Prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe în Rusia Sovietică

În întreaga istorie a Bisericii nu au existat niciodată persecuţii realizate la o scară aşa de mare şi într-un mod atât de diversificat, aşa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, în secolul al XX-lea. Persecuţiile au avut loc pe întreg teritoriul vastului spaţiu rusesc, au vizat toate clasele sociale ale societăţii ruse, au afectat oameni de toate vârstele, de la copii mici până la bătrâni. Unii cercetători consideră că numărul celor care au suferit persecuţii, epurări, au fost discriminaţi, şi-au pierdut locul de muncă ori chiar viaţa, pe durata acestor 70 de ani (1917-1987), se ridică la o sută de milioane [1]. În studiul de faţă vom face o scurtă prezentare a celei mai sângeroase perioade a persecuţiilor, cea cuprinsă între anii 1918-1940.

\r\n

La 23 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM) al guvernului bolşevic, a făcut public „Decretul privind separarea Statului şi a Educaţiei de Biserică”. Prin acest decret i se restrângea Bisericii, în mod drastic, domeniul de activitate. Din acel moment, ea pierdea dreptul de persoană juridică. Nu mai avea, deasemenea, nicio posibilitate de a se întreţine din punct de vedere economic. La 8 mai 1918, acelaşi soviet a desemnat un comitet permanent care să pună în aplicare hotărârile luate cu privire la Biserică. Este vorba de Departamentul al VIII-lea (mai târziu, al V-lea), cunoscut ca Departamentul Epurării. Principalul său scop era acela de a duce la îndeplinire hotărârile cu privire la separarea Statului de Biserică, dar şi de neutralizare a elementelor contra-revoluţionare ale organizaţiilor religioase. Şeful acestui departament, P. A. Krasikov, membru în guvernul bolşevic, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai credinţei creştine. Deşi, la început, bolşevicii au precizat că scopul lor este separarea Bisericii de Stat, totuşi, pe parcurs, s-a dovedit că adevăratul scop era dispariţia oricărei forme de viaţă şi de activitate religioasă în ţară.

\r\n

Deasemenea, începând cu luna ianuarie a anului 1918, la Patriarhia Moscovei au început să sosească, aproape zilnic, rapoarte din diferite eparhii ori de la arhierei, cu privire la furturi, devastări şi rechiziţii ale averilor bisericilor, mănăstirilor şi Şcolilor Teologice.

\r\n

În acest sens, un bun exemplu este relatarea despre rechiziţionarea averilor Mănăstirii „Maica Domnului Îndrumătoarea” de lângă oraşul Ufim, de către Sovietul Comisarilor Poporului (SOVNARKOM): Mănăstirea a fost dărâmată iar biserica, jefuită. Oamenii trimişi de către Soviet au distrus pereţii bisericii şi au spart geamurile. Icoanele au fost făcute bucăţi sau…acoperite cu fecale. Unul dintre cei care au participat la această profanare a luat acasă Sfânta Masă ca să o folosească drept masă în bucătărie… [2].

\r\n

La începutul lui 1918, ,,roşii” (soldaţii comunişti şi revoluţionarii) au cucerit oraşul Kiev, iar în Mănăstirea ,,Marea Lavră” s-a instalat un contingent militar. În timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, soldaţi înarmaţi, purtând căştile şi fumând, au intrat în biserici şi i-au batjocorit pe monahi. La 25 ianuarie, în acelaşi an, oameni înarmaţi au percheziţionat locuinţa mitropolitului Kievului, Vladimir Bogoyavlenski. În aceeaşi seară, au năvălit în casă cinci comunişti beţi, l-au scos afară pe mitropolit, l-au urcat într-o maşină şi l-au executat la aproximativ un kilometru depărtare de mănăstire. Trupul i-a fost găsit a doua zi, într-o baltă de sânge. Asasinii îi furaseră crucea şi engolpionul, pe care le purta la gât mereu. Trupul său a fost adus la mănăstire iar mai apoi îngropat în peşteră, acolo unde se găseau osemintele monahilor de la Lavra Pecerska. Astfel, mitropolitul Kievului, Vladimir, este primul neomartir al perioadei comuniste.

\r\n

În vara lui 1918, războiul civil se extinsese până în Siberia, Munţii Urali, Povolzhie şi Rusia de nord. Pentru impunerea guvernului Sovietelor, comuniştii au săvârşit fapte de cruzime inimaginabile. În noaptea de 16/29 iunie 1918, în Siberia, la râul Tura, oameni inarmaţi l-au înecat pe episcopul de Tobolski, Ermoghen Dolganev, cel care, din 1903 până în 1912, fusese mitropolit de Saratov. În 1918 organizase o procesiune religioasă în eparhia sa, ceea ce a constituit un pretext pentru ,,roşii” de a-l aresta. Atunci, acesta, pentru a-şi întări turma încredinţată lui de Dumnezeu, a scris următoarele: Iubiţii mei în Domnul, Hristos să vă dăruiască linişte sufletescă şi să vă umple de Harul Său! Vă rog, din toată inima, să nu vă întristaţi din pricina întemniţării mele. Aceasta este ,,lecţia” mea duhovnicească. Slavă Lui Dumnezeu, Cel care îmi dăruieşte atâtea binefaceri şi încercări, mie, care am nevoie de asceză în viaţa mea duhovnicească… [3]

\r\n

Episcopul Ermoghen, împreună cu alţi arestaţi, au fost transferaţi la Tyumen, unde i-au îmbarcat pe un vapor. Comisarul sovietic responsabil cu această operaţiune, temându-se că vor fi ajunşi de ,,albi” (susţinătorii puterii ţariste), a dat ordin ca arestaţii să fie înecaţi. Ermoghen s-a rugat fierbinte, până când i-au legat mâinile la spate. I-au trecut, apoi, un ştreang în jurul gâtului, iar la celălalt capăt au legat o piatră imensă, apoi l-au aruncat în râul Tura. În acelaşi mod a suferit moarte mucenicească şi preotul Petru Karelin, al cărui trup a fost găsit de către săteni pe malul aceluiaşi râu, în ziua de 3/16 iulie şi imediat, acolo s-a strâns  mulţime de oameni. Mai târziu, osemintele sale au fost aşezate în biserica Sfintei Sofia, unde se mai aflau şi moaştele Sfântului Ioan din Tobolski.

\r\n

La 7 iunie 1918 a fost ucis, de către bolşevici, arhiepiscopul de Perm, Andronic Nikolski: «Pe tot parcursul interogatoriului, arhiepiscopul a refuzat să răspundă întrebărilor celor care îl interogau. Într-un târziu, a scos icoana Maicii Domnului, pe care o adusese cu el, a învelit-o într-o basma mov, a pus-o in faţa lui, pe birou, iar apoi le-a spus comisarilor: Este evident că între noi şi voi nu poate să existe pace, noi suntem duşmanii voştri şi nu este posibilă nici o reconciliere între noi în această privinţă. Dacă nu eram arhipăstor şi aş fi putut eu să hotărăsc în privinţa voastră, aş fi dat ordin să fiţi spânzuraţi pe loc şi aş fi luat tot păcatul asupra mea. Mai mult nu avem ce discuta. Mai apoi, a despăturit basmaua, a luat icoana, a strâns-o la piept şi a început să se roage. Nu a spus niciun cuvânt în plus»[4].

\r\n

La 4/17 iulie 1918, la Ekaterinburg, în subsolul locuinţei unui inginer, Ypatiev, bolşevicii au comis o crimă înfiorătoare. L-au asasinat atunci pe ţarul Nicolae al II-lea Romanov, împreună cu întreaga familie: ţarina Alexandra, ţaraveiciul Alexei şi fiicele, Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia. Sfinţii mucenici ai familiei imperiale, precum şi mulţi alţi neomartiri şi mărturisitori ruşi, dovedesc, prin moartea lor, că ei sunt adevăraţii învingători, de vreme ce au suferit o ,,înfrângere” trecătoare în faţa răului care stăpâneşte această lume. În pofida suferinţei pe care a îndurat-o, ţarul, cu inima plină de lumina lui Hristos şi sfânta iertare, a spus următoarele cuvinte, redate de marea ducesă Olga Nikolaevna, într-o scrisoare de-a ei: Tatăl meu a dorit să transmiteţi tuturor acelora care i-au rămas credincioşi, ca şi aceia, la rândul lor, să spună celor pe care îi cunosc şi au încredere în ei, să nu caute să-l răzbune, ci să-şi amintească, doar, că acest rău care există acum în lume, va avea forţă şi mai mare, că nu răul poate să învingă răul, ci numai dragostea [5].

\r\n

La 5/18 lulie, în acelaşi an, la 10 kilometri depărtare de oraşul Alapayevk, comuniştii au executat pe marea ducesă Elisabeta Fyodorovna, împreună cu monahia Varvara, pe marele duce Serghei Mihailovici, pe prinţii Igor Konstantinovici, Konstantin Konstantinovici cel Tânăr, Ioan Konstantinovici şi pe contele Vladimir Pavlovici Paley. Soldaţii l-au împuşcat pe Marele Duce Serghei, iar pe ceilalţi i-au aruncat într-un puţ al unei mine de fier părăsite, au aruncat grenade de mână iar mai apoi i-au acoperit, de vii, cu pietre, pământ şi gunoaie. Marea Ducesă Elisabeta era, de origine, din familia Hessen-Darnschtadskaya, soră a ţarinei Alexandra Feodorovna, soţia lui Serghei Alexandrovici, cel de-al cincilea fiu al ţarului Alexandru al II-lea. Se născuse într-un mediu protestant, dar Ortodoxia i-a oferit răspunsuri la întrebările ei existenţiale şi s-a botezat. Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese asasinat în 1905, tot de comuniştii, în urma exploziei unei bombe capcană. După moartea lui, Marea Ducesă, văduvă de-acum, s-a dedicate în întregime vieţii duhovniceşti şi operelor de caritate. Ea a ctitorit mănăstirea Mafro-Mariinskaiya din Moscova. Ancheta desfăşurată la locul martiriului de către generalul armatei ţariste, Kolceak, a scos la ivală faptul că Elisabeta a mai trăit câteva ceasuri după ce fuseseră bătuţi de soldaţi şi aruncaţi în puţul minei. Se spune că, aşa grav rănită cum era, încerca totuşi să-l bandajeze pe prinţul Ioan. Cât timp a durat martiriul lor, sătenii din apropiere au auzit cântându-se imnuri bisericeşti la vechea mină părăsită, devenită loc de martiraj [6].

\r\n

La 5 septembrie 1918, prin hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului (SOVNARKOM), începe perioada cunoscută în istoria Rusiei Sovietice drept ,,teroarea roşie”. Conform acestei hotărâri, autorităţile politice locale aveau dreptul de a aresta persoane care nu aveau simpatii bolşevice – numite şi ,,elemente străine ale clasei (comuniste)” – şi de a le executa, pentru a descuraja astfel pe toţi cei care aveau alte convingeri politice. Hotărârea aceasta a fost pretextul pentru începerea unei campanii masive de epurări, îndreptată, îndeosebi, împotriva clerului şi a monahilor Bisericii Ortodoxe Ruse.

\r\n

În regiunea Saratov, victime ale „terorii roşii” au căzut episcopul Gherman de Volsk, preoţii Mihail Platonov şi Andrei Vasilievici, acesta din urmă fiind şi secretarul episcopului Ermoghen. Ei au fost executaţi prin împuşcare la 10 octombrie 1919. Preoţii Olimpie Diakonov şi Ghenadie Makrovki vor fi, deasemenea, împuşcaţi, la 30 septembrie 1919. Pe 3 aprilie, acelaşi an, fusese executat (tot prin împuşcare) şi preotul Vladimir Piksanov. La 2 iunie 1918, protopopul Nicolae Lebedevski, în vârstă de 75 de ani, va fi asasinat la locuinţa sa. Preotul Lev Zaharievici Kuntsevici, predicatorul Mitropoliei Saratovului, va fi împuşcat, de faţă cu soţia sa, în august 1918. Preotul Isidor Vostrikov va fi executat, împreună cu zeci de enoriaşi, fiindcă s-a opus rechiziţionărilor pentru aprovizionarea trupelor, dar şi a înrolării forţate în „Armata Roşie”. La 13 iulie 1919 a fost executat prin împuşcare, sub acuzaţia de duşman şi exploatator al clasei muncitoare, preotul Mihail Dobrolyubov, fiind acuzat, deasemenea, că a instigat pe sătenii din parohia sa de nu se înrola în „Armata Roşie”, şi a declarat că „acest război este unul fratricid”.

\r\n

Ca răspuns la aceste persecuţii, în perioada 1918-1919, Biserica Rusă a organizat numeroase marşuri de protest sub forma procesiunilor religioase (litanii). În cadrul unei estfel de procesiuni, la Astrahan, comuniştii au ripostat cu cruzime. Astfel, pe 25 mai 1919, la ordinul direct al lui Kirov (revoluţionar bolşevic şi lider comunist local), soldaţii „roşii” i-au arestat pe episcopii Mitrofan Krasnopolski şi Leontie Enotaevski (conte de Wimpfenn). Localnicii au încercat să-i scoată din mâinile bolşevicilor pe arhipăstorii lor dar nu au reuşit. Episcopul Mitrofan va fi dus în faţa plutonului de execuţie la 23 iunie/6 iulie în acelaşi an. Înaintea execuţiei i-a binecuvântat pe soldaţi. Imediat, comisarul politic, responsabil cu execuţia, furios, l-a lovit peste mână iar mai apoi l-a împuşcat în tâmplă. În aceeaşi zi a fost executat, tot prin împuşcare, şi episcopul său vicar[7].

\r\n

Din 1919, bolşevicii au schimbat tactica, renunţând la metodele de persecuţie împotriva Bisericii, folosite până atunci, şi au început o campanie de denigrare a ei. Un rol important în organizarea propagandei l-au avut hotărârile Congresului al VIII-lea al Partidului Comunist Rus (Bolşevic), care a avut loc în martie 1919. Conform noului program, propus de P.A. Krasikov (prim-secretar pe probleme de religie în Guvernul Sovietic), Congresul a stabilit drept scop „să dispară superstiţiile şi ideile religioase în Rusia, şi, împreună cu acestea, şi Biserica” [8].

\r\n

Mai întâi, a fost discutată „problema” sfintelor moaşte. Departamentul VIII al Comitetului Popular de Justiţie considera că închinarea la moaşte este o crimă, scamatorie şi înşelătorie (fraudă). Prin hotărârea 1019, din 16 septembrie 1919, s-a hotărât că „în Republica Sovietică, în secolul al XX-lea, este interzisă deţinerea de trupuri omeneşti ori oase, de către persoane particulare, din motive religioase, mai ales pentru cultivarea şi exploatarea sentimentelor religioase. Există pericolul ca valorificarea acestora să aducă foloase necuvenite persoanelor fizice, prin escrocherii şi înşelăciune. Din acest moment, toate moaştele existente trebuie predate muzeelor, pentru a face să înceteze încurajarea şi exploatarea superstiţiilor populare”[9].

\r\n

“Ca răspuns la iniţiativa şi cererea insistentă a clasei muncitoare”, Adunarea Organului Suprem al Comisiei Populare de Justiţie, a hotărât la 16 februarie 1919, ca să fie expuse în mod public toate sfintele moaşte, emiţând imediat un ordin care viza anumite percheziţii, dar şi confiscări. Punerea în aplicare a acestei hotărâri a avut drept rezultat deschiderea a nu mai puţin de 63 de racle cu sfinte moaşte, în perioada 1918-1920. Comuniştii s-au aşteptat ca expunerea acestor ,,oseminte” să provoace indignarea populaţiei, iar ei să folosească masele pentru a discredita Biserica, dar, spre surprinderea lor, nu s-a întamplat acest lucru; expunerea publică a sfintelor moaşte a atras un număr foarte mare de pelerini care au venit să se închine, şi nu să proteseze împotriva Bisericii[10]. Din acest motiv, Adunarea Organului Suprem al Comisiei Populare de Justiţie, a hotărât la 29 iulie 1920, distrugerea tuturor relicvelor şi a sfintelor moaşte, de pe întrg cuprinsul Rusiei. Hotărârea prevedea acţiuni organizate sistematic la nivel local, fără nicio întârziere, cu hotărâre, pentru a fi pus în aplicare conţinutul ei. Aceste operaţiuni aveau drept scop principal «desfiinţarea obiceiului venerării trupurilor celor morţi, fie prin strângerea aşa-ziselor ,,sfinte moaşte” şi expunerea lor la muzee, în spaţiul rezervat artei bisericeşti, fie prin înhumarea lor»[11]. La 30 iulie 1920, aceeaşi Adunare a redactat şi un document oficial cu hotărârea luată, ,,pentru a face să dispară toate sfintele moaşte din Rusia”. În acest document se precizează şi scopul acestei iniţiative:,,Să se pună capăt anacronismelor barbare din trecut, aşa cum este venerarea trupurilor morţilor”

\r\n

 În cadrul operaţiunii de strangere a sfintelor moaşte, în majoritatea cazurilor, comisiile însărcinate cu această operaţiune, au acţionat cu violenţă, atât împotriva clericilor, dar şi asupra credincioşilor simpli, încercând, în toate felurile, să profaneze sfintele moaşte. Ca exemplu, menţionăm expunerea publică a moaştelor Sfântului Sava Storozhevski de la Mănăstirea Savino-Storozhevski, la 1 martie 1919, atunci când unul dintre membri Comisiei a scuipat cinstitul cap al Sfântului, proferând injurii şi râzând ostentativ. Ateii au expus public sfintele moaşte (cinstitul cap şi alte 32 părţi de sfinte moaşte), şi, în mod ironic, îi chemau pe localnici să vină şi să cerceteze de aproape ,,oasele putrede” [12].

\r\n

La 8 august 1919, Departamentul VIII al Comitetului Popular de Justiţie a emis un ordin secret către autorităţile oraşului Serghiev Posad de a duce moaştele Sfântului Serghie de Radonej la unul din muzeele din Moscova. Mutarea moaştelor s-a făcut la 31 mai 1920, zi în care a fost interzisă orice fel de activitate religioasă în mănăstiri.

\r\n

Creştinii au protestat faţă de această acţiune iar comuniştii au reacţionat cu violenţă şi cruzime. Foarte mulţi creştini, care s-au împotrivit iniţiativelor ,,autorităţii populare”, şi-au pierdut viaţa în Rusia, în acea perioadă. Sfintele moaşte erau expuse la muzee, de către conducerea comunistă, asemenea oricăror alte exponate, iar mai apoi erau distruse în secret. Doar o mică parte din numărul total al sfintelor moaşte a mai rămas în posesia Bisericii.

\r\n

Acest demers al expunerii publice a sfintelor moaşte avea, însă şi un alt scop. După confiscarea lor, a urmat şi închiderea mănăstirilor, unde acestea fuseseră păstrate până atunci. Periodicul ,,Revoluţia şi Biserica” publica permanent, în acea perioadă, informaţii despre închiderea ,,cuiburilor negre” (adică mănăstirile). Foarte multe mănăstiri au fost transformate atunci în lagăre de concentrare, unde comuniştii i-au întemniţat şi i-au torturat pe neomartirii şi mărturisitorii credinţei creştine. Lagărul de concentrare unde s-au folosit cele mai inumane metode de tortură a fost la vechea Mănăstire Solovetski (SLOL- Lagărul de Concentrare pentru Situaţii Speciale -Solovetski) şi aparţinea Poliţiei Politice Comuniste, NKVD.

\r\n

Trebuie precizat faptul că, odată cu votarea legii privind colectivizarea terenurilor arabile (19 februarie 1918), mănăstirile aveau, totuşi, dreptul de a menţine mici asociaţii (cooperative) agricole. Legea le obliga, însă, de a reforma aceste mici asociaţii în funcţie de cerinţele autorităţilor comuniste cu privire la organizarea cooperativelor agricole. În acest sens, Articolul IV din aceeaşi lege preciza următoarele:,,Dreptul de folosinţă a terenurilor agricole nu este condiţionat de gen, apartenenţă religioasă, naţionalitate ori cetăţenie”

\r\n

În anii 1918-1919, obştile mănăstirilor şi ţăranii care lucrau pe pământurile acestora, au cerut de la autorităţile politice locale, în baza legii de mai sus, ca, pământul arabil de care dispuneau, să fie înregistrat în sistem de cooperativă, sperând, astfel, că le vor fi returnate terenurile, clădirile şi utilajele agricole. Astfel, această lege a dat posibilitatea câtorva mănăstiri de a-şi păstra terenurile în sistem asociat, până în anii 1927-1928. După aceea, însă, odată cu colectivizarea, la iniţiativa Poliţiei Politice Comuniste (NKVD), toate terenurile agricole au trecut în proprietatea statului.

\r\n

În toamna anului 1921 recoltele agricole au fost foarte slabe, din cauza furturilor sitematice şi a rechiziţiilor, la care s-au dedat bolşevicii. Mai exact, au fost confiscate peste 10 miliarde de tone de cereale[13]. Guvernul a confiscat şi ultimele reserve existente, care erau, de fapt, destinate însămânţării pentru producţia de anul următor. În ianuarie 1922 nu exista hrană suficientă pentru cea mai mare parte a populaţiei ţării. Din luna februarie, a aceluiaşi an, a început marea foamete. În Saratovskaiya Gubernia, regiunea cea mai afectată de lipsa hranei, actele de canibalism – erau mâncate chiar şi cadavrele celor morţi – începuseră să devină practici obişnuite[14]. Urmările acestei cumplite foamete a fost moartea unui foarte mare număr de oameni.

\r\n

Foametea din anii 1921-1923 a constituit o mare tragedie pentru poporul rus, însă, pentru comunişti a fost un pretext foarte bun pentru declanşarea unei noi propagande anti-bisericeşti. Mai concret, este vorba despre confiscarea obiectelor şi a relicvelor bisericeşti.

\r\n

Într-adevăr, imediat după ce a preluat conducerea ţării, puterea sovietică a avut serioase probleme în domeniul economic (şi nu numai), de aceea, autorităţile comuniste visau la „…câteva miliarde de ruble ce se găseau în biserici[15].

\r\n

Hotărârile luate de conducerea comunistă trebuia, desigur, să fie prezentate ca fiind ,,iniţiativa celor de jos, cererea clasei muncitoare”. În Saratovskaya Gubernia comuniştii au desfăşurat o propagandă intensă în presa locală, asociind Biserica cu figura lui Iuda, care L-a trădat pe Hristos, iar Hristos, desigur, era întruchipat de poporul înfometat. Pe prima pagină a ziarelor erau publicate scrisori ale unor ,,creştini anonimi”. Conţinutul unei astfel de scrisori suna în felul următor:,,Am fost creştin-ortodoxă până de curând, şi, probabil aş fi rămas în continuare, dacă nu aş fi fost dezamăgită de preoţi, care sunt ipocriţi şi lacomi după bani. Din acest moment, însă, sunt un alt om şi îi acuz pe toţi preoţii, fără excepţie, fiindcă ei nu sunt slujitori ai Lui Dumnezeu, ci ai viţelului de aur[16].

\r\n

Când autorităţile s-au asigurat că şi-au atras simpatia populaţiei, la 26 februarie 1922, Comitetul Central Executiv al Partidului Comunist a dat dispoziţie de a fi confiscate toate obiectele şi relicvele bisericeşti. Imediat, în toată ţara au început confiscările, dar poporul credincios a luat atitudine faţă de aceste abuzuri, împotrivindu-se aplicării hotărârii de mai sus. Comunişti atât au aşteptat, şi au acuzat Biserica de acţiuni contrarevoluţionare.

\r\n

La 15 martie 1922, în oraşul Suya, în timpul unei astfel de acţiuni de confiscare, populaţia răsculată a dezarmat soldaţii Armatei Roşii. Pentru a potoli mulţimea furioasă, autorităţile au trimis un întreg contingent de soldaţi cu tunuri, care a restabilit ordinea, înregistrându-se victime în rândul demonstranţilor neînarmaţi (5 morţi şi 15 răniţi). În aceeaşi zi au protestat muncitorii de la două uzine şi, astfel, Armata nu a putut să se întoarcă în oraş până în seara aceleiaşi zile[17].

\r\n

Când Lenin a fost informat despre toate aceste evenimente, la 19 martie 1922 a trimis o scrisoare lui B.M. Molotov şi membrilor Cabinetului Politic al Partidului Comunist Rus, în care spune:,,Un scriitor foarte inteligent, când a fost întrebat despre direcţia pe care trebuie să o urmeze politica statului, a răspuns, precizând că, dacă, pentru împlinirea unui anumit scop politic trebuie comise atrocităţi, atunci, acestea trebuie comise într-o perioadă cât mai scurtă de timp şi într-un mod cât mai dinamic, pentru că poporul nu va suporta o perioadă mai lungă de timp aceste atrocităţi. În acest moment, în acest context internaţional, este justificată comiterea unor asemenea atrocităţi. După Conferinţa de pace de la Geneva, poate că nu am luat măsurile cele mai bune împotriva ierarhiei Bisericii, ceea ce ar fi putut reprezenta un risc pentru noi. Acum, însă, suntem siguri că am îzbândit…Din acest motiv, propun, fără ezitare, să luăm măsurile cele mai dure, acum, în acest moment, să intrăm în conflict direct cu ierarhia bisericească şi să o strivim fără milă, astfel încât să ne ţină minte zeci de ani…Cu cât exterminăm mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii şi ai burgheziei, cu atât mai bine…[18].

\r\n

Astfel, în perioada care a urmat, autorităţile comuniste au înfiinţat tribunale publice (,,tribunalele poporului”) şi au avut loc procese intentate clericilor, 154 la Moscova şi 80 la Sankt-Petersburg (Leningrad)[19]. La Moscova au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare preoţii Alexander Zaozerski, Vasilii Sokolov, Hristofor Nadezhdin, ieromonahul Macarie Teleghin, şi Serghie Tihomirov (laic). La Sankt-Petersburg a fost condamnat şi executat însuşi mitropolitul oraşului, Vladimir Kazanski, împreună cu arhimandritul Serghie Seyn, Iuri Novatski şi Ivan Kavsarov (laici). Ceilalţi au fost întemniţaţi şi, mai apoi, exilaţi în Siberia. Conform arhivelor studiate până în present, doar în 1922, în Rusia au avut loc 231 de procese, în care au fost condamnate 732 de persoane[20].

\r\n

În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, în Rusia, autorităţile sovietice au trecut, de la propaganda ocazională, la acţiuni organizate sistematic pentru dispariţia definitivă a Bisericii. De acest lucru s-a ocupat Administrația Politică Unită de Stat (cunoscută drept GPU), al cărei responsabil pe probleme religioase a fost E. A. Tuckov. În 1931 acesta a fost decorat cu medalia ,,Steagul Roşu”pentru servicii aduse ţării. Mai exact, ,,reuşitele” activităţii sale au fost următoarele:

\r\n

Schisma din Biserica Ortodoxă Rusă (Biserica se scindase în trei ,,mişcări religioase”: Reformatorii, Adepţii patriarhului Tihon şi restul)

\r\n

Confiscarea obiectelor de cult şi a relicvelor bisericeşti.

\r\n

Organizarea a două ,,sinoade bisericeşti” (ale ,,Reformatorilor”) care l-au caterisit pe patriarhul Tihon, au hotărât golirea mănăstirilor de călugări, predarea sfintelor moaşte autorităţilor statului şi au manifestat obedienţă faţă de puterea sovietică.

\r\n

Activitate politică internaţională intensă, în special în ceea ce piveşte cererile Bisericii.

\r\n

Dejucarea planurilor Papei care intenţiona să pornească o ,,cruciadă” împotriva Uniunii Sovietice, în 1930.

\r\n

Neutralizarea organizaţiilor contrarevoluţionare ilegale care acţionau sub tutela schismaticilor (,,Biserica Vie”) În primele trei decenii ale secolului al XX-lea, Administraţia Politică de Stat (O.G.P.U., devenită mai târziu G.P.U.), a reuşit să provoace mai multe schisme în Biserică, de unde au derivat mai multe grupări creştine, desprinse din Biserica Rusiei: ,,Reformiştii”, ,,Gregorienii”, ,,Iosifiştii”, ,,Victorienii”, ,,Iaroslavnicii”, ,,Danileii” şi alţii. În ciuda faptului că toate aceste grupări s-au desprins din motive diferite de la sânul Bisericii Ruse, totuşi, acest lucru a afectat foarte mult unitatea Bisericii într-o perioadă foartă dificilă pentru ea, caracterizată de mari încercări şi persecuţii. Simbol al unităţii bisericeşti rămăsese doar mitropolitul Petru Polyanski, cel care îndeplinea formal prerogativele patriarhului (în perioada în care autorităţile bolşevice nu au mai permis alegerea unui nou patriarh), dar şi acesta avea să fie arestat în 1925. În continuare, autorităţile sovietice au încercat prin orice mijloace să lase vacant scaunul patriarhal, sperând că acest fapt va accentua şi mai mult criza din Biserică.

\r\n

Mitropolitul Petru (Polyanski), înţelegând că bolşevicii lăsaseră intenţionat vacant scaunul patriarhal (de fapt, ei plănuiseră desfiinţarea Patriarhiei), scrie din închisoare o scrisoare conducerii  Administraţiei Politice de Stat (G.P.U.): ,,Sincer vă spun că nu mă interesează personal această chestiune. Zilele mele sunt numărate şi nici nu mă mai interesează ce o să se întâmple cu mine în această viaţă, după ce am petrecut opt ani în închisori şi în surghiun. Singurul lucru care mă îngrijorează este ca nu cumva să produc tulburare în rândul credincioşilor luând vreo hotărâre pripită, care nu stă în atribuţiile mele ”[22].

\r\n

La 10 octombrie 1937, orele 16.00, Mitropolitul Petru a fost executat prin împuşcare, fiind acuzat de ,,denigrare a regimului”.

\r\n

Perioada cuprinsă între anii 1929-1931 – perioada de colectivizare intensă, de naţionalizări masive (de fapt, era vorba de jefuirea ţăranilor proprietari de pământ) şi de persecuţii – a rămas în istoriografia sovietică drept ,,Epoca Marii Cotituri”. Dar, aşa cum afirmă Alexander Soljeniţîn, această ,,mare cotitură” a frânt, de fapt, coloana vertebrală a poporului rus. În acea perioadă, majoritatea bisericilor de la sate au fost închise. Creearea colhozurilor, coincidea, de obicei, cu arestarea preotului, sub acuzaţia că se opune colectivizării. Procesele verbale ale proceselor, care s-au mai păstrat din perioada aceea, conţin acuzaţii împotriva preotului paroh şi a altor zece, cincisprezece persoane din fiecare sat, adică împotriva reprezentanţilor de frunte ai satului.

\r\n

La 15 mai 1932, ,,Uniunea Ateilor Luptători” – este vorba de cea mai importantă organizaţie comunistă din Rusia Sovietică – făcea publice planurile sale de propagandă antireligioasă pentru următorii cinci ani. Mai exact, se prevedeau următoarele:

\r\n

– în primul an vor fi închise toate şcolile de teologie (cele ale ,,Reformiştilor” mai funcţionau încă, pe când cele ale Patriarhiei fuseseră închise cu câţiva ani mai înainte);

\r\n

– pentru cel de-al doilea an se prevedea închiderea majorităţii bisericilor, interzicerea editării de cărţi religioase şi producerea de obiecte religioase;

\r\n

– în anul al treilea vor fi trimişi în exil (lagăre de concentrare) toţi preoţii;

\r\n

– în cel de-al patrulea an vor fi închise bisericile şi centrele de activitate ale celorlalte religii;

\r\n

– în ultimul an, al cincilea, vor fi consolidate legal toate activităţile desfăşurate în aceşti primi patru ani.

\r\n

Potrivit declaraţiilor oficiale ale ,,Uniunii Ateilor Luptători”, ziua de 1 mai a anului 1937 va fi ziua în care ,,numele lui Dumnezeu va fi făcut uitat în toată Uniunea Sovietică”.

\r\n

Astfel,  planul de închidere a bisericilor a fost pus în vigoare, după ce, la 5 decembrie 1931, fusese distrusă prin explozie provocată, biserica ,,Hristos Mântuitorul”, simbol al Ortodoxiei Ruseşti. În perioada dintre anii 1929-1933 au fost reţinute peste 40.000 de oficialităţi bisericeşti de seamă [23]. Unii dintre aceştia au fost executaţi imediat prin împuşcare, iar ceilalţi aveau să fie întemniţaţi ori trimişi în lagărele de concentrare. Toţi câţi au mai supravieţuit, vor fi executaţi în 1937, atunci când a avut loc un nou val de persecuţii şi epurări.

\r\n

Tot în 1937, şef al propagandei antireligioase va fi numit Ministrul de Externe, N. I. Ezhov. Anchetele se desfăşurau formal (cel mult două la număr) şi erau însoţite de depoziţii ale martorilor, care, de cele mai multe ori, erau mincinoase. Anchetatorii, în majoritatea cazurilor, îi obligau pe martori să semneze pe foi albe sau, folosind violenţa, să mărturisească mincinos. O comisie de trei persoane a Poliţiei Politice (N.K.V.D.) lua ultima decizie, de obicei, condamnarea la moarte.

\r\n

Toamna anului 1938 este perioada de apogeu a propagandei ateiste. Biserica Rusiei era distrusă, aproape, în întregime. Conform datelor oferite de comisia guvernamentală ,,Reabilitarea Victimelor Regimului Comunist”, astăzi se cunosc următoarele: în 1937 au fost întemniţaţi 136.900 de preoţi ortodocşi, monahi şi funcţionari bisericeşti, dintre care 85.000 au fost executaţi sau au murit în urma torturilor. În 1938 au fost închişi 283.000, dintre care 25.000 au fost împuşcaţi sau au murit în închisoare [24]. În vara lui 1939 se mai aflau în viaţă doar 4 arhierei: Mitropolitul Moscovei, Vicar Patriarhal, Serghie Starogorodski, Mitropolitul de Leningrad (Sankt-Petersburg), Alexie Simanski, Arhiepiscopul de Petergov, Nicolai Yarusevici, şi Episcopul de Novgorod şi Pskov, Serghie Voskresenski. Ultimul dintre ei, suplinea, formal, din 1937, şi funcţia de Întâistătător al Scaunului Patriarhal (din pricina interdicţiei comuniştilor de a fi ales un nou patriarh). Mai erau în viaţă încă 10 arhierei, dar aceştia slujeau ca preoţi de enorie, sau nu aveau posibilitatea să slujească deloc. În 1937 deja nu mai existau eparhii bisericeşti, iar cele câteva parohii care supravieţuiseră, încercau, din răsputeri, să ţină legătura între ele.

\r\n

Situaţia s-a schimbat în 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Uniunea Sovietică, şi anexarea Belarusului şi a vestului Ucrainei. Spre surprinderea autorităţilor sovietice, noile teritorii (devenite ruseşti) aveau o viaţă bisericească înfloritoare, fără nicio comparaţie cu ceea ce exista în Rusia. Comform istoricului M. V. Sharovski, la expunerea făcută de şeful ,,Comisiei Problemelor Bisericeşti”, maiorul G. Karpov, către ,,Comisia Centrală a Partidului Comunist”, înainea celui de-al doilea Război Mondial, în Uniunea Sovietică funcţionau 3732 de biserici ortodoxe, dintre care 3350 se găseau în noile teritorii, şi doar 350-400, în vechile teritorii ale Rusiei Sovietice. Aceste elemente statistice sunt confirmate şi de datele deţinute de eparhiile bisericeşti[25].

\r\n

În zorii celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că autorităţile sovietice reuşiseră, într-adevăr să facă să dispară, aproape în întregime, Biserica. Pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice erau înregistrate, în mod curent, sate şi oraşe cu populaţie atee. Totuşi, această imagine era una de suprafaţă. Studiind istoria persecuţiilor împotriva credinţei ortodoxe în Rusia Sovietică, se confirmă, încă o dată, cuvintele Mântuitorului Hristos: ,, Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

\r\n

În ciuda persecuţiilor nemiloase şi a desfiinţării, aproape în întregime a Bisericii Rusiei, aceasta a supravieţuit ca organism divino-uman, viu, dând Ortodoxiei un foarte mare număr de neomartiri şi mărturisitori. Astăzi, Biserica Ortodoxă a Rusiei renaşte şi se hrăneşte din jertfa şi din sângele acestora.

\r\n

Sursa: www.pemptousia.ro

\r\n

[1] Емельянов, Н.Е. Оценка статистики гонений на Русскую Православную Церковь (1917-1952 годы). Электронный ресурс: http:// kuz1. pstbi. ccas.ru/cgibin /code.exe/nmstat4.html?/ans

\r\n

[2] Цит. по: Кашеваров А. Н. Православная Российская Церковь и советское государство. Москва, 2005, 138.

\r\n

[3] Дамаскин (Орловский), иером. Мученики, исповедники и подвижники благочестия Русской Православной Церкви XX столетия. Тверь, 1996. Кн. 2, с. 172.

\r\n

[4] Ibidem, 109–110.

\r\n

[5] Цит. по: Православие и современность. Электронный ресурс: http://www.eparhia-saratov.ru/ index.php?option=com_content&task=view&id=3413&Itemid=263.

\r\n

[6] Цыпин Владислав, прот. История Русской Церкви 1917–1997. Москва, 1997, 57.

\r\n

[7] Цыпин Владислав, прот. История Русской Церкви 1917–1997. Москва, 1997, 64-65.

\r\n

[8] Алексеев В. А. «Штурм небес» отменяется? Критические очерки по истории борьбы с религией в СССР. Москва, 1992, 23.

\r\n

[9] Цит. по: Кашеваров А. Н. Православная Российская Церковь и советское государство. Москва, 2005, 192.

\r\n

[10] Δεδομένα στο περιοδικό «Революцията и църквата» в № 9-12 за 1920 г.

\r\n

[11] Русская православная церковь и коммунистическое государство, 1917–1941. Документы и фотоматериалы. Москва, 1996, 60.

\r\n

[12] Вострышев М. Патриарх Тихон. Москва, 1995, 111.

\r\n

[13] Куртуа С., Верт Н., Панне Ж.-Л. И др. Черная книга коммунизма. Москва, 2001, 134.

\r\n

[14] Черная година. Саратов. 1922. № 1-2. [16] Саратовские известия. 1922, 10 февраля. №32, c. 3.

\r\n

[15] Письмо В. И. Ленина В. М. Молотову для членов Политбюро ЦК РКП(б) 19 марта 1922 г. / Русская Православная Церковь и коммунистическое государство. Москва, 1996, 89.

\r\n

[17] Телеграмма губкома г. Иваново-Вознесенска в Политбюро 18 марта 1922 г./ Русская Православная Церковь и коммунистическое государство, 1917–1941, c. 88.

\r\n

[18] Русская Православная Церковь и коммунистическое государство, 1917–1941, с. 88-91.

\r\n

[19] Ibidem, 69.

\r\n

[20] Архивы Кремля. В 2-х кн./ Кн. 1. Политбюро и Церковь. 1922–1925 гг. М.-Новосибирск, 1997, 78.

\r\n

[21 Русская  Православная  Церковь и коммунистическое государство. Документы и фотоматериалы. Москва, 1996, 290–291

\r\n

[22] Цыпин Влад., прот. История Русской Церкви 1917–1997. Москва, 1997, 199.

\r\n

[23] Дамаскин (Орловский), игум. ГОНЕНИЯ НА РУССКУЮ ПРАВОСЛАВНУЮ ЦЕРКОВЬ В СОВЕТСКИЙ ПЕРИОД.

\r\n

[24] Доклад митрополита Крутицкого и Коломенского Ювеналия, председателя Синодальной комиссии по канонизации святых. Электронный ресурс: http://www.tzar-nikolai.orthodoxy.ru /n2/sobor/dokl.htm

\r\n

[25] Шкаровский М. В. Русская Православная Церковь при Сталине и Хрущеве. Москва, 2005, 117.

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n