\r\n
Scrisoarea 425
\r\n
Logofătului Pantoleon
\r\n
Virtutea altora ni s-a făcut cunoscută din auzite, dar a ta, preacinstitul meu stăpîn, [ni s-a făcut cunoscută] mai întîi prin vedere iar acum ajunge, din auzite, pînă la capătul pămîntului în care ne aflăm[1]. Şi care e motivul? Fiindcă a îndrăznit duhovniceasca ta gură să grăiască înţelepciunea lui Dumnezeu, cuvintele adevărului spre folosul şi mîntuirea şi a sufletului tău, şi a oricărei Biserici de-a noastră.
\r\n
\r\n
Şi fericit eşti şi binecuvîntat e numele tău şi te laudă toţi cei drept credincioşi care aud [de tine]. Şi cunună de haruri este pe cinstitul tău creştet şi lanţ de aur pe sfinţitul tău gît, fiule al ascultării, odraslă a luminii, odor al dreptei credinţe. Acestea zice Domnul: „Deschide gura ta şi o voi umple pe ea, fiindcă ai ascultat glasul Meu” (cf. Ps. 80, 9). Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei. Căci zice: „Grăieşte şi nu tăcea” şi: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) şi: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40).Aşa încît atunci cînd e vorba despre credinţă, nu trebuie a spune: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaş? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sînt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvînt şi grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuţie». Vai! Pietrele strigă, şi tu taci şi eşti fără de grijă? Firea cea nesimţitoare L-a ascultat pe Dumnezeu, şi tu te clatini? Ceea ce nu a fost însufleţit, nici i s-a cerut socoteală la judecată, temîndu-se ca de o poruncă, glăsuieşte, iar tu cel ce va să dai seama înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercetării chiar şi pentru un cuvînt deşert, deşi vei fi întrebat spre a da socoteală, spui ca unul fără de minte: «Ce treabă am eu cu acest lucru?» „Acestea”, o, stăpîne, zice Pavel, „le-am înfăţişat din pricina voastră, în ce mă priveşte pe mine şi pe Apollo, ca să învăţaţi a nu cugeta, în ce ne priveşte, mai presus de ceea ce s-a scris” {cf I Cor. 4, 6). Aşa încît chiar şi săracul e lipsit de orice apărare în ziua judecăţii şi va fi osîndit ca unul care acum nu grăieşte, căruia şi osînda îi va fi sigură, fie şi numai pentru acest lucru — [ca să nu mai vorbim] de vreunul din cei de sus pînă la cel ce poartă coroana. Căci cei puternici vor fi cercetaţi ca nişte puternici, zice [Scriptura], şi judecată aspră va fi celor sus puşi.
\r\n
Aşadar, grăieşte, domnul meu, grăieşte! De aceea şi eu, ticălosul, temîndu-mă de judecată, voi grăi.Grăieşte chiar şi la urechile ce ascultă cele dumnezeieşti ale drept credinciosului nostru împărat, de vreme ce eşti dintre cei sus puşi. Nici o erezie din cele care au tulburat şi au ieşit din Biserică nu este mai cumplită decît această erezie iconomahă. Pe Hristos L-a tăgăduit, în faţă Îl scarmănă[2], turbînd [contra Lui] cu fapta şi cu cuvîntul. A nu fi circumscris Hristos, în ce priveşte caracteristicile trupului, este o prostie care nimiceşte faptul că Cuvîntul S-a făcut trup (căci dacă e trup, desigur că se şi circumscrie, fiindcă, a binevesti o nălucă, ţine de cugetul maniheic); iar dacă se răzuieşte, se sfarmă, se surpă, se arde cu foc toată dumnezeiasca biserică şi tot vasul cel sfinţit în care [sînt zugrăvite] trăsăturile lui Hristos, ale Născătoarei de Dumnezeu sau a sfinţilor, noi creştinii pierim.
\r\n
Să întîmpinăm faţa lui Hristos întru mărturisire. Să sărutăm pe Hristos, pe Care [să ştii că] Îl tăgăduim dacă lepădăm sfînta Lui icoană.
\r\n
Sursa: „Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”, vol. I, ed. Sophia, Bucureşti, 2006; traducere din greaca veche – Pr. Marcel Hancheş
\r\n
https://paterika.wordpress.com/
\r\n\r\n
\r\n\r\n
\r\n
[2] Erezia iconoclastă, care nega reprezentarea feţei omeneşti a lui Hristos, este asemănată cu cei care au rănit faţa lui Hristos, prin lovituri de palme şi pumni.
\r\n\r\n
\r\n