Să ne temem de FĂȚĂRNICIE!

Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia (mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc.). Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna (fata de sine in primul rand) sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu.

Se stie ca Mantuitorul a avut cele mai aspre cuvinte impotriva acestei patimi, lansandu-Se in diatribe biciuitoare la adresa relei-credinte ucigase, deghizate in slujirea Legii. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, incat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu. Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna.

Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (a se vedea mai jos) atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce? Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori. Si inca de ce? Pentru ca nimeni nu este imun la ea, iar virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “este în spiritul timpuluifiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică“. De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii, bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri. Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere, un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise (cel putin duhul lui si pe slugile sale, daca nu inca si pe Antihrist insusi):

(www.cuvantul-ortodox.ro)

 Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viaţă comportamentul exterior. Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se descompună şi să împrăştie un miros urât; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală.

Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situaţie pământească, omenească, foarte confortabilă. Cum făţarnicul este atât de avantajat şi vede, pe de o parte, câştigul pe care-l obţine din practicile sale, iar pe de alta, ocările şi persecuţiile pe care le îndură din partea lumii atleţii lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin făţărnicie şi complezenţă omenească.

Când se desăvârşeşte în făţărnicie, sfârşeşte prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii – acea literă care ucide – şi respinge duhul care dă viaţă. Cu toate că vorbeşte fără încetare despre Dumnezeu şi despre virtute, fariseul este în acelaşi timp complet străin de Dumnezeu şi de virtute: este gata – şi este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice mijloace pentru a-si satisface amorul propriu. Este firesc să aduni ceea ce ai semănat. Sufletul nu poate rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil într-o altă direcţie de către gândurile şi sentimentele ce se nasc în el, îşi va agrava căderea şi va amplifica minciuna şi răul de care a fost atins.

Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu şi pentru a nu-ţi pierde mântuirea şi fericirea veşnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ţi-o aduc avantajele pământeşti şi laudele oamenilor. Inima noastră este slabă: ea foarte uşor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască seducătoare. Cel care vrea să ia măsuri de precauţie împotriva făţărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în mănăstire să se obişnuiască cu o lucrare corectă a sufletului”. (in “Faramiturile ospatului“)

“Teme-te de această făţărnicie, teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceeacă este în spiritul timpuluifiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tăufereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“. (apud: IPS Averchie, “Marea Apostazie“)

[… ] Este si o “smerita-cugetare” dupa bunul plac al omului pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.

“Smerita cugetare” pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.

Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca “smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu (…) Satana ia chip de inger de lumina; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum” (Luca 6, 21,25). (…) Smerenia nadajduieste in Dumnezeu – nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii. Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.

Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia. Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?

Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici” (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa“Mie”, a zis el, “nu-mi raspunzi? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc?” (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.

Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu! Aceasta, care in ochii tai este trufie – de fapt este sfanta smerenie”.

Sf. Ignatie Briancianinov:

(“Despre adevarata si fatarnica smerita-cugetare” in: “Despre inselare“)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *