmă, înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Iisus Hristos. El pomenește de aceasta și în Epistole. În prima Epistolă către Timotei scrie: „iar Duhul arătat grăiește că în vremurile de apoi se vor depărta unii de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile cele drăcești” (1 Timotei 4;1 vezi și 2 Timotei 3;1-9, Pt. 3;3-4). Sfântul Apostol  Iuda dă mărturie că toți Apostolii vorbeau deopotrivă despre aceasta: „aduceți-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de către Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, căci au zis vouă că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, care vor umbla după poftele lor cele necurate.” Domnul Însuși a prezis că spre sfârșitul lumii mulți prooroci se vor scula și vor înșela pe mulți, și că din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va rătăci, (Matei 24; 11-12) așa încât atunci când va veni El, oare va afla credință pe pământ? (Luca 18;8)

Aceste încredințări ne zugrăvesc un tablou cu totul nemângâitor al stării moral-religioase din vremea de apoi. Evanghelia va fi cunoscută de către toți, dar o parte nu va crede în ea, alta – cea mai mare – va fi eretică, neurmând învățăturii adevărate apostolice, ci construindu-și singuri credința din propriile născociri care iau ca pretext cuvintele Sfintei Scripturi. Aceste credințe născocite de către oameni se vor înmulți la nesfârșit. Începutul lor a fost pus de către papa, Luther și Calvin au continuat lucrarea acestuia, iar înțelegerea individuală a credinței pornind de la un singur izvor și anume Sfânta Scriptură, înțelegere pe care aceștia au socotit-o a fi temelie în creștinism, a dat un puternic avânt născocirii de noi credințe. Acestea deja se înmulțesc: vor fi și mai multe.

Fiecare împărăție cu mărturisirea sa de credință, iar în ea fiecare județ, pe urmă fiecare oraș, iar în cele din urmă poate că fiecare cap va avea mărturisirea sa de credință. Acolo unde oamenii nu primesc credința adevărată, ci își fac singuri una, nici nu se poate altfel. Și toți aceștia își vor da numele de creștini. Vor fi și unii care vor ține credința cea adevărată așa cum a fost lăsată ea de către Sfinții Apostoli și cum se păstrează în Biserica Ortodoxă, dar și printre ei vor fi dintre aceia a căror inimă nu va avea rânduiala pe care o cere credința, căci vor iubi veacul de acum. Iată ce cuprinzătoare este lepădarea de credință pe care o așteptăm! Deși se va avea peste tot numele de creștin și peste tot se vor vedea Biserici și chipuri bisericești, acestea vor fi doar aparențe înșelătoare, iar înăuntru va fi deplină lepădare de credință. Tocmai pe acest teren se va naște Antihrist și va crește în același duh de aparență, lipsit de esența lucrului. După aceea, dându-se satanei, el se va lepăda de credință în chip vădit și, înarmat cu cursele lui cele amăgitoare, îi va atrage la lepădare vădită de Hristos Domnul pe toți cei ce nu țin Creștinismul întru adevăr, făcându-i să-l cinstească pe el în locul lui Dumnezeu. Cei aleși nu se vor lăsa amăgiți, dar el va încerca să-i înșele și pe aceștia, dacă va fi cu putință – dar ca aceasta să nu se întâmple, se vor scurta acele zile rele. Se va arăta Domnul, nimicindu-l pe Antihrist și toată lucrarea lui prin arătarea venirii Sale.


 

Semnele sfârșitului lumii

 

„Spune nouă… care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” l-au întrebat ucenicii pe Hristos. (Matei 24;3) Iar El le-a înșirat numeroase semne. Aceste semne se vor arăta prin gânduri rătăcite și simțăminte grosolane, prin oameni, prin lucruri, prin întâmplări între oameni, prin stihii și prin fenomenele naturii. Pe scurt, mulțimea tuturor semnalelor de tot felul se va arăta înaintea sfârșitului lumii și a veacului.

Precum înainte de potop toate cugetele omenești erau îndrepatate spre rău, tot așa va fi și înainte de sfârșitul lumii. Gândurile multor oameni vor fi rătăcite și rele, iar simțămitele lor vor arăta dragoste rătăcită față de Dumnezeu și de aproapele. „Răci-se-va dragostea multora.” (Matei 24;12) Și se vor arăta numeroși hristoși mincinoși. Cei credincioși se vor ține de singurul Mesia adevărat, Iisus Hristos, și nu se vor lepăda de El nici cu prețul vieții pământești. Pentru aceasta, ei vor fi urâți de necredincioși și amăgitori, și vor fi prigoniți și chinuiți. „Iar cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” (Matei 10;22)

Apostolii lui Hristos îndepărtează ceva mai mult vălul tainei pe care Domnul le-a încredințat-o. Sfântul Apostol Petru spune: „Aceasta mai înainte știind, că vor veni în zilele cele de apoi batjocuritori, după poftele lor umblând.” (II Petru 3;3) Încă și Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „Va veni vremea când învățătura cea sănătoasă nu o vor suferi, ci după poftele lor își vor îngrămădi învățători care să le gâdile urechile. Și de la adevăr auzul își vor întoarce, iar la basme se vor pleca.”(II Timotei 4;3-4) Același Apostol și mai tare vestește păcatele celei din urmă generații de pe pământ, zicând: „Ci aceasta să știi, că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroși, semeți, hulitori, neascultători de părinți, nemulțămitori, necuvioși.” (II Timotei 3;1-2) Toate acestea se potrivesc acelor cuvinte ale lui Hristos despre proorocii mincinoși și răcirea dragostei.

Iar alte semne vor fi: se vor ridica un popor asupra altuia și o împărăție asupra alteia, vor fi dese răscoale și războaie, vrajbe și lupte, sminteli și nelegiuiri, lepădări și trădări. Aceste legături nefrățești și neomenești dintre oameni, ca și altele de același fel, vor prevesti apropierea sfârșitului.

Foametea, molima, cutremurile. Toate acestea vor fi într-o măsură care nu s-a mai întâlnit, și în toată lumea, după cum s-a și zis: „Că va fi atunci necaz mare, carele nu a fost din începutul lumii până acum, nici va fi.” (Matei 24;21) Foametea va veni pe de o parte de la secetă și de la inundații și viermi și felurite insecte, pe de altă parte de la faptul că oamenilor apostați li se va lua mintea, și nu vor ști să împartă poporului hrană. Pentru că atunci când se pierde mila, se pierde și înțelegerea. Bolile vor secera oamenii mai tare cu cât aceștia vor căuta tămăduire și sănătate doar de la cele pământești. Iar cutremurile vor fi urmate de tălăzuirea mărilor, revărsarea râurilor, secarea multor izvoare, uragane pe pământ și furtuni pe oceane. Și întrucât cutremurile vor fi foarte dese, popoarele vor trăi într-o frică neîncetată.

În același timp cu aceste fenomene înspăimântătoare se va desfășura propovăduirea cu putere a Sfintei Evanghelii. Râvna apostolească a adevăraților misionari nu se va lăsa înspăimântată, nici împiedicată de nimic. „Și se va propovădui Evanghelia aceasta a împărăției în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile.” (Matei 24;14) Oamenii adevărați, cu pecetea Duhului Sfânt nestricată întrânșii, vor duce învățătura lui Hristos în toate părțile lumii, în ciuda hristoșilor mincinoși, și în ciuda tuturor făcătorilor de sminteală, a tuturor prigonitorilor și chinuitorilor.

Ca semnal al sfârșitului, Sfântul Apostol Pavel numește și ivirea lui Antihrist. El va fi „omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul și care se va înălța mai presus de tot ce se numește Dumnezeu… arătând pre sine că este Dumnezeu.” (II Tesaloniceni 2;3-4) Pe acesta Domnul Iisus Hristos „îl va omorî cu duhurile gurii sale.” (II Tesaloniceni 2;8) Dar el va fi semn vremii. Fericiți cei ce nu se vor amăgi de înșelările sale mincinoase și negre.

Cu cât se va apropia mai mult sfârșitul, cu atât se vor înmulți din ce în ce mai mult semnele sfârșitului. Soarele, Luna și stelele vor arăta și ele semne, și aceasta „îndată după necazul acelor zile.” (Matei 24;29) Soarele și Luna se vor întuneca, iar stelele se vor clătina și vor cădea din cer. Se va lăsa peste tot beznă cumplită, în care se va auzi numai vuietul stelelor care cad, și vuietul acela va acoperi deznădăjduitele strigăte ale oamenilor.

Arătarea marii și luminatei Cruci va fi un nou semn. Cinstita Cruce, semnul Fiului lui Dumnezeu, Cel răstignit pentru oameni, va străluci atunci de la un capăt al lumii la altul și va lumina în locul Soarelui. Și popoarele vor plânge atunci, se vor tângui toate neamurile și toate noroadele care vor fi atunci în viață, atât cei credincioși cât și necredincioși. Pentru că acest semn va vesti biruința desărșită a lui Hristos cel răstignit. Credincioșii vor plânge de bucurie, iar necredincioșii din pricina mustrărilor de conștiință – însă atât unii, cât și ceilalți vor tremura de frica a ce va veni.

Toate acestea se vor desfășura cu repeziciune. Pentru că venirea Fiului Omului va fi „precum fulgerul de la răsărit și se arată până la apus.” (Matei 24;27) Atât de năprasnică și luminoasă va fi a Doua Venire a Împăratului și Domnului nostru. Și El Se va arăta pe norii cerului „cu putere și cu slavă multă,” negrăită și neînchipuită.

Cel din urmă semn de biruință – semnal nu ca El va veni, ci că El a venit deja – va fi glasul trâmbițelor îngerești. La acest semn, sfinții îngeri îi vor aduna înaintea Domnului lor ”pre cei aleși ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la marginile lor.” (Matei 24;31) Și drepții vor intra întru bucuria Domnului lor. „Și așa pururea cu Domnul vom fi,” după cum spune Sfântul Apostol Pavel cel ales. (I Tesaloniceni 4;17)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *