Puterea Scripturilor din viu grai

Într-o lume caracterizată de raționalismul iluminismului și de Google, motorul instant de dispersare a informației, ne este greu să ne imaginăm că lucrurile nu au stat așa dintotdeauna. În antichitate, ideile, obiceiurile, poveștile și chiar istoria nu erau transmise prin cărți, ci erau păstrate prin poezie și cântece. Cu alte cuvinte, erau păstrate prin tradiția orală. La urma urmei tradiția înseamnă să „transmiţi” sau să „dai mai departe” un obicei, o credinţă sau o idee de la o generaţie (sau de la o persoană) la alta.

\r\n

În Epistola către Iuda scrie: „Luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna,” (Iuda 1,3)  iar „dată” provine din grecescul (παράδοσις, paradosis) al cărui înţeles ar putea fi extins la termenul „predare” (ca în cazul lui Hristos „predat” evreilor, In. 18,36) sau chiar „predanie”.

\r\n

În epistolele Sf. Apostol Pavel, se vorbeşte încă odată despre „predanie”. În Epistola către Corinteni: „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat” (1Cor. 11,2), lucru interesant, având în vedere menţiunea anterioară în care spunea că îi laudă pentru că îl urmează în toate. Despre orice „predanie” ar fi vorba, nu se referă la un document scris sau la o serie de doctrine pe care ar trebui doar să le contemplăm, ci la ceva trăit şi redat în viaţa bisericii locale. Apostolul a scris către Tesaloniceni: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tes.  2,15). Evanghelia după Luca este o selecție a tradiţiei primite (orale sau scrise) spunând: „Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi” (Luca 1, 1).

\r\n

Având în vedere că este evident, chiar şi din mărturia Noului Testament, că tradiţia orală exista încă din zorii creștinismului, ar trebui să vedem în ce constau aceste tradiții. Se refereau la însăși Sf. Scriptură? Acest lucru pare însă puțin probabil, având în vedere că Sf. Apostol Pavel face o distincție între epistolele sale și „celelalte tradiţii” în 1 Tesaloniceni, asta în afară de numărul copleşitor de părinţi ai bisericii timpurii care au fost martori, precum Sf. Irineu şi Ipolit Romanul, ce separă „tradiţia apostolică” de scripturi.

\r\n

Memoria anticilor

\r\n

Trebuie să avem în vedere câţiva factori despre tradiţia orală în antichitate. După cum am menționat la începutul acestui articol, umanitatea în antichitate tindea să păstreze ideile, tradițiile, poveștile și istoria folosindu-se de poezie și cântec (sau de artă în general, de exemplu în iconografie) precum și de „arta” mnemonică (arta memoriei). De exemplu, Hippias din Elis, sofist grec şi contemporan cu Socrate a reuşit să țină minte „Genealogiile de eroi și bărbați … așezări, și într-un cuvânt toata istoria antichităţii” a unui popor, iar atunci când a fost întrebat despre asta de Socrate, a răspuns: „Dă-mi cincizeci de nume şi le voi memora din prima” (Platon, Hippias Maior, 285e). Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) susținea că Cirus putea să numească fiecare persoană din armata sa (formată din sute de oameni), iar despre alți oameni din aceeași perioadă se spunea că puteau recunoaște numele fiecărui cetățean din Roma. Platonistul Charmides (164-95 î.Hr.) putea cita din memorie cărți întregi din biblioteca Atenei. Seneca cel Bătrân (54 î.Hr-39 d.Hr.) susținea că „putea să-și amintească 2000 de nume sau 200 de versuri fără legătură între ele, în ordinea dată sau în ordine inversă” (Controversiae, Cartea1, pref.2) .

\r\n

Oamenii din antichitate nu numai că erau capabili să memoreze o cantitate mare de informație, dar exista un anumit dispreț față de textele scrise și față de „cărţi” în sine. Socrate însuşi nu a scris niciodată nimic, iar Platon se referă la învățăturile sale dictate prin conversații şi nu cu informaţii sumare (care sunt „moarte” sau care pot fi uşor interpretate greşit sau interpretate în aşa fel încât să însemne ceva diferit decât intenţia autorului, cf 2 Petru 3, 16). În unele din aceste discuții, Socrate vorbește despre mitul lui Theuth, zeul Egiptean al scrisului, măsurării și calcului. Thamus, regele Egiptului, îi spune acestui zeu: „Întrucât eşti părintele scrisului, afecţiunea pentru el te-a făcut să îi descrii efectele ca fiind opusul a celor adevărate. De fapt, acesta va introduce uitarea în sufletul celor care îl învață; aceştia nu îşi vor mai folosi memoria pentru că se vor încrede în scris, funcție externă care depinde de semne ce aparțin altora, în loc să încerce să își amintească dinăuntru, de unii singuri. Nu ai descoperit o poțiune pentru amintire, ci doar pentru a nu uita. Le oferi studenților ideea înțelepciunii, ceea ce nu este adevărat. Invenția ta le va permite să audă multe lucruri dar fără să fie învățați corect, imaginându-și că știu multe fără să știe mai nimic. Va fi greu de suportat, întrucât aceștia vor arăta doar deștepți în loc să fie cu adevărat” (Platon, Phædrus, 275a-b).

\r\n

Socrate a continuat să îi spună lui Phadreus că aceia care consideră că scrisul poate avea rezultate pozitive, mai ales în domeniul artei și filozofiei, „trebuie să fie destul de naivi şi ignoranţi” (Ibid., 275c). În cele din urmă scrisul poate servi doar pentru a aminti ceva, dar nu pentru a învăţa. Învăţarea, spuse el, nu poate veni decât prin conversaţie faţă în faţă şi interacţiune.

\r\n

Mai mult decât atât, majoritatea „epopeilor” antice ale istoricilor, precum Homer de exemplu, sunt poezii, istorie ce este menită să fie recitată, dramatizată sau mai mult decât atât, cântată și nu scrisă doar ca să fie citită cândva (și probabil interpretată  greșit).

\r\n

Dacă fiecare manuscris al Scripturilor ar fi fost ars într-o zi, călugării ortodocși s-ar putea  uni și le-ar scrie din nou

\r\n

Întorcându-ne la „puterea“ memoriei în lumea antică, dacă avem în vedere contextul creştin precum cel din perioada celui de-al doilea Sinod ecumenic de la Niceea (787 d.Hr.), un canon cerea ca episcopii să poată recita întreaga psaltire din memorie. Asta ar părea un lucru imposibil atunci când capacitatea de memorare și reținere a „tradiţiei” nu a fost dezvoltată (precum în lumea antică), ca să nu mai vorbim despre practica de a cânta Psalmii (în special în contextul monahal).

\r\n

Trebuie menționat că majoritatea „conținuturilor” tradiției apostolice nu sunt, de fapt, documente scrise, reguli, sau scripturi în sine, ci sunt mult mai o expresie „artistică”, și chiar globală a credinței, prin diverse forme.

\r\n

De exemplu, tradiția iconografică ce păstrează un număr destul de mare de adevăruri despre realitatea nașterii lui Hristos din  Fecioara Maria, viața Sa, răstignirea, moartea, Învierea și ridicarea la cer, este un exemplu de „predanie” a formelor şi culorilor care nu doar că subliniază și păstrează adevărul dar întruchipează în prezent realitatea cerească ce este „descrisă” în tablou.

\r\n

Un alt exemplu evident este cel al vieţii sfinţilor şi ale numeroaselor sărbători, toate păstrate prin viu grai. Acestea nu sunt doar scrise într-o carte, ci sunt trăite și exprimate (anual) în biserică, încredințate memoriei colective.

\r\n

Alături de aceste sărbători (și chiar sărbătorirea anumitor icoane) sunt cântările și imnurile (troparele, condacele, etc.), care, la fel ca poezia epică de demult, păstrează și „transmit” istoria poporului lui Dumnezeu şi a  manifestării Sale divine prin viețile martirilor, în lucrarea apostolilor, și în viețile celor care L-au urmat cu credinţă. Geniul cântării istoriei noastre şi a credinţei se ascunde în faptul că cei mici memorează mai ușor prin cântec. Biserica asigură păstrarea credincioșilor din generație în generație încurajând părinții evlavioși să își educe copii în Biserică și odată cu ea, prin „psalmi, imnuri și cântări.”

\r\n

Și, în cele din urmă, liturghiile și slujbele sunt toate tradiții care au fost „transmise” de la un prezbiter la următorul în viața liturgică a Bisericii. Desigur, există cărți despre cum se săvârșește o liturghie, dar care pălește în comparație cu acțiunea săvârșirii liturghiei iar acest lucru este valabil atât pentru mireni cât și pentru clerici și chiar și pentru micuții noștri care participă la aceasta.

\r\n

Chiar dacă toate cărțile din lume (sau ar trebui mai bine să includem aici, internetul și motorul de căutare Google) ar fi distruse, Sf. Liturghie și rugăciunile noastre sfinte, nu ar fi pierdute; ar exista un preot, un mirean, sau o „bătrânică” pe undeva prin lume care să-și amintească de toate sau de o parte din ele. Se spunea că, dacă fiecare manuscris al Scripturilor ar fi fost ars într-o zi, călugării ortodocși s-ar putea  uni și le-ar scrie din nou, fără să se piardă nimic din ele.

\r\n

Unul dintre punctele forte ale  creștinismului ortodox este această încredere în tradiția orală, chiar și într-o lume în care nimeni nu trebuie să mai memoreze nimic (și acest lucru este în detrimentul nostru). Cărțile pot fi întotdeauna interpretate greșit sau pervertite în diferite moduri, dar ritmurile liturghiei, cântările din inima noastră, precum și icoanele Întrupării nu pot fi pierdute, deoarece acestea sunt cu adevărat parte din noi,  parte din viața noastră.

\r\n

Sursa: ww.doxologia.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *