„Spiritualitatea” la începutul secolului al XXI-lea

În cadrul acestui articol, vom încerca să discutăm despre sensul spiritualității, despre care se aud multe lucruri atît în interiorul Bisericii, cît și în afara ei. Trecerea într-un nou secol și mileniu este un bun prilej pentru a reflecta asupra a ceea ce numim „spiritualitate”, „om spiritual” și „viață spirituală”.

\r\n

Consider că vom avea ocazia să remarcăm răstălmăciri și înțelegeri greșite, dar și să cunoaștem mai bine sensul spiritualității ortodoxe. Evidențiez încă de la început că excludem și nu ne ocupăm deloc cu terminologia care predomină în presă și care numește „om de spirit” omul literelor și al artelor. Nu ne interesează această denumire deoarece este o denumire improprie. Vom vorbi despre spiritualitate, dîndu-i sens religios și teologic.

\r\n

Spiritualitatea moralistă

\r\n

Cea mai veche accepțiune a spiritualității, cea care vine din trecut și este încă și astăzi funcțională (deși mai puțin decît în trecut) este o noțiune care definește spiritualitatea în principal ca înfrânare a sinelui. Adică „spiritualitatea” înseamnă ca omul să poată să își înfrâneze pornirile sale, sentimentele sale, dorințele sale. Astfel, omul care nu se supără poate fi numit, pe drept cuvînt, conform acestei accepțiuni, „om spiritual”; sau cel care nu are dorințe carnale puternice sau le-a supus se numește „om spiritual”.

\r\n

Vom numi acest tip de spiritualitate „eticistă”. Și aceasta, deoarece întregul interes este pentru morală, așa cum este înțeleasă pe baza criteriilor exterioare. Cu alte cuvinte, dacă omul se comportă în acord cu ceea ce impune etica – desigur aici există o răstălmăcire a noțiunii înseși de etică, atunci îl numim „om spiritual”, spunem că are „viață spirituală”. Și adesea ne probăm această părere a noastră cu pasajele corespunzătoare; de exemplu, din moment ce apostolul Pavel afirmă că roada Duhului Sfânt este și bunătatea, atunci concluzionăm că acela care nu se mînie este om al Sfântului Duh. Și nu este greu de imaginat cîte iluzii încap aici. Deoarece, dacă această mentalitate se prelungește și un om își petrece întreaga sa viață crezînd că este „duhovnicesc” fiindcă nu se mînie și deci are blîndețe, atunci putem să vorbim de o adevărată tragedie – e posibil să își piardă întreaga sa viață în minciună.

\r\n

Nu este suficientă înfățișarea exterioară a vreunei virtuți pentru ca o persoană să fie numită „om spiritual”, pentru a spune deci că această virtute este roadă a Duhului Sfânt. Deoarece însuși Hristos ne-a cerut: „Nu judecați după înfățișare” (In. 7, 24)… Dar pe lângă această poruncă a lui Hristos, o observație interesantă avem și în Scara sfântului Ioan Sinaitul, care spune: „Nu știu de ce unii oameni au înnăscute unele virtuți; le este ușor să fie blînzi, le este ușor să fie înfrînați, le este ușor să aibă răbdare. Dimpotrivă, unora le este foarte greu să le dobîndească pe acestea. Eu însă îi accept”, continuă sfântul Ioan, „pe cei al căror caracter nu se potrivește cu aceasta și care se străduiesc, deci pe cei care se nevoiesc împotriva caracterului lor; deoarece ceilalți nu au făcut niciun efort pentru aceasta, pe când cei care se nevoiesc împotriva firii lor, împlinesc expresia lui Hristos, că Împărăția cerurilor se ia cu asalt iar cei ce dau asaltul o cuceresc (Mt. 11, 12)”. Nu e suficientă deci înfățișarea exterioară a vreunei virtuți pentru a fi numit cineva „om spiritual”.

\r\n

Accepțiunea de mai sus a spiritualității am spus că se numește „eticistă”. Am putea să o numim și „puritană”. Cuvântul „puritan” vine din cuvântul latin purus care înseamnă „curat” (odinioară a existat desigur și o anumită erezie, erezia „catarilor”). Acest cuvânt ne duce la un alt aspect al acestei prime accepțiuni a spiritualității: la atitudinea de viață care se opune trupului. Această atitudine se scandalizează de trupul omenesc care are instincte și dorințe; nu poate să considere că trupul poate să participe la spiritualitate. Un reprezentant de vîrf al acestei tendințe, al spiritualității puritan-eticiste a fost cunoscutul eretic din secolul al XIV-lea, Varlaam. Varlaam, crescut în Italia în spirit raționalist și puritan, s-a înspăimîntat când a venit în Grecia și a auzit că monahii din Sfântul Munte primesc semne ale harului lui Dumnezeu și în trupul lor, că văd deci cu ochii lor lumina necreată. Și a scris cuvântări înflăcărate pentru a spune că tot ceea ce nu e rațional în om – trupul, sentimentele, dorințele – nu este posibil să însoțească pe om în mersul său spre spiritualitate, adică spre Dumnezeu. De ce? Deoarece este murdar.

\r\n

Varlaam a primit răspunsurile cuvenite de la un teolog de vârf și un contemplativ al Bisericii noastre, sfîntul Grigorie Palama. Sfîntul Grigorie a subliniat că nu poate exista spiritualitate ortodoxă autentică dacă vreun element al firii umane rămîne în afara acesteia, și pe cuvintele sale „pentru cei ce se liniștesc cu evlavie” a fundamentat ceea ce, după cum vom vedea mai jos, constituie adevărata spiritualitate ortodoxă.

\r\n

Nu îmi voi mai prelungi mai mult cuvântul referitor la acest prim tip de spiritualitate „eticist-puritană”, una care în esență nu constituie spiritualitate autentică, deși mulți copii și chiar tineri chiar și astăzi (când fenomenul trece printr-o fază regresivă) sunt instruiți având ca temei modelele sale.

\r\n

Spiritualitatea psihologică

\r\n

Să trecem la un alt tip, care necesită mai multă atenție. Este vorba de ceea ce am numi „spiritualitate psihologică”. Acest tip deține întîietatea în experiența psihologică, în sensul că omul simte și resimte psihologic dacă, deci, ceea simte este frumos, atunci din punct de vedere spiritual se află pe drumul cel bun, este aproape de Dumnezeu; dacă însă se simte rău, este departe de Dumnezeu.

\r\n

Această mentalitate se bazează adesea pe anumite pasaje ale Noului Testament, în care Hristos prezintă bucuria drept consecință a relației filiale a omului cu Dumnezeu. Și într-adevăr, alături de Dumnezeu există bucurie, iar sfinții, care sunt adevărate locașuri ale Duhului Sfînt, și-au arătat bucuria lor, în timp ce dimpotrivă, departe de Dumnezeu, există nefericirea. Dar nu există numai bucuria autentică, ci există și bucuria „psihologică”, bucuria ca pseudo-emoție, ca autoamăgire. Și dimpotrivă, există nenorocire neplăcută datorată faptului că omul este departe de Dumnezeu, dar există și nenorocire neplăcută în timp ce Dumnezeu este foarte aproape, este alături de om. În ceea ce privește ultimul aspect, merită să ne amintim istoria Patericului, în care monahul extenuat de războiul duhovnicesc îl întreabă cu dorință arzătoare pe Hristos: „Unde ai fost Doamne, pentru ce m-ai părăsit?”, pentru a primi răspunsul de la Acela: „Eram alături de tine și te întăream în osteneala ta…”. Hristos era alături de călugăr, dar acela nu Îl pricepea, nu Îl simțea. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, permite uneori, pentru motive pe care nu le știm, să ne simțim rău din punct de vedere psihologic, deși suntem aproape de El. Aceasta este o taină pe care nu o putem aborda cu ușurință, de aceea să rămînem la acele elemente ale acestei de a doua categorii de spiritualitate (de spiritualitate „psihologică”, după cum am numit-o), care încep de la propriile noastre greșeli și probleme.

\r\n

Trebuie subliniat faptul că acest tip de spiritualitate se poate întîlni în mod egal în parohiile și mînăstirile noastre, dar și în America, acest Babel al protestanților. Acest lucru poate să sune straniu, dar spiritualitatea pe care o trăim în parohiile și în mînăstirile noastre are ceva comun cu „spiritualitatea” diferitelor grupări și erezii religioase ale babiloniei americane contemporane: ambele acordă întîietate trăirii psihologice.

\r\n

Un exemplu al unei asemenea trăiri psihologice este reflectat în ceea ce auzim frecvent că spun unii tineri: „Merg la biserică uneori ca să mă liniștesc”. Această liniște este de tip psihologic. „Dar este rău acest lucru?”, va obiecta cineva. Nu, nu este. Dimpotrivă, e binecuvîntare. Cu toate acestea, constituie doar anticamera, prima treaptă pe care trebuie să fie clădită mai târziu adevărata spiritualitate. Este, am spune, o primă fază în care Dumnezeu ne îndulcește pentru a înainta la adevărata spiritualitate. Din păcate, însă, mulți dintre noi rămînem prizonieri ai acestei prime faze. Și astfel, întâlnim adesea părinți care se delectează în timpul cultului, se liniștesc, dar când se întorc acasă se ceartă cu copiii lor sau cu soțul/soția lor. Iar dacă îi întrebi de ce se întâmplă acest lucru, primești următorul răspuns stereotip: „A, dar m-au ispitit! Merg la biserică, mă liniștesc, și vin acasă și sufăr alături de ei!”. E posibil deci să simtă cineva cucernicia în timpul serviciului liturgic, dar cînd se întoarce acasă la el să nu suporte să vadă un membru al propriei sale familii. Aceasta este o spiritualitate imatură, copilărească. Și în plus, este o spiritualitate căreia îi lipsește dragostea, pune accent pe modul în care se simte individul și nu pe modul în care se poziționează față de aproapele său. Este o spiritualitate pe care nu am ezita să o numim „egocentrică”.

\r\n

Această spiritualitate poate să prospere peste tot – nu doar într-o parohie ci și într-o mînăstire. Auzim adesea în mînăstirile noastre expresia: „Aceasta mă liniștește”. Este o expresie binecuvîntă și adesea are un sens real, însă alteori este extinsă foarte mult, numai și numai pentru a cuprinde acele situații în care ne interesează doar să ne odihnim.

\r\n

Și dincolo de spațiul propriei noastre Biserici, e posibil ca această spiritualitate să aibă succes, cu anumite manifestări și caracteristici, și în spațiul unor erezii și al unor grupări para-religioase. Un astfel de exemplu sunt penticostalii și martorii lui Iehova: în maniera lor, îi cuprind pe toți cei care se apropie de ei, îi primesc cu căldură, le oferă ceva după încheierea serviciului religios și le dau posibilitatea de a cînta cu toții împreună sau de a urmări o predică sentimentală care răscolește sufletele. Toate acestea constituie o spiritualitate de tip psihologic care odihnește, fascinează și inspiră (chiar și pe credinciosul ortodox care este frecvent atras de asemenea grupări) și astfel omul după toate acestea merge la casa sa cu falsa impresie că, deoarece s-a simțit bine în decursul acestui proces și s-a liniștit, a devenit locaș al Duhului Sfânt. Aceasta e spiritualitatea psihologică! Este spiritualitatea care se bazează pe modul în care se simte persoana.

\r\n

Și în plus, această spiritualitate corespunde și unei mentalități „lumești” despre spirit. Să fim mai concreți: în ultimii ani se poate observa în librăriile americane o secțiune specială numită „Spiritualitate” (Spirituality). Această secțiune se definește după criterii strict psihologice și este distinctă de secțiunea „Religie” (Religion), în care pot fi găsite cărți mai teologice. Spiritualitatea pe care o subînțelege secțiunea „Spiritualitate” este descrisă în termeni psihologici și nu religioși. Și din acest motiv, în lumea occidentală, a merge la biserică, a spune rugăciunile consacrate, a studia Sfînta Scriptură împreună cu alții și a posti (dacă prevede așa ceva confesiunea din care face parte cineva), constituie manifestări ale religiozității și nu ale spiritualității. Spiritualitatea, conform acestei concepții a librăriilor americane, înseamnă a medita asupra divinității, a se emoționa la propriile gînduri, a simți iubire față pe aproapele și a se dărui acestuia, după cum fiecare înțelege acest lucru. Astfel, spiritualitatea aceasta se distanțează de religiozitatea instituționalizată a Bisericii și dobândește caracter de experiență psihologică individuală. Nu are legătură cu Duhul Sfînt, ci face uz de termenul „spirit” în mod impropriu.

\r\n

În cadrul acestei spiritualități, chiar dacă pare ciudat, lumea occidentală cuprinde și ceea ce numim „lărgire a conștiinței”. Acest termen îl descrie pe omul care începe să simtă, să vadă și să audă lucruri pe care de obicei nu le vede și nu le aude; pe acel om care are un cîmp lărgit al experienței. De obicei, această lărgire se realizează prin meditație sau prin anumite tehnici care se cultivă în anumite grupări religioase periculoase (cults). Există scriitori care încadrează această lărgire în atmosfera „spiritualității”, deoarece, după cum susțin, prin intermediul acestei lărgiri, omul vine în contact cu întreg universul, cu armonia și adevărul lumii.

\r\n

(Dacă ne referim aici cu puțină greutate la elementele acestui fenomen al Americii, o facem deoarece în zece-douăzeci de ani, acest fenomen, așa cum se întîmplă întotdeauna, își va face apariția și în țara noastră. Și atunci, când deja vom asista la o revărsare a terminologiei și a cărților acestei „spiritualități”, poate ne vom convinge cu tristețe că parohiile și mînăstirile noastre au pregătit din timp terenul pentru venirea și consolidarea ei. Făcîndu-i pe creștinii ortodocși să gândească doar psihologic, introducând în spațiul Bisericii noastre o spiritualitate lumească în esență, creștinii, cînd fenomenul va fi deja prezent în țara noastră, îl vor recunoaște ca familiar, îl vor îmbrățișa și desigur, într-o anumită măsură, vor părăsi de dragul lui Biserica).

\r\n

Să închidem această paranteză, oarecum dificilă, pe care am deschis-o, și să abordăm acum o temă fundamentală pentru acest al doilea tip de spiritualitate. Am numit-o „psihologică” și „egocentrică”. Acum vom mai adăuga ceva acestor trăsături: este o spiritualitate care se interesează doar de puterea individuală a omului și „nu dă doi bani” pe aproapele său. În afară de experiență (a se simți omul bine), această „spiritualitate”, în formele sale extreme, este interesată în fapt numai de dobîndirea puterii individuale. Cum se exprimă acest lucru? Cu o anumită mentalitate de căutare a harismelor Duhului Sfânt. Să explicăm puțin mai pe larg acest lucru.

\r\n

Există foarte multă bibliografie referitoare la viața sfinților noștri. Credincioșii citesc faptele minunate care sunt descrise în sinaxare și încep – în special tinerii, să le invidieze. Se gândesc cât de frumos ar fi să aibă virtuțile cutărui sfînt, sau harismele cutăruia. Și încet-încet, pe nesimțite, intră în logica setei de putere. Dacă am putea cumva să privim în interiorul inconștientului multor creștini ortodocși, am vedea ceea ce doresc unii dintre cei care răsfoiesc cu zel cărțile ascetice, am vedea o copie a Supraomului nietzschean, înveșmîntat însă în categorii spirituale. Silogismul lor lăuntric și inconștient este următorul: „Cum voi reuși să fiu puternic, dobândind harismele Duhului Sfânt? Cine mi le va dărui, din moment ce nu le pot dobândi în rutina vieții de zi cu zi? Biserica! Să merg deci la biserică, astfel încât prin intermediul Sfintelor ei Taine, să dobîndesc puterea harismelor”. Cu alte cuvinte, Biserica devine mijlocul de atingere a unui scop. Iar acest scop este dobîndirea puterii prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta constituie însă o răstălmăcire totală a teologiei ortodoxe…

\r\n

Silogismul ortodox este exact opusul: „Care este cel mai înalt scop al creștinului? De a intra realmente în Biserică, de a se îmbiserici, adică de a împărtăși cu ceilalți dragostea. Cum va realiza acest lucru? Prin asceză!”. Asceza devine acum mijlocul pentru a atinge scopul care este comuniunea bisericească a dragostei. Dacă se abate cineva de la această ordine, de la acest silogism, se lovește de fenomene tragice. Biserica suferă adesea din cauza oamenilor care au transformat-o în mijloc de atingere a scopului lor, de a-și realiza aspirațiile lor personale și de a dobândi sentimentul de „om spiritual”.

\r\n

Acestei de a doua categorii aparține și părerea unora care afirmă că „merg la biserică pentru a se vindeca”. Este un punct de vedere frecvent exprimat și pe această temă s-au scris și cărți. Dar în miezul său există iarăși transformarea Bisericii în mijloc, din moment ce scopul său este vindecarea și nu îmbisericirea. Omul care are această mentalitate merge la biserică pentru a se vindeca individual și nu pentru că îi e dor „de frații săi și de surorile sale”, după cum spune sfântul Cosma Etolianul. Dacă o persoană merge la biserică pentru că îi e dor de frații săi, se va vindeca. Dacă merge căutînd vindecarea, îi va folosi pe ceilalți ca mijloace pentru o vindecare îndoielnică. Prin urmare, ceea ce are întîietate în Biserică este relația noastră cu frații noștri. Și nu e întâmplător faptul că un părinte neptic, sfântul Varsanufie, spune undeva: „Doamne, fie îi așezi și pe fiii mei duhovnicești în Împărăția Ta, fie nu mă primi nici pe mine”. Dar ar putea spune cineva: „Omul acesta nu e întreg la minte? Nu îl îngrijorează o veșnicie în iad?”. Și totuși, nu îl îngrijorează, deoarece are o dragoste intensă, vrea să fie împreună cu frații săi. Aceasta este ecleziologia ortodoxă iar părinții neptici sunt profund bisericești, acordă întîietate Bisericii, invers față de cum procedăm noi astăzi, cînd am ridicat la gradul de criteriu suprem starea de veghe autonomizată în raport cu Biserica. Biserica ne salvează nu ca un trup abstract sau ca o străduință individuală, ci în calitate de comunitate a fraților care comunică unii cu alții la modul profund. Și care este cea mai apropiată Biserică față de noi? Nu este parohia fiecăruia dintre noi, ci familia din care facem parte! Dacă nu putem în interiorul familiei noastre să îl vedem pe celălalt ca binecuvîntare, atunci nu vom putea să o facem nici în cadrul parohiei…

\r\n

Încheind această secțiune, aș dori să remarc că această a doua accepțiune a spiritualității constituie vlăstar al celei dintâi, adică al spiritualității „eticist-puritane”, apare ca reacție la adresa ei. Și acest lucru se explică în felul următor: Spiritualitatea creștinismului occidental a fost de secole, din Evul Mediu până astăzi, o spiritualitate de primul tip, „eticist-puritană”; a acordat întâietate elementelor exterioare, modului de comportament. Drept care omul contemporan care s-a eliberat, efectiv în ultimii zeci de ani, din chingile creștinismului occidental, a scos în evidență ceea ce anterior fusese neglijat, și anume segmentul psihologic. Așadar, pe baza emoțiilor și a dorințelor a construit o a doua „spiritualitate”, ca reacție la prima. Cu toate acestea, ambele se îndreaptă într-o direcție greșită. Chiar dacă una este contrară celeilalte, ambele se află de fapt pe aceeași traiectorie.

\r\n

Care este spiritualitatea ortodoxă?

\r\n

Să ajungem acum la poziția pe care am vrea să o adoptăm noi, la locul de care am dori să aparținem, la drumul pe care ar trebui să-l urmeze Biserica noastră pentru a da mărturie despre Ortodoxie în secolul al XXI-lea.

\r\n

Spiritualitatea în perspectivă ortodoxă are un caracter ontologic. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că îmbrățișează întreg omul în integralitatea lui, pentru a nu rămîne nimic în afara parcursului său spiritual spre Dumnezeu – nici sentimentele, nici dorințele sale, nici trupul său. Și pe toate le îmbrățișează cu dragoste și tandrețe și vede în ele pecetea dragostei și a înțelepciunii lui Dumnezeu. Separă fiecare funcție umană de păcat și recunoaște în firea omului binecuvântarea proniei creatoare a lui Dumnezeu.

\r\n

Din păcate, noi ne zăvorîm într-un element al existenței noastre și din acest motiv ne este greu să ne deschidem spiritualității ortodoxe. Tînărul care trăiește o viață extrem de libertină se închide într-un element, în trup. Părintele care trăiește spiritualitatea doar la modul psihologic, se zăvorăște și acesta într-un element, în sentimentele sale. În cele din urmă, cel care dorește să dobîndească harisme pentru a fi puternic (în Dumnezeu, chipurile, însă în realitate în mod egoist), se zăvorăște în dorințele sale. Pericolul încătușării există peste tot, atunci când lipsește din spiritualitatea noastră acest element ontologic al opticii ortodoxe.

\r\n

O altă caracteristică a spiritualității ortodoxe este că se realizează în Duhul Sfînt. Aceasta înseamnă că omul depune eforturi pentru a duce „lupta practică a virtuților”, după cum spun sfinții, dar știe că acest lucru nu este capătul drumului; și astfel, dacă dobîndește cumva vreo virtute, nu se poate semeți. Creștinul care este pătruns de spiritualitatea ortodoxă își amintește cuvintele sfântului Serafim de Sarov: „Nu virtuțile sunt scopul vieții, ci dobândirea Duhului Sfânt”. Iar timpul în care îl va cerceta Sfîntul Duh pe un om aparține judecății lui Dumnezeu, este dar care se trimite de sus.

\r\n

Acest ultim aspect, și anume că harul se trimite de sus celui și cînd Dumnezeu decide, îl uităm frecvent și astfel întâlnim multe fenomene inexplicabile: oameni care poartă în fiecare zi lupta grea a virtuților se simt rău deoarece nu au roadă duhovnicească și nici relație fundamentală cu Dumnezeu; și uneori cad pradă geloziei și invidiei atunci când văd vreun semen de al lor că se învrednicește de harul lui Dumnezeu, deși a depus mai puțin efort decît ei înșiși. Iar noi creștinii avem tendința (în special cei care suntem aproape de Biserică de mici) să-l imităm pe fratele mai mare din Parabola fiului risipitor și să gîndim astfel: „De ce Dumnezeu arată mai multă bunăvoință față de semenul nostru care nu a fost aproape de El atîția ani, și care în mod clar s-a străduit mai puțin decît noi?”. Cel mai simplu răspuns la această întrebare este că „probabil nu știu de ce a decis astfel Dumnezeu, care vede adîncul sufletului fiecărui om”. Există însă și un alt răspuns, care constituie cea de a treia caracteristică a spiritualității ortodoxe: dragostea.

\r\n

Odată, relatează Patericul, un monah neglijent a ajuns la sfârșitul vieții sale și părinții mînăstirii s-au adunat la căpătîiul lui să se roage. Au fost însă surprinși deoarece l-au văzut liniștit, astfel că l-au întrebat: „Din moment ce tu ai fost o viață întreagă neglijent și nu ți-ai îndeplinit datoriile monahale pe care le-am făcut noi – posturi, slujbe și celelalte – cum de ești așa liniștit?”. „Iertați-mă părinților”, a răspuns, „sunt liniștit deoarece nu am judecat niciodată”. Deci răspunsul la întrebarea: „de ce Dumnezeu îi cercetează pe unii oameni deși au arătat mai puțină luptă duhovnicească decît noi?”, este că a văzut în adâncul sufletului lor dragostea.

\r\n

Le zicea un părinte athonit al epocii noastre fraților unei mănăstiri: „Nu îmi spuneți cîte metanii sau cîte posturi aspre faceți. Spuneți-mi cît puteți să înțelegeți din durerea omului care vă vizitează; cât puteți să îl ușurați și să îi arătați drumul spre Dumnezeu”. Criteriul pentru acest părinte era dragostea. Dragostea, spun părinții, este singura virtute care va supraviețui în eshaton, în Împărăția lui Dumnezeu, atunci cînd Îl vom vedea deci pe Dumnezeu față către față și nu va fi nevoie de nici o altă virtute – nici de credință, nici de răbdare, nici de înfrânare… „Dragostea nu cade niciodată” (II Cor. 13, 8), este veșnică. Și această veșnicie a ei se datorează faptului că dragostea constituie însăși esența Împărăției lui Dumnezeu.

\r\n

Se va întreba cineva: „Dar bine, și asceza? Ce se întâmplă cu asceza, despre care am citit pagini și pagini?”. Asceza există pentru a deveni capabili de iubire. Și cea mai grea asceză este iubirea față de aproapele nostru. Suntem însă atît de narcisiști și egoiști încât nu putem să iubim persoana celui pe care îl avem înaintea noastră, și astfel e nevoie să ne începem asceza de la cele mai mici și zilnice (de exemplu postul de alimente). Finalitatea și scopul este însă iubirea aproapelui, iubirea persoanei sale concrete, nu a persoanei pe care ne-am dori noi să o aibă. A-l iubi pe semenul tău și a-l face să simtă că are valoare ca om, constituie esența dragostei și cea mai grea formă de asceză. Într-o poveste, o scriitoare își descrie eroina sa ca fiind foarte supărată pe prietenul ei, „nu deoarece nu o iubea, ci deoarece nu a făcut-o să se iubească pe sine însăși”.

\r\n

Întâlnirea persoanei concrete a celuilalt nu poate avea loc fără micile asceze cotidiene pe care ni le propune Biserica. Și acest lucru se întîmplă deoarece de obicei nu relaționăm realmente cu cel pe care îl avem în fața noastră, ci cu cel pe care am dori să îl avem. Trăim așadar într-o spiritualitate psihologică iluzorie. Și atunci când omul de lângă noi ne scoate din ea, ne supărăm deoarece ne-a scos din vis, ne-a trezit. Însă adevărata viață este aici, nu în ceea ce ne imaginăm noi…

\r\n

În mod clar, pentru spiritualitatea ortodoxă, criteriul nu este cucernicia, nici dematerializarea, nici izolarea, nici lacrimile de dragul lacrimilor. Criteriul este dragostea, și toate celelalte există ca să servească dragostea. Să limpezim acest lucru printr-un exemplu: e posibil ca o persoană, prin intermediul cultului Bisericii sau al rugăciunii sale de seară, să înțeleagă cît este de păcătos și să devină cucernic. Acest fapt e o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu. Dar acest dar nu i-a fost dat ca să rămînă la el. Nu trebuie, în așteptările sale, să trăiască în mod continuu cucernicia, ca spiritualitatea lui să se limiteze la rugăciune și cult. Trebuie să înțeleagă că această cucernicie este un mijloc pentru iubirea aproapelui; cum îl poate cineva iubi pe aproapele său, dacă nu își conștientizează propria sa sărăcie personală, dacă nu iese din iluzia că el însuși e cel mai important în relațiile sale? Iată deci de ce este necesară cucernicia: pentru a ne ajuta să ajungem la dragoste.

\r\n

În cele din urmă, observăm că provocările fiecărei epoci constituie binefaceri pentru Biserica noastră, din moment ce o obligă să își clarifice anumite puncte ale teologiei sale și să înlăture greșelile trecutului. O ajută să își conștientizeze mai bine propria sa identitate. Din acest motiv, să fim optimiști în ciuda oricăror evoluții negative, sau mai degrabă din cauza lor! Să ne oprim aici, subliniind în concluzie și cu putere că singura spiritualitate adevărată, cea care îl duce pe om în Împărăția lui Dumnezeu, cea pe care o va afirma Biserica Ortodoxă în secolul al XXI-lea este spiritualitatea dragostei.

\r\n

Sursa: Părintele Vasileios Thermos, Περάσματα στην απέναντι όχθη (Trecerea pe malul celălalt)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *