Simbolismul Sfintei Cruci

Deseori ne întrebăm: De ce ne facem semnul Sfintei Cruci ? Iar dacă nu ne întrebăm, aşa se întâmplă că nu ştim semnificaţia profundă a acestui semn, sau cum a ajuns el în cultul nostru, căci despre facerea semnului Sfintei Cruci nu găsim relatări în nici una din Evangheliile existente sau în vre-una din scrisorile Sfinţilor Apostoli, decât numai despre Crucea Botezului.

\r\n

 Semnul Crucii făcut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. În studiul de faţă vom încerca să aducem unele învăţături referitoare la Semnul Sfintei Cruci din scrierile Sfinţilor Părinţi, din literatura patristică şi liturgică şi chiar din studiile unor savanţi.

\r\n

Cu toate că mulţi dintre cercetători susţin că semnul Crucii a provenit din unele practici păgâne, totuşi noi susţinem afirmaţia că el este moştenit din vechea tradiţie mesianică iudaică şi anume din semnul Tau (sau Tav).

\r\n

        Semnul Tav.

\r\n

Cartea proorociei lui Iezichel vesteşte că membrii comunităţii mesianice vor fi însemnaţi pe frunte cu semnul Tav: „ şi i-a zis Domnul: „ Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii ( litera „tau”- care în alfabetul grec vechi avea forma unei cruci ) pe frunte, pe oamenii care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui”.

\r\n

Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tinere, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „+”!” (Iez. 9, 4-6).

\r\n

Iezichel foloseşte în chip simbolic o realitate a antichităţii: obiceiul ca sclavii (robii) să fie însemnaţi, făcând referire la poporul ales ca robi a lui Dumnezeu.

\r\n

De asemenea proorocia, de faţă, a lui Iezechiel prevesteşte şi a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos când vor fi salvaţi sau mântuiţi numai cei care vor fi însemnaţi cu semnul Fiului Omului, adică cu Sfânta Cruce şi vor păstra credinţa nealterată, ferindu-se de însemnarea cu numărul numelui Antihristului.

\r\n

Există argumentaţii că mulţi din evrei, în special esenicuii, care se declarau a fi o comunitate eshatologică aveau imprimată pe frunte litera Tav.[1]

\r\n

În primele comunităţi iudeo-creştine, credincioşii îşi făceau pe frunte un semn care evoca nu numai lemnul crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, dar anume şi acest semn „tav”. Astfel, primii creştini, majoritatea de origine iudaică, erau însemnaţi pe frunte cu litera Tav, care indica numele lui Iahve, în ziua în care erau botezaţi. Iar cuvintele Sfântului Evanghelist Luca: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27) pot, astfel, cuprinde o aluzie liturgică la litera Tav în formă de cruce, marcată pe frunte. Folosirea de către creştini a numelui lui Iahve se datora faptului că: „Numele Tatălui este Fiul”[2], afirmaţie folosită de mai multe omilii din secolul II.

\r\n

În Apocalipsă, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vorbeşte despre „o suită de patruzeci şi patru de mii care aveau numele Lui (al Mielului) şi al Tatălui Lui scris pe trupurile lor” (Apocalipsă 14,1). Litera Tav cu care erau desemnaţi primii creştini desemna Cuvântul ca Nume al Tatălui şi îi arăta pe creştini ca mărturisitori ai lui Dumnezeu.

\r\n

Deci subliniem că prima apariţie a semnului Sfintei Cruci provine din iudaicul semn tav, care desemnează numele Tatălui şi a Fiului.

\r\n

Mai târziu când la creştinism au fost convertiţi şi mai mulţi greci, iar comunităţile creştine au devenit comunitar greceşti litera Tav (evreiască) a devenit Tau (grecească) şi, în mod firesc, a fost interpretată în mod diferit. Astfel, Sfântul Ciprian scria: „Litera Tau, T, este în formă de cruce, despre care profetul a spus că o vom purta pe fruntea noastră”[3] – deci mulţi din creştini purtau semnul crucii pe frunte. Iar Origen spunea: „…forma literii Tau prezenta o asemănare cu imaginea crucii, ceea ce conţinea o profeţie a semnului pe care creştinii şi-l fac pe frunte; căci toţi credincioşii fac acest semn înaintea oricărei activităţi mai ale la începutul rugăciunii sau înaintea citirii din Sfânta Scriptură”.[4] Aşa, deci, la Origen găsim facerea semnului Sfintei Cruci, sau însemnarea cu Sfânta Cruce şi tot odată semnul Tau este înţeles ca simbol al crucii pe care a fost răstignit Hristos, mai ales că multe pasaje ale Epistolelor Sfântului Apostol Pavel menţionează crucea ca simbol al mărturii omului. Ştim că crucea în creştinismul primar a fost privită nu ca aducerea aminte de patima lui Hristos, ci ca un simbol al slavei Dumnezeirii revelate în Cuvântul întrupat. Chiar atunci când este indicată crucea pe care a fost răstignit Hristos, ea este privită tot ca o expresie a puterii dumnezeieşti care biruie moartea, cele patru braţe ale sale reprezentând caracterul cosmic[5] al lucrării Sale Mântuitoare.

\r\n

La primii creştini însemnarea cu semnul crucii îl constituia primul rit de iniţiere a catehumenilor care veneau să primească taina Sfântului Botez. Această însemnare cu Sfânta Cruce se făcea pe frunte şi era ca un semn sfânt al apartenenţei la Hristos. De aceea Sf. Ciprian spunea: „Fruntea ta să fie întărită, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea să rămână întreagă”. Desigur că Sf. Ciprian vorbeşte despre o întărire în credinţă. Creştinii aveau o conştiinţă clară a faptului că crucea era semnul ungerii lor. Chiar Sf. Augustin spune, că unii creştini din Africa de Nord îşi împodobeau fruntea cu o cruce, tatuată sau pictată.[6] De asemenea Sf. Pahomie a poruncit călugărilor: „să poarte culion…din piele, ca cel al copiilor, întipărind pe el semnul crucii din purpură”. Ucenicii lui Hristos ştiau că crucea nu este numai un semn de apartenenţă simplă la Hristos, la creştinism, ci încă faptul că crucea era o armă de apărare (Dacă eşti ispitit, fă-ţi semnul crucii pe frunte, cu credinţă, căci este semnul Patimii, cunoscut şi încercat împotriva diavolului, numai să-l faci cu credinţă… şi să-l foloseşti cu iscusinţă ca pe un scut)[7], puternică cu adevărat în războiul nevăzut, duhovnicesc, împotriva ispitelor diavoleşti. De aceea ei îşi aduceau aminte de mărturisirea primită la botez, făcându-şi cruce pe frunte înainte de orice lucrare.

\r\n

Crucea, ca însemnare, era şi un semn de binecuvântare ca semn al protecţiei: „O comoară nepecetluită este la îndemâna hoţilor, iar o oaie neînsemnată uşor poate fi înghiţită”[8]; „După cum oaia fără păstor cade uşor pradă fiarelor, tot aşa sufletul neînsemnat cu semnul mântuirii (Sfânta Cruce) este o pradă uşoară pentru diavoli”[9]; de asemenea Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Fie că suntem în călătorie, fie că suntem acasă şi în orice loc am fi, crucea ne este de mare folos, ca pavăză mântuitoare, scut de neînvins împotriva diavolului”[10].

\r\n

Creştinii se însemnau cu el la fiecare act din viaţa zi cu zi: „La fiecare pas, la fiecare mişcare, la intrare şi la ieşire, îmbrăcându-ne sau încălţându-ne, la baie, la masă, când aprindem lampa, la culcare, şezând, în orice lucrare am fi, să ne însemnăm frunte cu semnul crucii” (Sf. Tertulian).

\r\n

Probabil că obiceiul însemnării, în chip văzut (cu untdelemn, tatuare etc.), cu Sfânta Cruce pe frunte a dispărut cu timpul mai ales, atunci când peste creştinism s-a înăbuşit urgia prigoanelor, cu toate că avem relatări că mulţi din martiri erau martirizaţi având semnul crucii pe frunţile lor. Astăzi însemnarea în chip văzut cu cruce pe frunte se mai păstrează în cultul nostru la Mirungere, Ungerea cu untdelemn sfinţit la Sf. Maslu sau la miruire din timpul utreniei şi la sfârşitul Sf. Liturghii.

\r\n

Putem face afirmaţia că anume în timpul prigoanelor asupra creştinilor semnul crucii a derivat în săvârşirea acestuia cu mână, aşa cum îl avem păstrat şi până în zilele noastre şi mai ales că există afirmaţii că facerea semnului Sf. Cruci cu mână era prezent.

\r\n

         Semnul Sf. Cruci până în sec. VII-VIII.

\r\n

Însemnarea cu semnul Sf. Cruci pe frunte n-a fost părăsită nici în secolele următoare a existenţei şi dezvoltării creştinismului. Mulţi susţin că semnul crucii se făcea cu degetul mare sau cu un alt deget, de altfel nici nu ne închipuim cum s-ar fi putut  face altfel pe suprafaţa mică a frunţii. De asemenea şi autorii din vechime arătă că semnul crucii trebuia să fie făcut pe diferite obiecte sau pe frunte cu un singur deget; aga Sf. Epitemie vorbeşte despre un sfânt bărbat care sfinţea apa „făcând deasupra vasului, cu degetul, semnul crucii”; cu un sfert de secol mai târziu Sozomen istoriseşte cum episcopul Donat a făcut „cu degetul semnul crucii în aer, scuipându-l pe balaur”; Ioan Mascu ne arată cum episcopul Iulian „a făcut de trei ori, cu degetul, semnul crucii asupra unei băuturi otrăvite pe care apoi a băut-o  fără a suferi de pe urma otrăvii”; Sf. Grigorie cel Mare ne relatează următoarea istorisire: „Slujitorul lui Dumnezeu Martinius făcu cu degetul semnul crucii asupra pâinilor care se coceau în vatră şi atunci când le-au scos din cuptor, pe ele era semnul crucii, pe care brutarul uitase să-l facă înainte de a le pune la copt”.

\r\n

Amintiri despre felul cum se făcea semnul Sfintei Сruci se cristalizează în sec. VI-VII odată cu acutizarea ereziei monotelite. Astfel, pentru a protesta împotriva ereticilor monoteliţi care acordau faptului  că se însemnau cu Sfânta Cruce, folosind numai un deget semnificaţia unei atestări  publice a învăţăturii lor greşite, otodocşii începură a-şi face cruce cu două degete, exprimându-şi astfel credinţa lor la cele două firi şi la cele două voinţe în Hristos. Sub această formă semnul crucii a trecut şi la slavi, fiind păstrat astfel până la reforma patriarhului Nicon (1652)[11]. Aşa semnul sau însemnarea cu semnul crucii devenise nu numai o aducere aminte a botezului, ci un protest al Ortodoxiei faţă de erezii. De asemenea acest fel de însemnare ne face să credem că credincioşii au început să se însemne cu Sf. Cruce într-un fel cât mai vizibil în comparaţie cu crucea făcută pe frunte şi anume un unic mare semn al crucii făcut pe întreg timpul descris şi în operele Sf. Ambrozie[12].

\r\n

Acest nou fel de înţelegere a semnului crucii ca gest de atestare a dreptei credinţe ne face să înţelegem de ce Biserica greacă a introdus, mai târziu, obiceiul de a se închina cu trei degete, spre slava Sfintei Treimi. Dar această însemnare cu trei deget exprimă şi o reîntoarcere la tradiţia originală, care îşi avea izvorul şi originea în relaţie cu Sfânta Treime. Încă de la Sfântul Botez, căci Botezul se face „în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Putem presupune, chiar, că însemnarea cu Sfânta Cruce se făcea simultan cu rostirea cuvintelor – formula de la Botez. Această presupunere putem să o bazăm pe tradiţia apostolică, care prescrie pentru toţi preoţii şi episcopii: „La orice binecuvântare să rostească: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în Sfânta Ta Biserică, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”[13]. Acest gen de închinare cu trei degete a devenit, încetul cu încetul comun pentru toată Biserica, atât cea din Orient cât şi cea din Occident.[14]

\r\n

Facerea semnului Sfintei Cruci cu trei degete şi peste tot trupul este pomenit şi de cronicarul care istoriseşte moartea lui Carol cel Mare: „Întinzându-şi mâna dreaptă, cu restul de putere pe care-l mai avea, îşi făcu semnul Sf. Cruci pe frunte şi pe piept şi peste tot trupul.” După unele amintiri despre însemnarea cu semnul crucii în sec. XII putem afirma că curând, în sec. XIII, crucea făcută de la frunte la piept şi la umeri, a dobândit în mod progresiv un loc preponderent, fiind însoţită, când era prilejul de invocarea Sfintei Treimi.

\r\n

În ceea ce priveşte deosebirea privind felul închinării (de la umărul stâng la umărul drept sau invers) putem aduce următoarele amintiri: Papa Inocenţiu al III-lea scria: „Semnul crucii trebuie să se facă cu trei degete pentru că se face în numele Sfintei Treimi, despre care profetul zice: „Cu trei degete a ţinut pământul”. Acest semn se face de sus în jos, iar apoi de la dreapta la stânga pentru că Iisus Hristos S-a pogorât din cer pe pământ şi a trecut de la evrei la neamuri. Unii, totuşi fac semnul crucii de la stânga la dreapta, arătând astfel că trebuie să trecem de la moarte la viaţă, la slavă, tot aşa cum Hristos a trecut  de la sălăşluirea în întuneric la lumina raiului.”[15]

\r\n

Cu câţiva ani mai târziu, un episcop spaniol, Luc de Tuy, scrie: „În ceea ce priveşte semnul crucii se pune întrebarea dacă, atunci când se închină credincioşii trebuie să o facă de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga. La aceasta răspundem că, potrivit învăţăturii şi tradiţiei pe care le păstrăm cu credincioşie, ambele feluri sunt bune, ambele sfinte şi ambele în stare să biruiască puterea vrăjmaşului; atâta doar să fie făcute de creştini cu toată cucernicia. Totuşi văzând că mulţi se străduiesc, încredinţaţi de dreapta lor, să înlăture una dintre cele două metode şi susţin că nu trebuie să facem semnul crucii de la stânga la dreapta, potrivit celor predate nouă de la Părinţi vă vom spune câteva cuvinte cu privire la acest subiect, izvorâte din iubire creştină. Într-adevăr, atunci când Domnul nostru Iisus Hristos în marea Sa milostivire, a venit în lume pentru a răscumpăra neamul omenesc, S-a pogorât la noi de la Tatăl; S-a pogorât la stânga, ca să zicem aşa, la iad, şi apoi, înălţându-se la cer, S-a aşezat de-a dreapta Tatălui. Or, tocmai aceasta este semnificaţia gestului închinării, pe care îl face orice creştin: unindu-şi trei degete, le ridică la înălţimea frunţii şi zice: în numele Tatălui; le coboară apoi până la bărbie, zicând: şi al Fiului; le duce apoi la stânga zicând: şi al Sfântului Duh; şi în sfârşit la dreapta, spunând: Amin.”[16]

\r\n

Vedem că dacă Papa Inocenţiu II laudă deopotrivă ambele feluri de închinare, atunci Luc de Tuy dă prioritate însemnării cu crucea de la dreapta la stânga (practică caracteristică astăzi Bisericii Romano-Catolice). Dar şi în primul şi în al doilea caz semnul crucii se făcea cu trei degete. Firesc apare întrebarea când occidentalii au introdus facerea semnului crucii cu întreaga mână. În acest sens Dom S. Baumer[17] afirmă că benedictinii şi misionarii lor au introdus acest fel de închinare în secolul VIII, iar alt cercetător, H. Leclercq, afirmă: „În Biserica latină s-a produs o schimbare în secolul XIII, adoptându-se felul nou de a se închina, cu mâna deschisă şi toate degetele unite…”[18].

\r\n

Desigur că este greu de stabilit care din aceşti doi savanţi are dreptate şi mai ales că nu cunoaştem motivul pentru care s-a introdus această nouă practică în biserica romano-catolică.

\r\n

Până în prezent la diferite noţiuni şi etnii Sfânta Cruce se face diferit aşa de exemplu regăsim vechile practici la spanioli care mai întâi îşi fac câte o cruce mică pe frunte, pe buze şi pe piept, zicând: Prin semnul Sfintei Cruci, mântuieşte-ne  de vrăjmaşii noştri, Iisuse Dumnezeul nostru. Urmează apoi o cruce mare, făcută larg, cu mâna coborând mult în josul pieptului, însoţită de cuvintele: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. În sfârşit spaniolii adaugă o mică ceremonie care, pentru privitor, pare a consta în sărutarea degetului mare. În realitate, se sărută crucea formată prin aşezarea degetului mare peste arătător.

\r\n

Şi Bisericile ortodoxe prezintă diferenţe şi încă atât de însemnate încât, după felul de a se închina, se poate recunoaşte naţionalitatea credincioşilor. Un semn mare al crucii însoţit de o plecăciune adâncă făcut de ruşi diferă de semnul crucii mic făcut de-a lungul pieptului, încheiat cu o lovitură tot pe piept, al grecilor, tot atât de mult cât amândouă diferă  de închinarea romano-catolică.

\r\n

Dar nu trebuie să judecăm aceste practici diferite, care ne descoperă pietatea specifică a necredincioşilor şi spiritualitatea popoarelor lor, ci să ne aducem aminte de semnificaţia Sfintei Cruci şi de faptul că fiecare am primit şi ne-am însemnat cu crucea noastră de la Botez.

\r\n

Pr. prof. dr. Eugen ONICOV

\r\n\r\n

\r\n\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n