Tamaduirea iubirii de sine

Trebuie, aşadar, ca omul să se izbăvească de această cumplită patimă, de „atotreaua iubire de sine”. Dacă s-ar învrednici să îndepărteze vălul iubirii de sine şi să vadă în chip lămurit patimile pe care acesta le-a acoperit şi le-a hrănit înlăuntrul său, atunci omul s-ar tângui mult şi nu i-ar ajunge întreg răstimpul vieţii pentru a se pocăi, măcar de ar trăi o sută de ani şi ochii săi ar vărsa lacrimi cât râul Iordanului: „N-ar mai purta grijă de nimic din cele ale vieţii. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi o sută de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile pornite din ochii săi” (Sfântul Ioan Sinaitul, Scara).

Tămăduirea constă în izgonirea iubirii de sine, oriunde ar întâlni-o omul. Aceasta se înfăptuieşte, în general, cu ajutorul unor metode pe care le amintim mai jos.
Este trebuinţă ca omul să aibă lepădare de sine. Nu trebuie să se dea înapoi de la nici o jertfă şi să nu şovăie în faţa nici unor lipsuri pentru a păzi poruncile lui Hristos.

Sfântul Apostol Pa vel ne îndeamnă la aceasta când zice: „Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Cel credincios, pentru a se tămădui de iubirea de sine şi, deopotrivă, de toate patimile ce o însoţesc, trebuie să-şi asume orice jertfă. Să facă contrariul celor însuflate de iubirea de sine şi feluritele patimi ce odrăslesc din ea. La orice lucru pe care îl săvârşeşte este trebuinţă de înfrânare.

Totodată, mintea-nous trebuie îndreptată către Dumnezeu. Aceasta se împlineşte prin rugăciune şi toate mijloacele terapeutice ale Tradiţiei ortodoxe. Când mintea-nows ajunge să guste din dulceaţa dragostei dumnezeieşti, se slobozeşte de patima iubirii de sine, dobândeşte bărbăţia de a păzi legea lui Dumnezeu, de a-I împlini voia în viaţa sa.

Este trebuinţă de strădania de a arăta dragoste faţă de aproapele. De vreme ce iubirea de sine ne închide în noi înşine, este nevoie să facem o deschizătură prin care să ajungem la fratele nostru. Pentru aceasta, omul trebuie să jertfească tot ceea ce îi oferă odihnă şi înlesnire trupului. Sfinţii au făcut vădită această dragoste jertfelnică în viaţa lor, ca unii ce doreau mântuirea fraţilor mai presus de a lor înşişi. Dragostea aceasta nu trebuie arătată numai printr-un ajutor material, bănesc, ci prin însăşi rostirea unui cuvânt de mântuire sau prin slujirea fraţilor într-o trebuinţă trupească: „Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

In genere, trebuie să sporească în noi o ură sfântă faţă de şinele nostru. Cu cât ne vom urî mai mult pe noi înşine, cu atât ne vom izbăvi de iubirea de sine şi ni se vor deschide orizonturile cele duhovniceşti. Hristos ne-a învăţat: „Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12:25). Iar într-alt loc, cuvântul Mântuitorului este lămuritor, dar şi aspru: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14:26). Această ură sfântă, ce trebuie să se înrădăcineze în adâncul nostru, se vădeşte mai cu seamă prin pocăinţă. O pocăinţă fierbinte şi lucrată cu stăruinţă nu ne va îngădui să ne iubim şinele cu toate voile sale viclene şi patimile cele păcătoase. Prin pocăinţă devenim aspri cu noi înşine, pentru a-I plăcea lui Dumnezeu şi a împlini voia Lui. Aceasta întrucât este un adevăr de căpătâi (dogmă) în viaţa duhovnicească: cu cât ne iubim mai mult şinele, cu atât îl urâm pe Dumnezeu şi cu cât ne urâm mai mult pe noi înşine, cu atât îl iubim mai mult pe Dumnezeu.

Trebuie să ne izbăvim de „atotreaua iubire de sine”. Insă, din păcate, vedem că întregul nostru stil de viaţă stă sub semnul acestei patimi. Creştinii sunt într-atât de mult stăpâniţi de această patimă, încât nu mai trăiesc în iubire. Suntem creştini, şi totuşi nu iubim. Nu avem însemnul de căpetenie al ucenicilor lui Hristos. Iar aceasta din pricina faptului că suntem iubitori de sine, egoişti, individualişti. Astfel, întreaga noastră strădanie trebuie să se îndrepte către lepădarea acestui văl al iubirii de sine, care nu ne îngăduie să devenim persoane şi, astfel, adevărate mădulare ale Bisericii lui Hristos şi cetăţeni ai Impărăţiei cerurilor. Cel ce se slobozeşte de iubirea de sine devine iubitor de oameni şi iubitor de Dumnezeu.

Mitroppolit Hierotheos Vlachos

Fragment din cartea „ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI”, Editura Sophia

sursa: www.crestinortodox.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *