Suferinta si moartea copiilor

Fie că avem de-a face cu copii sau cu adulţi într-un moment de durere şi suferinţă, nu trebuie să-i uităm niciodată pe cei din jurul lor. Copiii au părinţi, adulţii au soţi şi familii, şi nu întotdeauna cel care suportă cel mai greu suferinţa este cel care suferă cel mai mult. Se poate spune că cel care suferă fizic sau este chinuit sufleteşte este preocupat pe deplin de neliniştea şi durerea sa, care îi absoarbe toate puterile spirituale şi de altă natură, în timp ce cei din jurul său, mai ales dacă sunt conştienţi de neputinţa lor de a ajuta, trec prin experienţe foarte dificile şi dureroase.

Aş dori să spun ceva despre suferinţa şi moartea copiilor, deşi acest lucru se aplică şi adulţilor. Nu numai copilului care suferă, ci şi părinţilor, prietenilor, oamenilor care nu suferă ei înşişi, dar care sunt afectaţi de ceea ce se întâmplă. Nu putem aborda problema suferinţei şi a morţii dacă nu avem o atitudine, un criteriu de evaluare a suferinţei şi a morţii, dar şi a vieţii.

Unul dintre motivele pentru care suntem atât de neajutoraţi în faţa suferinţei – în special copiilor, dar şi adulţilor – este că nu avem un punct de vedere definit asupra suferinţei. Ne aflăm într-o anumită situaţie fără să ne formăm o părere despre ceea ce credem despre suferinţă ca atare. In zilele noastre, există o credinţă larg răspândită că suferinţa este rea şi că trebuie evitată, atenuată sau eliminată cât mai radical posibil. Acest lucru duce, cred, la laşitate: oamenii se tem de suferinţă şi această teamă este uneori mai distructivă decât suferinţa însăşi.

In calitate de medic, timp de aproximativ cincisprezece ani, am experienţa personală a modului în care această atitudine fată de suferinţă se manifestă în spitale şi în jurul acestora. De regulă, omul este determinat să creadă: nu există niciun motiv pentru a suferi, viaţa trebuie să fie bună şi totul trebuie să fie bine, suferinţa este rea. Aşadar, atunci când se confruntă cu suferinţa, majoritatea oamenilor o văd ca pe o nedreptate a destinului, ca pe ceva ce nu ar trebui să fie acolo. Toate acestea sunt considerate ca fiind ceea ce poliţele de asigurare numesc „acte ale lui Dumnezeu”25.

Această expresie este izbitoare, pentru că, dacă înţelegi ce implică, se dovedeşte că e vorba despre astfel de orori şi lucruri dezgustătoare pe care nu le-ar comite omul, căci pentru aceasta are nevoie de Dumnezeu… Adesea, suferinţa este privită în acelaşi mod. Niciun om nu ar fi provocat-o, doar Dumnezeu o îngăduie. Suferinţa este văzută ca fiind absolut rea, ca fiind nefastă, dar Dumnezeu nu face nimic în privinţa ei. Ca urmare, oamenii sunt privaţi atât de curajul de a aborda suferinţa ca atare, cât şi de ajutorul real pe care l-ar fi putut primi de la Dumnezeu, dacă nu L-ar fi considerat responsabil pentru nenorocirile lor.

Oamenii vin uneori la mine cu plângeri despre viaţa lor. De cele mai multe ori, ei îşi explică reacţia negativă la circumstanţe spunând: „Ei bine, Dumnezeu a permis aceasta şi aceasta. Aş fi fost un sfânt, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi făcut viaţa insuportabilă!”. Adesea, înainte de a rosti rugăciune de dezlegare, le spun: „Acum, înainte de a primi iertare de la Dumnezeu, eşti dispus să îl ierţi pentru tot răul pe care l-a «făcut»? Pentru că din cuvintele tale reiese clar că El este cauza tuturor relelor”. Acesta este modul în care oamenii răspund de obicei la suferinţă, la a lor şi a celor din jur. Bineînţeles că nu cred că suferinţa şi moartea sunt bune în sine. Desigur, nu consider că suferinţa şi moartea reprezintă acte unilaterale de violenţă a lui Dumnezeu; viaţa pe pământ este mai complexă decât această perspectivă. Dumnezeu, voinţa Sa, înţelepciunea Sa şi dragostea Sa sunt substanţiale. Puterile întunericului au un rol de jucat. Iar omul are un rol între răul care poate invada lumea şi binele care îl poate birui.

Omul are puterea înfricoşătoare de a permite unuia sau altuia să prevaleze. Aşadar, atunci când ne confruntăm cu suferinţa sau cu orice fel de rău, nu este suficient să ne întoarcem la Dumnezeu cu acuzaţii sau cu disperare. Trebuie să fim conştienţi de faptul că situaţia este determinată de răul omului la fel de mult ca şi de alţi factori. Există o responsabilitate colectivă pentru o anumită suferinţă, pe care trebuie să o acceptăm şi să o împărţim împreună.

In suferinţa adulţilor este mai uşor să vezi beneficiile decât în suferinţa copiilor. In dificultăţi se formează caracterul. In suferinţă putem învăţa răbdarea, rezistenţa, curajul.

In faţa suferinţei altora putem ajunge la o profunzime a credinţei sau a renunţării de sine pe care nu am fi atins-o altfel. Nu pentru a ne revolta, nu pentru a protesta, ci pentru a creşte în armonie cu căile lui Dumnezeu. Amintiţi- vă despre Răstignire. Maica Domnului a stat în faţa Crucii şi nu a rostit niciun cuvânt în apărarea Fiului Său dumnezeiesc. Ea nu i-a acuzat pe cei care L-au condamnat, nu s-a revoltat împotriva celor care înconjurau cu curiozitate sau indiferenţă Crucea.

Ea nu a rostit niciun cuvânt. A acceptat moartea Fiului Său cu aceeaşi credinţă desăvârşită şi supunere deschisă cu care a acceptat întruparea Sa. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi cei care se află în mijlocul suferinţei, pentru noi toţi. In această atitudine, Maica Domnului trebuie să fie modelul şi exemplul nostru. De-a lungul, Evangheliei, vedem cum îl lasă pe Fiul Său să meargă pe drumul Său. Şi astfel, întregul destin al Fiului lui Dumnezeu Care a devenit Fiul Omului este tragic. Este important să ne amintim despre exemplul ei atunci când cineva la care ţinem ajunge la durere, suferinţă, angoasă.

In suferinţa unui adult este mai uşor să vezi posibilitatea de a beneficia de pe urma ei, cu condiţia să creşti pe măsura vocaţiei tale. Dar cum rămâne cu copilul? Poate copilul care suferă să înveţe ceva de o valoare adevărată: răbdare şi smerenie, curaj şi rezistenţă, supunere încrezătoare? Poate suferinţa să însemne ceva pentru sufletul nemuritor al unui copil sau este doar un nonsens şi o cruzime? Avem tendinţa de a crede că creşterea noastră duhovnicească este mediată de raţiune, de răspunsul conştient, de creşterea intelectuală. Ne imaginăm că viaţa noastră spirituală este alcătuită din gânduri înalte şi sentimente profunde care se desfăşoară în noi. Dar aceasta nu este viata duhovnicească, aceasta nu este viaţa Duhului. Este acel tărâm intermediar care nu aparţine nici trupului, nici sufletului.

Imi voi clarifica cuvintele printr-o comparaţie. Botezăm un copil. La ce ne aşteptăm, dacă ne aşteptăm la ceva? De ce credem că are sens? Pentru că noi credem că, în mod conştient sau nu, duhul viu, sufletul viu al unui copil este capabil să se întâlnească cu Dumnezeul Cel viu. Indiferent de orice percepţie psihologică, de orice răspuns intelectual sau emoţional, sufletul viu îl întâlneşte pe Dumnezeul Cel viu. Or, Tainele Bisericii se adresează acestui suflet viu, care, în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu depinde nici de intelect, nici de conştiinţă.

Dacă acest lucru este adevărat, atunci acelaşi criteriu este valabil şi pentru tot ceea ce se întâmplă în corpul sau în sufletul unui copil, chiar înainte ca acesta să fie conştient din punct de vedere intelectual de ceea ce s-a întâmplat. în ceea ce priveşte adulţii, din câte am văzut, mi se pare că acelaşi principiu se aplică şi în cazul celor bolnavi mintal, care nu pot fi contactaţi, care par complet izolaţi de lumea din jurul lor.

Aceştia îşi pot reveni, dar nu-i întâlnim aşa cum ne-am despărţit de ei. Aceşti oameni s-au maturizat şi s-au copt, dar parcă, în spatele vălului nebuniei mintale, nebunia vieţii Duhului a continuat, pentru că Dumnezeu nu poate fi reţinut sau respins de ceea ce se întâmplă în mintea noastră sau în emoţiile noastre. Dumnezeu are acces direct la om. Dumnezeu îl întâlneşte pe om la nivelul sufletului său, care este, în ultimă instanţă, nivelul tăcerii, a ceea ce este dincolo de cuvinte: la nivelul Tainelor, la nivelul a ceea ce poate fi cunoscut din interiorul tăcerii, dar care nu poate fi exprimat decât simbolic.

In consecinţă, dacă un copil se îmbolnăveşte la o vârstă la care nu ne putem aştepta să perceapă lucrurile în mod conştient, când nu este încă capabil să înveţe lucruri care necesită voinţă, inteligenţă, maturitate a sentimentelor, credinţă activă, acceptare activă, aceasta nu înseamnă că ceea ce i se întâmplă în trup duce spre nicăieri, că nu devine un eveniment pozitiv sau o contribuţie pozitivă la viaţa lui veşnică. Aceasta este deosebit de important pentru părinţi, pentru adulţi, atunci când li se pare că nu există niciun contact cu copilul, ca în cazul unui copil cu handicap mental.

Există o limită a comunicării prin cuvinte, dar nu există o limită pentru celelalte forme de comunicare.

In cele din urmă, întâlnirea dintre două fiinţe uma- ne este dincolo de cuvinte, este acolo unde se află Dumnezeu. In Biserica Ortodoxă insistăm ca femeia însărcinată să se spovedească, să-şi reglementeze viaţa, să se împărtăşească, să se roage, pentru că legătura care există între ea şi copil este de aşa natură încât tot ceea ce i se întâmplă ei i se întâmplă şi copilului. Când se naşte un copil, ne aşteptăm ca părinţii să se roage pentru el. Botezăm, mirungem şi ne împărtăşim copiii din acelaşi motiv pe care l-am menţionat mai sus: pentru că Dumnezeul Cel viu poate să se întâlnească cu creatura Sa vie la o adâncime care depăşeşte cu mult orice comunicare umană.

Atunci când un copil este bolnav, dincolo de orice posibilitate de conştientizare, încă putem să ne rugăm pentru el, să mijlocim pentru el, să îl ţinem în faţa lui Dumnezeu şi să îl împărtăşim cu Tainele Bisericii. Dacă părinţii şi oamenii din jurul acestui copil ar fi mai conştienţi de acest lucru, dacă, în loc să încerce să spargă un zid impenetrabil, ar plonja în adâncurile în care ne întâlnim cu totii în Dumnezeu, ar putea apărea o relaţie tangibilă care ar fi începutul unei relaţii veşnice.

Acelaşi principiu este valabil şi pentru moarte. Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci Dumnezeul celor vii. Şi dacă trăim în Dumnezeu, trăim în intimitate unii cu alţii. Adesea, atunci când moare un copil (şi acest lucru este valabil şi în cazul morţii unui adult), durerea părinţilor este dublă. Pe de o parte, copilul este mort. Nu mai există prezenţă fizică, nu mai există contact fizic direct. Dar, pe de altă parte, ne imaginăm în mod ciudat că un copil care a murit în copilărie va rămâne copil pentru totdeauna, că va rămâne în afara contactului conştient, pentru că pe pământ nu şi-a dezvoltat intelectul care permite comunicarea şi emoţiile care ne leagă.

La urma urmei, este un suflet viu, care trăieşte în Dumnezeul Cel viu şi prin puterea Lui. Dacă am putea ajunge în adâncul propriului nostru suflet, al propriului nostru duh, am putea purta fără teamă certitudinea că nimic nu ne poate despărţi. Când va veni plinătatea vremurilor, nu ne vom întâlni la nivelul bogăţiei sau al sărăciei noastre psihologice, ci ne vom întâlni duh cu duh şi suflet cu suflet.

Ar trebui să fim conştienţi de realitatea aceasta acum, pe acest pământ. Relaţia noastră cu cei care au părăsit această viaţă nu este în trecut sau în viitor, ci în prezent. In acel moment care constituie clipa prezentă şi care este locul de întâlnire cu veşnicia, adică cu Dumnezeu. Legătura noastră cu cei care au plecat din această viaţă în prezent aparţine tocmai categoriei veşniciei, nu timpului. Da, într- adevăr, nu există o întâlnire fizică, o atingere fizică, dar, în orice caz, nu acesta este nivelul comunicării noastre reciproce.

Chiar şi în starea noastră actuală, atunci când există o relaţie între noi, aceasta nu este conditionată doar de înţelegerea reciprocă, de schimbul la nivel de cuvinte, de limbaj, de simboluri. Avem o înţelegere şi o relaţie în măsura în care ne întâlnim în tăcere, în profunzime, de la suflet la suflet. Intr-un anumit sens, adevărata comunicare începe acolo unde toată comunicarea este disociată. Există o înţelegere autentică care merge dincolo de cuvinte. Când un copil suferă, trebuie să acceptăm, printr- un act de credinţă, capacitatea lui de a creşte într-o intimitate mai strânsă cu Dumnezeu, pentru că este un suflet viu. Şi trebuie să ne asigurăm că ceea ce i se întâmplă nu este în zadar. Dacă copiii mor, trebuie să ne amintim că Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii.

Acestea fiind spuse, atingerea, contactul fizic nu trebuie subestimat. Aproape toate ritualurile religioase se desfăşoară prin contact: punerea mâinilor, binecuvântarea; multe gesturi liturgice se fac fizic. Şi trebuie să fim conştienţi de calitatea duhovnicească a trupului nostru. Fără trup, nu ne-am putea împărtăşi din Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, nu ne-am putea împărtăşi din Dumnezeu. Prin mijlocirea trupului şi prin ceea ce reprezintă el, putem avea această unire cu Hristos, cu Dumnezeu-Omul. In relaţiile interumane, atingerea joacă un rol foarte important. Atât de multă compasiune, iubire şi tandreţe pot fi comunicate printr-o atingere a mâinii, nu prin cuvinte sau discursuri, ci prin punerea mâinilor pe umerii cuiva…

Acest adevăr este cu atât mai valabil în cazul copiilor bolnavi. Sau, mai bine zis, nu numai copiii, pentru că, într-o boală gravă, severă, toată lumea redevine copil. Atât de multe lucruri pot fi transmise prin atingere: Taina, sfinţenia sau pur şi simplu umanul (care este, de asemenea, sacru şi misterios). Iar acest lucru ar trebui să fie învăţat de părinţii copiilor bolnavi: acolo unde cuvintele sunt neputincioase, unde pare că nu există nicio cale de comunicare, există o cale tainică de transmitere a inexprimabilului, a ceea ce nu poate fi redat altfel.

Iubirea, tandreţea, compasiunea, dar şi credinţa şi încrederea, toate acestea pot fi plasate în gesturi şi atingeri, în modul în care ne tratăm corpul. Trebuie să ne ocupăm nu numai de copilul bolnav, ci şi de cei din jurul lui, de durerea lor. In loc să se scufunde în tristeţe, abandonându-se puterii ei mistuitoare şi distructive, ei trebuie să ştie prin credinţă că participă la o taină, la o situaţie în care puterea omului se termină şi puterea dumnezeiască intră cu putere, construind o împărăţie în care fiecare copil (şi toţi suntem copiii cuiva) participă la taina Domnului Iisus Hristos, Cel născut în lumea vremelnică pentru a muri şi, prin moartea Sa, să ne dezvăluie viata veşnică.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Fragment din cartea „Viata si vesnicia. 15 convorbiri duhovnicesti despre moarte si suferinta”, Editura Egumenita

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.