Rugăciunea și virtutea fără smerenie – osteneli în zadar

CUVANT LA DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI^[1]

Cand Hristos a voit sa-i invete pe proprii Lui ucenici, iar prin ei sa ne invete pe noi cum tre­buie sa ne rugam, a cuprins in doua pilde ideea urmarita. Pe de o parte, pilda judecatorului ne­drept si a vaduvei^[2] ne-a invatat sa ne rugam cu tarie si sa staruim in rugaciune; iar pe de alta parte, prin pilda celor doi oameni care s-au suit la templu, a fariseului si a vamesului,ne-a inva­tat sa ne rugam cu gand cucernic^[3].

Vom cauta sa analizam starea sufleteasca a celor doi oameni, pentru ca chiar acum s-a terminat de citit pericopa evanghelica ce ne-a vorbit despre ei. Dar daca vrei, inainte de altele sa vor­bim despre urmatorul subiect: rugaciunea este bogatia cea mai mare si mai frumoasa, care face sa infloreasca viata noastra in intregime si ne asigura mantuirea.

Cel mai bun lucru intr-adevar si primul pen­tru evlavia sufletului si frica de Dumnezeu este de a avea treaza necontenit in noi insine ideea ca noi suntem creaturi si fiinte muritoare, iar Dum­nezeu este Creatorul vietii noastre si cel mai bun iconom al nostru. Iar inainte de toate, acest lucru il savarseste rugaciunea, pentru ca ea ne conduce la intelegerea acestui adevar. N-ar putea cineva sa se roage, nici sa ceara din cer cele ce-i sunt de folos daca mai intai n-ar fi incredintat, prin mintea sa, ca este Dumnezeu, Care asculta rugaciunea si are puterea sa implineasca cere­rea, ca este Stapanul tuturor celor din lume, si ca chiverniseste totdeauna, conduce si duce viata noastra la un bun sfarsit.

Adeseori traim in indi­ferenta religioasa, si chiar obraznici fata de cre­dinta; gandul nostru e ingamfat si independent, iar sufletul plin de nebuneasca mandrie; dar cand vedem o biserica a lui Dumnezeu si ne adu­cem aminte, la vederea ei, de rugaciune, prin plecarea genunchilor nostri, se pleaca si sufletul spre evlavie; iar sufletul nostru obraznic mai inainte, sufletul nostru care scosese din minte pe Domnul, recunoaste odata cu inceperea rugaciu­nii robia lui si cade inaintea Domnului, ca o sluj­nica netrebnica inaintea stapanei sale. Sufletul este cuprins cu totul de lacrimi si plansete; daca are constiinta patata de pacate, cere iertarea pacatelor si dezlegarea legaturilor; dar daca este curat de astfel de gresale se roaga lui Dumnezeu pentru un trai lipsit de primejdii si bineintemeiat, pentru daruirea celor necesare si firesti care con­tribuie la mentinerea vietii de aici. Sufletul, rob atunci prin dispozitia vointei, mergand pe acelasi fagas cu trupul, ia infatisare de bunacuviinta si smerenie, si roaga pe Stapanul lui pentru cele ce i se cuvine.

Rugaciunea este asadar ajutor necesar vietii noastre, arma impotriva diavolului, legatura cu Dumnezeu, vorbire a fiintei cuvantatoare cu Cu­vantul cel adevarat, departare si uitare a lucrurilor pamantesti, suire la cer, dispret al lucrurilor prezente, prietenie cu cele viitoare. Sa vedem acum care este infatisarea celui care se roaga. Daca cel care se roaga sta in picioare, isi indreapta toata faptura sa spre Dumnezeu, priveste atent spre cer si acolo vede ca intr-o oglinda, printr-o aparitie spirituala, pe Cel nevazut. Cu capul spre grumaz, atarnat si inaltat, pare suspendat in inaltime ca printr-un lant. Cand sta cu picioarele stranse si indoite si cu mainile intinse de o parte si de alta in aer, infatiseaza exact patima crucii, ramane nemiscat in atitudine si fixat ca si cum trupul i-ar fi fost strabatut de cuie prin frica de Dumnezeu. In acel ceas, sufletul potoleste patimile si-l stapaneste o liniste minunata, ca si cum ar fi intrat intr-un port nebatut de va­luri. Atunci, poftele trupului dispar, atatarea lacomiei se potoleste, impulsurile maniei sunt in­franate si toata intinaciunea pacatului este stearsa din suflet si arata pe om curat ca si cum l-ai scoate din baie.

Poate ca este bine spus ca cel care se roaga seamana cu un rastignit si dupa atitudinea tru­pului si dupa starea lui sufleteasca. Cel pironit pe cruce, desi era inainte cu totul legat de grijile vietii, totusi, silit de suferinta, si-a scos din suflet orice amintire despre celelalte lucruri si a fost robit suferintei, fiind intepat de dureri. Nu se mai gandeste atunci nici la cel mai bun prieten. Niciun lucru nu-i mai este atat de dorit si de iubit, caci nu mai are timp, nici ragaz sa se mai gandeasca la asa ceva, ci este cuprins numai de doua ganduri: unul, daca are sa primeasca de undeva vreun ajutor, sau are sa scape de pedeapsa; altul, sa moara mai iute, daca cel dintai gand nu se poate indeplini. Niciun alt gand in afara de acestea n-ai sa gasesti in mintea celui rastignit. Tot astfel si cel care se roaga asa cum trebuie, iese din viata chiar de pe cand traieste; este pe pamant, dar nu mai este; pleaca cu placere de pe pamant spre viata cealalta, iar prin dispozitia sufletului se muta pe sine insusi spre cele viitoare.

Rugaciunea este arma sfintilor, fortareata tuturor parintilor nostri, zidul cel de nedoborat al credinciosilor. Rugaciunea a scos din focul cel a toate mancator pe cei trei tineri^[4], cand nu s-au inchinat idolului necinstit de argint, ei, care erau credinciosi si icoane ale lui Dumnezeu, nici n-au parasit pe Dumnezeu, n-au adorat chipurile bine executate ale zeilor. Prin rugaciune si profetul Daniel a inchis gura fiarelor neimblanzite si a scapat de gura lor^[5]. Rugaciunea a intors pe Iezechia la viata de la portile mortii^[6]; iar inainte de Iezechia rugaciunea a aratat ca soarele este mic in comparatie cu oamenii care se roaga asa cum trebuie, ca este rob, dar un rob care slujeste nevoilor celor impreuna robi. Intr-adevar, atunci, pe timpul lui Isus Navi, pentru ca Isus, urmasul lui Moise, sa termine cu bine lupta si sa aiba o victorie desavarsita, soarele s-a oprit din mersul lui, ca sa nu apuna iute, ci prin oprire sa prelungeasca ziua^[7]. Iar pe timpul lui Iezechia se in­toarce din drumul sau si ca o sluga indeplineste treburile la care este chemat.

Daca soarele este liber, spune, sa nu straluceasca; daca nu sta sub stapanire, sa-si opreasca, de poate, miscarea po­runcita lui. Daca este stapanul lui, sa se faca acum iarna sau vara in timp de iarna. Dar nu este, nu este. Stralucitul luminator al cerului este legat cu legi necesare cu neputinta de dezle­gat; slujeste legii Ziditorului. Ii este poruncit un ritm neschimbat al miscarilor lui. Si dupa cum omul supus legii se naste si se strica, intra in viata si iarasi pleaca, tot asa si soarele rasare si apune, straluceste cu veselie, dar este acoperit si de nori grosi si sta in zodii timp hotarat si durata necalcata; asa aud ca ne spun noua elinii ca sta atatea zile in zodia Berbecului si atatea zile in zodia Racului. Asadar, daca el este dumnezeu sa se dezlege pe sine de aceasta necesitate; dar daca nu poate sa faca asta, este clar ca are un stapan al miscarii lui, care-i impune pazirea legilor date lui.

Dar sa ne intoarcem si noi la subiect, ca si soarele pentru Iezechia, care s-a rugat. Rugaciu­nea a scos pe Samuel dintr-un pantece nerodi­tor^[8]. Tot rugaciunea a scos pe pamant si la oamenii cei vii si pe alt profet din pantecele ucigator al chitului^[9]. Daca ar vrea cineva sa povesteasca puterea minunilor savarsite de rugaciune, va gasi multime de istorisiri si va dobandi nenumarate dovezi de barbati care au fost cinstiti din pricina ei.

Lucru foarte folositor este de a savarsi ruga­ciunea cu gand smerit, caci poti sa faci rugaciune, dar daca nu o faci cum trebuie, te-ai os­tenit in zadar. Aceasta se poate vedea usor din felul in care s-au rugat persoanele despre care ne vorbeste pericopa evanghelica. Aceeasi ravna au folosit fariseul si vamesul care s-au dus la tem­plu; cu acelasi zel s-au rugat, dar fiecare a ajuns la alt rezultat. Unul statea la rugaciune si se lau­da ca un rob obraznic; nu ruga pe Stapan, nici nu se pleca, prin smerenia sufletului sau, stapa­nirii lui Dumnezeu; nu cerea ceea ce nu avea, ci numara faptele lui bune; nu se ruga ca sa fie miluit, ci-si arata cu ingamfare faptele sale, ca sa fie laudat:

„Multumescu-Ţi Ţie, Dumnezeule, ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, curvari sau chiar ca acest vames“^[10].

Nu depasesc aceste cuvinte orice fel de ingamfare? A lasat fariseul in urma orice laudarosenie, oricat de exagerata ar fi ea. S-a ridicat pe el insusi mai presus de toti oamenii pe care-i are lumea de la o margine la alta si s-a asezat, dupa parerea lui, in varful vir­tutilor; huleste pe toti ceilalti… care se tarasc in valea plangerii. Se fericea pe sine ca pe un aju­tator al lui Dumnezeu, care a ajuns la inaltimea neatinsa de altii; caci daca starui sa afli sensul ce-l au cuvintele lui: „nu sunt ca ceilalti oameni” vei vedea ca nu mai exista niciun om de aceeasi valoare cu el. I-a lasat pe toti in urma si s-a inal­tat tocmai sus, ca si Moise atunci cand a lasat pe popor la poalele muntelui si s-a urcat singur in varful muntelui Sinai; si-a luat o indrazneala careia nu-i gasim termen de comparatie.

Ar fi fost mai masurat si ar fi fost suportabil daca cel putin n-ar fi insultat pe nenorocitul vames. Dar nu, printr-un singur cuvant s-a inaltat mai presus de toti si zgandara ranile celui ce era langa el; ii huleste pacatele, calca in picioare pe cel care plangea, calca peste cel ce zacea la pamant, atata inca mai mult focul celui ce arde si strange mai tare pe cel legat. Pe cand fariseul se lauda asa, vamesul isi batea pieptul inaintea lui Dumnezeu, tinea ochii indreptati spre pamant si nici nu in­draznea sa-i ridice spre cer; fapta de om ce-si recunoaste starea sa de robie; caci in chip firesc aceasta este atitudinea celor ce au gresit fata de stapanii lor si care se rusineaza de semenii lor. Dar care e sfarsitul rugaciunii fariseului si a va­mesului? Cel smerit a fost inaltat, iar cel ce s-a inaltat a fost smerit. Laudarosul a cazut, iar cel care se socotea un nenorocit si pacatos a fost indreptatit, caci

„Domnul sta impotriva celor man­dri, iar celor smeriti le da har“^[11].

Daca cineva dintre voi, fratilor, este ascul­tator, intelept, daca a inteles cineva cum trebuie sensul parabolelor sa nu se uite cu indiferenta la viata fariseului si a vamesului, ci, ca pe un pe­dagog al vietii noastre, sa o aplice societatii omenesti si cu masura sa-si modereze gandirea ca sa nu cada nici in greseli, dar iarasi nici sa se laude cu faptele cele bune.Deznadejdea nu ridica pe cel cazut, ci il lasa sa cada in tarana; iar dispretul si ingamfarea doboara pe cel ce sta. Pentru aceea si dumnezeiescul Pavel spune, raportand acest gand la el:

„Cel care pare ca sta, sa caute sa nu cada” ^[12],

iar in alta parte:

„Ma tem ca nu cumva propovaduind altora, eu insumi sa ma fac nevrednic^[13].

Intr-adevar, usuratatea vointei noastre si inclinarea grabnica spre fapte contrare arata ca nu este ferit de cadere nici omul virtuos si nici omul pacatos...^[14]. Si aceasta… [se vede chiar din viata] Apostolilor^[15]. Pa­vel a fost mutat de la mare dusmanie si ura im­potriva crestinilor la apararea Evangheliei^[16], iar Iuda, din ucenic unit, prin inima si sentimente, cu Domnul, a fost tras spre fapte de-a dreptul potrivnice^[17]; talharul a trecut din iad in rai^[18], iar Anania a cazut din ceata ucenicilor in mocirla jefuirii de cele sfinte^[19]. Asa s-a intamplat si cu fariseul si cu vamesul: unul a cazut din vrednicie in necinste, iar celalalt a fost inaltat de la o viata plina de pacate la o stare fericita.

Se cuvine ca noi atunci sa fim mai ales cu bagare de seama si sa tremuram pentru viata noastra cand cunoastem ca viata noastra este plina de fapte bune si atunci mai ales sa ne pa­zim de hot cand suntem bogati in virtuti. Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti. Cel sarac n-a fost dusmanit, dar cel bogat, fiind invidiat, a fost je­fuit; cel puternic, daca a trait in nepasare, inte­meiat pe puterea sa, a fost biruit, iar cel slab, care a muncit cu prevedere, a izbutit. Pe langa acestea, dupa parerea mea, acela este barbat in­telept si foarte virtuos, care nu se fericeste pe el pentru ca nu savarseste pacate grele osandite de toti, ci face ca tinta a propriei sale vieti vietile oamenilor virtuosi si desavarsiti, si urmareste necontenit sa se urce de la o stare mai de jos la una mai inalta, intocmai ca aceea care se urca din treapta in treapta spre locuri inalte.

Nu-i desavarsit acela care fuge de rusinea desfranarii, ci cel care traieste in feciorie manat de dorinta de-a fi cast. Nu-i vrednic de cea mai mare cinste cel care se fereste de a rapi bunurile altora, ci acela este barbat minunat si prieten al lui Dum­nezeu care imparte averile sale celor lipsiti.

Desa­varsirea nu se vede in indepartarea de rele, ci in savarsirea faptelor celor mai bune; nu se impli­neste dreptatea prin a te pazi de pacat, ci in a incepe si a fi manat de dorinta unei bune vietuiri. Aceste lucruri nu le-a gandit nenorocitul fariseu, nu si-a comparat viata sa cu viata barbatilor mari si desavarsiti, ca sa se invete minte prin aceasta comparatie cat de mult se departeaza de desavarsire, ci s-a comparat cu vamesul, s-a luat la intrecere cu un om cu viata pangarita si pa­tata, punandu-si viata sa in paralel cu o viata plina de pacate, intocmai ca o gaita care se crede vultur cand zboara alaturi de liliac, sau ca o vulpe care-si inchipuie ca este leu, pentru ca este mai mare decat soarecii de camp.

Ar fi fost un om intelept daca, folosindu-se de un criteriu drept de judecata, si-ar fi adus aminte de Avraam, Iacov, Iov, Moise, Samuel, Ilie, Elisei si de toti ceilalti profeti care au avut o viata virtuoasa si o traire superioara, si sa-si potriveasca viata lui cu slava acelora. Daca fariseul ar fi facut asa, s-ar fi coborat de la templu suspinand si chemand in ajutor pe Dumnezeu, pentru ca era foarte mult departat de vecinatatea cu Dumnezeu. Iar noi, iubitilor, sa uram laudarosenia si sa dorim smerenia cea iubita de Hristos, Caruia slava in veci. Amin.