A nouăsprezecea carte a Vechiului Testament: Psalmii

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a nouăsprezecea carte a Vechiului Testament: Psalmii.

Psalmii sau Psaltirea

 

Introducere

 

În biblia ebraică această carte poartă denumirea „Sefer Tehillim”, care înseamnă „Carte de laude”, sau mai simplu – „Tehillim”, adică „Laude”.

Denumirea „laude” este foarte potrivită deoarece cartea este, în primul rând, o laudă adresată lui Dumnezeu.

Titlul „Psalmi” își are originea în Septuaginta, unde este folosit cuvântul „Ψαλμοί” care face referire la cântările intonate cu acompaniament muzical.

Psalmii sunt cântări sau poeme sacre prin care I se aduce laudă, mulțumire închinare și pocăință lui Dumnezeu.

Majoritatea psalmilor au un început în care adesea este menționat autorul.

Niciuna dintre cărțile Sfintei Scripturi nu are mai mulți autori, excepție făcând doar Cartea Psalmilor.

În general, se spune că psalmii îi aparțin lui David. El a scris o mare parte din ei și tot el dă nota generală a cărții – Psaltirea lui David. Dar asta nu înseamnă că nu au existat și alți autori ai psalmilor.

Cartea Psalmilor acoperă o perioadă care începe cu viața lui Moise și se încheie cu revenirea din robia babiloniană, pe timpul lui Ezdra și Neemia.

Cartea Psalmii este cea mai lungă carte din Biblie, cu o sută cincizeci de psalmi individuali.

De asemenea, este una dintre cele mai diverse, odată ce psalmii abordează subiecte cum sunt: Dumnezeu și Creația Sa, războiul, închinarea, înțelepciunea, păcatul și răul, pocăința, dreptatea și venirea Mântuitorului.

Cartea Psalmii sau Psaltirea este o carte apărută prin inspirație dumnezeiască, care expune gândurile, simțămintele și dorințele inimilor fiilor lui Dumnezeu în toate situațiile vieții.

Duhul Sfânt a lucrat și prin autorii psalmilor și i-a luminat să descrie cu exactitate ceea ce au dorit să spună, ca prin aceste gânduri să atingă inimile altor oameni.

Dintre scrierile Vechiului Testament, Psaltirea este, în mod cert, cea mai populară. Ea a rămas ceea ce a fost de la început: o carte a sufletelor credincioșilor.

Mântuitorul Însuși, după Înviere, a vorbit despre ea atunci când se adresează sfinților apostoli, amintindu-le „că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Luca 24, 44).

Această scriere niciodată nu a încetat să se afle în centrul preocupărilor celor dornici de pocăință și mântuire. Interesul, de care s-a bucurat mereu, este determinat de bogăția și frumusețea cuprinsului ei.

 

I. Din istoricul Psaltirii

 

Geneza Psalmilor trebuie căutată, prin urmare, în cercurile de gândire scripturistică vechitestamentară.

Numai încadrată in Biblie, Psaltirea se află în contextul ei firesc. Ruptă din acest context, ea îşi pierde sensul şi valoarea.

Timpul alcătuirii Psalmilor nu este acelaşi cu momentul apariţiei Psaltirii în canon. Acest moment a fost precedat de o circulaţie sporadică şi limitată a unor psalmi, respectiv a primilor psalmi, între credincioşii iudei şi mai cu seamă între leviţii care slujeau la Templul din Ierusalim.

După aceea, s-a procedat la colecţionarea psalmilor existenţi spre a putea fi mai uşor folosiţi în cult.

În general, se crede că perioada colecţionării psalmilor, la început, a coincis cu redistribuirea preoţilor şi a leviţilor la slujbă şi cu construirea Templului, fapte petrecute în vremea regilor David şi Solomon.

Până la acel moment, cultul iudaic avea un caracter mai mult sacrificial (aducerea jertfelor), precum rezultă din informaţiile prezentate în Pentateuhul lui Moise şi în cărţile cu caracter istoric.

Astfel, despre Avraam, Isaac şi Iacob ni se spune că aduceau adeseori, pe altare ridicate de ei, jertfe de animale domestice.

Acelaşi cult l-au practicat şi evreii în Egipt. Ei cereau voie lui Faraon pentru a pleca periodic în pustie şi a aduce acolo jertfe de animale, dupa cum moşteniseră obiceiul de la înaintaşi.

Odată cu construirea Cortului Sfânt, toate practicile religioase au fost încadrate în albia Legii. Cu toate acestea, în cult predominau jertfele sângeroase, precizându-se felurile, calitatea şi modalitatea săvârşirii lor. Adică, exista deja o regulă de aducere a jertfelor, nu în chip haotic ca până acum.

Situaţia se menţine la fel şi în perioada Judecătorilor. Despre Samuel, ultimul Judecător, se spune că cerceta pe rând Betelul, Ghilgalul şi Mițpa, unde aducea jertfe şi judeca pricinile ce se iveau in sânul poporului (I Regi, 7). Tot astfel proceda şi în Rama, unde îşi ducea traiul.

Abia în timpul lui David cultul a dobândit o nouă dimensiune şi anume cea doxologică (slăvirea lui Dumnezeu prin cântări).

Regele David, priceput în cântatul la harfă şi dăruit cu harul poeziei, a introdus cântarea Psalmilor la Cortul Sfânt.

Iată o informaţie clară în această privinţă: „Astfel au adus chivotul lui Dumnezeu şi l-au aşezat în mijlocul cortului pe care-l făcuse David pentru el (în Ierusalim) şi au înălţat lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe de pace… Apoi a pus la slujbă înaintea chivotului Domnului din leviţi, ca să preaslăvească, să mulţumească şi să preaînalţe pe Domnul Dumnezeul lui Israel… A pus de asemenea pe preoţii Benaia şi Oziel să sune necontenit din trâmbiţe înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu. În această zi David, pentru întâia oară, a dat, prin Asaf şi fraţii lui, următorul psalm de laudă Domnului: Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui…” (I Paralipomena 16, 1,4,6-8).

Aici se are în vedere tocmai momentul în care David a purces la reorganizarea cultului, aducând Chivotul Legii în Ierusalim, noua capitală a regatului său. Cu acest prilej, David a compus primul psalm, pe care l-a încredinţat apoi leviţilor ca să-l execute, acompaniat de harfă.

Cântarea Psalmilor la Templu a devenit o rânduială obligatorie și permanentă care a început în vremea lui David și a continuat secole la rând: „Şi când ziditorii puneau temelia templului… au început ei să cânte pe rând „lăudaţi” şi „slăviţi pe Domnul, că este bun, că în veac este mila Lui spre Israel…” (Ezdra 3, 10-11).

În forma în care o avem azi, Cartea Psalmilor exista deja în sec. III și II î.d.Hr. deoarece o avem în întregime cuprinsă în Septuaginta (traducerea Sfintei Scripturi din ebraică în greacă), a cărei traducere s-a efectuat în aceste două secole.          Traducătorii au preluat-o astfel din Biblia ebraică cu adaosul, la final, al psalmului 151, necanonic şi absent în varianta ebraică.

Psaltirea a fost scrisă pe parcursul unei perioade de aproximativ o mie de ani, începând din timpul lui Moise până după întoarcerea iudeilor din exilul babilonian.

II. Autorii Psaltirii

 

Psaltirea nu este numai o operă omenească, ci în primul rând, operă dumnezeiască pentru că poartă amprenta inspiraţiei divine. Duhul Sfânt, prin tainica lucrare a harului Său, a făcut să tresalte cele mai sensibile corzi ale sufletului unor aleşi ai săi, care, scoțând la lumină profundele lor trăiri interioare, au alcătuit acest tezaur duhovnicesc.

 O dovadă că Duhul Sfânt este principalul autor al psalmilor ne-o dă chiar proorocul David, când mărturiseşte: „Duhul Domnului grăieşte prin mine şi cuvântul Lui este pe limba mea” (II Regi 23, 2).

Împăratului David îi sunt atribuiți 73 de psalmi, iar după Septuaginta – 84 de psalmi. Acești psalmi sunt:

  • 1-40, 50-71, 85, 90, 92-103, 107-109, 132, 137-144.

Rabinii atribuiau lui David întreaga Psaltire. De asemenea, unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești precum: Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrosie, Fericitul Augustin, Teodorit de Cir ș.a. au fost de aceeași părere.

Totuși, o cercetare atentă a cărții ne va ajuta să ne dăm seama că într-adevăr este vorba de mai mulți autori. Spre această constatare ne conduc și titlurile psalmilor, care indică pe lângă David și numele altor autori.

Vom întâlni astfel numele lui Asaf, un levit contemporan cu David: „David, pentru întâia oară, a dat, prin Asaf şi fraţii lui, următorul psalm de laudă Domnului” (I Paralipomena 16, 7), cântăreț la Templu, căruia îi sunt atribuiți psalmii:

  • 49, 72, 73, 74-82 – în total, 12 psalmi.

 Psalmii lui Asaf au un pronunțat caracter național. Cuprind multe referiri la istorie, la evenimente mai însemnate din perioada de glorie a poporului israelit.         După părerea unor cercetători, sub numele lui Asaf s-ar ascunde de fapt o familie de leviți a cărei activitate literară s-ar fi întins asupra mai multor secole (aproximatix din perioada asiriană până la perioadă babiloniană).

Un alt nume sub care se regăsesc mai mulți psalmi este cel al fiilor lui Core, „Şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei şi pe Core; şi împreună cu ei au murit şi părtaşii lor… Însă fiii lui Core n-au murit…” (Numerii 26, 9-11), cântăreți și portari la Templul din Ierusalim, precum rezultă din: „Apoi s-au sculat leviţii dintre fiii lui Cahat şi dintre fiii lui Core, ca să laude pe Domnul Dumnezeul lui Israel…” (II Paralipomena 20, 19). Acestora le sunt atribuiți psalmii:

  • 41-48, 83-87 – în total 13 psalmi.

Acești psalmi sunt apreciați ca cele mai frumoase piese ale Psaltirii, deosebindu-se prin simplitatea lor, prin forma perfectă din punct de vedere poetic și prin marele sentiment de iubire față de Templu și de Ierusalim.

Printre autori mai sunt menționați Heman și Etan Ezrahiteanul (Heman, fiul lui Ioil – urmaș al seminției lui Cahat. Etan, fiul lui Cașaia, urmaș al lui Merari), ambii fiind leviți rânduiți de David să conducă cântarea în Cortul Sfânt: „Aceştia au pus pe leviţii: Heman, fiul lui Ioil… Din urmaşii lui Merari, fraţii lor, au pus pe Etan, fiul lui Cuşaia…” (I Paralipomena 15, 17).

Fiecare dintre ei au scris câte un psalm:

  • Heman – ps. 87    Etan – ps. 88

Numele proorocilor Agheu și Zaharia, de asemenea, apar printre numele autorilor de psalmi. Lor li se recunoaște dreptul de autor asupra psalmilor 145 – 148.

Printre autori este trecut și Moise cu psalmul 89, precum și Solomon cu psalmii 71 și 126.

Unui anonim din vremea regelui Iezechia (sec. VIII î.d.Hr.) i se atribuie psalmul 91, iar unui necăjit, care nu se știe în ce timp a trăit i se recunoaște autoritatea asupra psalmului 101.

Tot un anonim ar fi scris psalmii: 104-106, 112-118, 134-136, 149, 150, al căror titlu este „Aliluia”.

Psalmul 111 se știe că a fost scris de un anonim din vremea lui Neemia.

Un evreu, sau posibil chiar mai mulți, din diasporă au scris psalmii întitulați „O cântare a treptelor” care se executau cu ocazia pelerinajului la Ierusalim. Acești psalmi sunt: 119-133.

III. Sfinții Părinți despre Psaltire

 

Sfântul Vasile cel Mare evidenţiază aceste alese calităţi ce caracterizează Psaltirea, atunci când scrie în Comentariul său la Psalmi următoarele: „Într-adevăr, altceva ne învaţă Profeţii, altceva Istoricii, altceva Legea, altceva… Proverbele. Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea prooroceşte cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos”.

Într-alt loc, acelaşi Sf. Vasile cel Mare ne oferă şi aceste interesante consideraţii asupra Psalmilor, zicând: „Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire? Măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se găsesc în Psaltire ca într-un mare si bogat tezaur”.

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea „cuprinde în sine zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa încât dacă cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte”.

Pentru Sfântul Ambrozie, această frumoasă carte este „glasul Bisericii în mărturisirea prin cântare a credinţei celei una”.

La fel de frumos grăieşte despre Psaltire şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: „Toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult”.

Casiodor, unul dintre cei mai luminați scriitori creștini apuseni din secolul al VI-lea, numeşte Psaltirea „fântâna nestricată” care izvorăşte veşnic apa cea vie a mântuirii.

 

 

IV. Împărțirea Psaltirii

Destinaţia Psaltirii în deosebi cultică se vede între altele şi din împărţirea ei în cinci cărţi, în analogie cu cele cinci cărţi ale lui Moise (Pentateuhul). Fiecare dintre ele se termină cu o doxologie. Din punct de vedere schematic împărţirea se prezintă astfel:

Cartea I; (ps. 1-40), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel din veac şi până în veac. Amin. Amin” (Psalmi 40, 13).

Cartea a II-a; (ps. 41-71), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni. Şi binecuvântat este numele slavei Lui în veac şi în veacul veacului; Şi se va umple de slava Lui tot pământul. Amin. Amin” (Psalmi 71, 19-21).

Cartea a III-a; (ps. 72-88), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul în veci. Amin. Amin” (Psalmi 88, 51).

Cartea a IV-a; (ps. 89-105), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, din veac şi până în veac, tot poporul să zică: Amin. Amin” (Psalmi 105, 48).

Cartea a V-a; (ps. 106-150), fără doxologie.

Această împărţire aparţine vechilor evrei. Ea ne sugerează şi o cronologie aproximativă a psalmilor. În acest fel, se crede că psalmii din prima carte, care aparţin lui David, au fost colectionaţi chiar de către el sau din porunca sa, cu scopul de a fi utilizaţi la Templu.

Şi psalmii cărţii a doua, o bună parte au fost scrişi de David, iar restul de fiii lui Core. Colecţia acestor psalmi s-a făcut în timpul regelui Iezechia (716-687 î.d.Hr.).

Se crede că aceiaşi oameni care au colecționat psalmii din cartea a doua, au început, probalil, să adune la un loc și psalmii din cartea a treia.

Munca lor a fost apoi continuată de alţii, fără ca psalmii cărții a treia să fi fost în întregime colecționați înainte de întoarcerea din exil.

Cartea a patra cuprinde câţiva psalmi mai vechi şi foarte mulţi din epoca exilului şi după exil.

Cartea a cincea este compusă din câţiva psalmi ai lui David, lăsaţi la o parte de colecţionarii precedenţi, precum şi din alţi psalmi, în majoritate din perioada celui de-al doilea templu, adică de după exil (robia babiloniană).

După părerea mai multor cercetători biblici, cel care a aranjat Cartea Psalmilor în forma sa finală a fost preotul și cărturarul Ezdra, „cărturar iscusit şi cunoscător al legii lui Moise” (Ezdra 7, 6).

Conform dovezilor, încă din vechime fiecare psalm era cunoscut și numerotat după ordinea în care apărea el în carte în rezultatul colecționărilor.

De exemplu, ceea ce în prezent numim Psalmul 2, așa se numea și în sec. I d.Hr: „…Precum este scris şi în Psalmul al doilea: Fiul Meu eşti Tu; Eu astăzi Te-am născut” (Fapte 13, 33). „Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!” (Psalmii 2, 7).

 

V. Clasificarea Psalmilor

Cuprinsul Psalmilor este, precum am spus, foarte variat. Este imposibil a da o clasificare logică a Psalmilor după cuprinsul lor, fiecare psalm cuprinzând teme atât de diferite şi diverse.

Totuşi, ţinând cont de ideea principală din fiecare psalm, putem încerca o clasificare aproximativă, după cum urmeaza:

 

Psalmi dogmatici sau de adorare

În general, aceşti psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, cu evidenţierea atributelor Sale. De pildă psalmul 144 celebrează veşnicia dumnezeiască: „Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta, din neam în neam…” (Psalmii 144, 13).

Acelaşi lucru îl tratează și psalmul 89, unde citim: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii” (Psalmii 89, 4).

În psalmul 17 este arătată măreţia divină: „De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc” (Psalmii 17, 14).

Tot despre acelaşi lucru relatează şi psalmii: 28, 45, 46, 47, 49, 65, 67, 76, 92, 93, 95, 96, 110, 113 etc.

Sfinţenia lui Dumnezeu este arătată în psalmii 23 şi 33.

În psalmul 138 se vorbeşte despre preştiinţă şi atotştiinţă dumnezeiască.           Bunătatea lui Dumnezeu este evidenţiată în psalmii: 33, 47, 50, 99, 112, 144.

Dreptatea dumnezeiască este pusă în lumină în psalmii: 10, 17, 35, 49,74,75, 118.

Valoarea omului şi superioritatea sa în raport cu celelalte creaturi o oglindește psalmul 8.

 Psalmul 18 prezintă un tablou restrâns al creaţiei, pe când psalmul 103 prezintă acelaşi tablou pe larg.

Psalmii 80 şi 134 condamnă deşertăciunea închinării la idoli.

În general, psalmii dogmatici sunt „ecoul fidel al întregii revelaţii asupra firii şi însuşirilor lui Dumnezeu, care deja au fost minuțios expuse în Pentateuh”. Aceşti psalmi prezintă mai concret şi mai clar doctrina revelată.

 

Psalmii cu cuprins moral

Superioritatea Legii Domnului este expusă în psalmul 18: „Legea Domnului este fără prihană…” (Psalmii 18, 8). Același lucru îl avem în psalmul 118.

Portretul dreptului este descris în psalmii: 14, 23, 61, 111, 113, 121, 127.   Hulitorul şi păcătosul este conturat de psalmii: 1, 11, 13, 51, 57.

Diferenţa dintre drepți și păcătoși este indicată în psalmii: 5, 14, 26, 38, 48, 124.

Chipul păcătosului pocăit este înfăţişat în celebrul psalm 50.

Datoriile judecătorilor sunt amintite în psalmul 81, iar ale guvernatorilor în psalmul 100.

Pedepsele şi răsplătirile divine sunt expuse în psalmii: 1, 9, 35, 51, 72, 80, 91.

Psalmul 49 insistă asupra necesităţii cultului intern.

 

Psalmii de mulţumire şi de cerere

Mulţi psalmi constituie adevărate rugăciuni înălţate către Dumnezeu pentru binefacerile revărsate cu îmbelşugare peste poporul său: psalmii 45, 47, 65, 67, 75, 80, 97, 123, 125, 128, 149.

Binefacerile dumnezeieşti care se manifestă şi către om, în particular, sunt psalmii de mulţumire: psalmii 22, 33, 35, 90, 102, 115, 144, 145.

Mulţumiri pentru bogăţia roadelor pământului: psalmii 64 și 84.

Rugăciuni de mulţumire pentru scăparea din necazuri: psalmii: 9, 17, 20, 29, 74, 106, 117, 120, 137, 143.

Milostivirea dumnezeiască este lăudată în psalmul 102.

Cel mai mare număr de psalmi sunt rugăciuni de cerere ce pot fi folosite în orice împrejurare. Astfel sunt psalmii: 3, 4, 5, 7, 16, 25, 27, 30, 34, 40, 43, 51, 53, 54, 55, 58, 59, 63, 69, 85, 108, 124, 128, 139, 141,  142.

Mulţi psalmi îi vizează pe dușmanii lui Israel. Împotriva lor se cere răzbunarea dumnezeiască: psalmii 73, 78, 79, 82.

Cererea harului lui Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieții: psalmii 19, 60, 119, 120, 140.

Rugăciune pentru scăparea din nevoi: psalmul 11.

Cereri ale unui suflet în restrişte: psalmii 12, 87, 101, 122, 142.

Dorinţa sinceră de a vedea sau a fi în preajma templului lui Dumnezeu: psalmii 41, 62, 83, 121.

Încredinţarea în pronia lui Dumnezeu sunt următorii psalmi: 26, 46, 61,70, 89, 90.

 

Psalmi de pocainţă

Psalmul 50 este considerat primul act de pocăinţă pe care îl face David după căderea în păcat cu Batșeba, femeia lui Urie.

Psalmul 31, scris după obţinerea iertării, celebrează bucuria nevinovăţiei recâştigate.

Psalmul 6, scris in timpul revoltei lui Abesalom, cere eliberarea din necazuri, pe care David le pune în legătură cu păcatele sale anterioare.

În Psalmul 37, David se roagă ca Dumnezeu să-l scape din încercările care l-au împresurat în ultimele sale zile.

În psalmul 142 se smerește în faţa lui Dumnezeu care l-a pedepsit.

Psalmul 101 este rugăciunea evreilor duşi robi în Babilon, prin care cer Domnului eliberarea.

În psalmul  129, scris după reîntoarcerea din exil, ei îl roagă pe Dumnezeu să se milostivească, deși săvârșiseră fapte urâte.

 

Psalmii istorici

Sunt cei care vizează etapele principale ale istoriei lui Israel, cu scopul de a se trage concluzii de ordin moral.

În psalmul 77 Asaf descrie perioada eliberării evreilor din robia egipteană şi a rătăcirii lor prin pustiul Sinai.

Şi psalmul 104 istoriseşte binefacerile revărsate de Domnul asupra lui Israel până la intrarea în Canaan.

Psalmul 105 descrie necredincioşia lui Israel şi marea milostivire a lui Dumnezeu în perioada pribegirii de patruzeci de ani prin pustiu.

Psalmul 136 este un psalm scris în timpul robiei babiloniene, el arătând ce au cunoscut evreii în stare de robie.

Alţi psalmi amintesc mai mult sau mai puţin faptele istorice cu ocazia cărora au fost scrişi.

Astfel, psalmul 70 s-a scris în timpul invaziei lui Nabucodonosor,

Iar psalmul 107 – după eliberarea din robie.

 

Psalmii liturgici

Acești psalmi sunt cei care au fost compuşi în mod special pentru serviciul de cult de la templu și pentru ceremoniile religioase.

Psalmul 14, aminteşte condiţiile cerute pentru a fi admis la sanctuar.           Psalmul 23 se citea la toate ocaziile când un cortegiu se apropia de templu.

Psalmul 65 la aducerea unei jertfe.

Psalmul 67 la reîntoarcerea Chivotului Legii în Cortul Sfânt după o victorie militară.

 Cea mai mare parte a psalmilor din cărţile a IV-a şi a V-a au caracter liturgic.

Chiar dacă nu toţi psalmii au avut de la început o destinaţie liturgică, până la urmă, atât în sinagogă cât şi în Biserică, ei au dobândit o astfel de întrebuinţare.

 

Psalmii mesianici

Acești psalmi sunt cei mai importanţi din întreaga Psaltire. Caracterul lor mesianic este atestat de către însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ori de către autorii biblici ai Noului Testament.

Se împart în două categorii:

  1. Psalmi direct mesianici
  2. Psalmi indirect mesianici

Din prima categorie fac parte psalmii: 2, 21, 45, 71, 109, şi o parte din psalmul 15.

Psalmii indirect mesianici sunt: 8, 18, 34, 39, 40, 67, 77, 96, 101, 108, 116, 117.

Se numesc indirect sau tipic mesianici pentru că ei îl simbolizează pe Mesia prin persoanele de care fac amintire.

 

Psalmii treptelor

Cincisprezece psalmi, de la psalmul 119 la psalmul 133, poartă acest titlu. Aceşti psalmi erau cântaţi de pelerinii evrei atunci când se apropiau de Ierusalim, unde era îndreptat pelerinajul lor. Cuprinsul acestor psalmi este potrivit scopului pentru care au fost alcătuiţi.

Astfel, psalmul 120 îi asigură pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor.     Psalmul 121 exprimă bucuria sosirii în cetatea sfântă.

Prin psalmul 123 se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru scăparea de pericole în călătoria săvârşită până la Ierusalim.

Psalmul 127 aminteşte binecuvântările revărsate asupra celor ce îl slujesc pe Domnul.

Psalmul 128 este un imn de preamărire al muntelui sfânt (Sionul).

Psalmul 130 este o cântare de umilinţă.

Psalmul 132 exprimă bucuria pelerinilor că s-au adunat la un loc cu cei de un neam şi o credinţă.

Psalmul 133 este un îndemn din partea pelerinilor adresat preoţilor şi leviţilor să slujească la templu cu mare dăruire de sine.

 

VI. Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe

De la începuturile istoriei Bisericii, psalmii au ocupat un loc central în cultul ei. Primii creştini au provenit din rândurile iudeilor și e clar că Psaltirea a fost pentru ei Cartea de zidire sufletească.

Sfântul Evanghelist Matei ne relatează că la Cina cea de Taină, s-a oficiat în încheiere un scurt ceremonial religios, în cadrul căruia s-au cântat laude, adică psalmi, după care cei prezenţi acolo „au ieşit la Muntele Măslinilor” (Matei 26, 30).

Apostolii, fiind şi ei din iudei, au primit ca pe ceva firesc folosirea psalmilor în adunările de cult. Scriind comunităţilor creştine întemeiate de ei, Sfinții Apostoli nu uitau să le facă recomandări ca acestea: „Vorbiţi între voi în psalmi şi cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19).

O prezenţă masivă a psalmilor o găsim și în Noului Testament. Dintre cele 283 de citate din Vechiul Testament pe care le întâlnim în Noul Testament, 116 sunt luate din psalmi.

Psalmii n-au lipsit din cultul creştin nici după ce Biserica s-a separat definitiv de sinagogă. Din contră, au dobândit parcă o şi mai mare întrebuințare.           Tertulian ne informează că în timpul său (sec. II d.Hr.) psalmii erau folosiţi masiv în adunările creştine.

Constituţiile apostolice (sec. III) ne relatează despre acelaşi lucru.

La fel era situaţia şi în secolul al IV-lea când, în Bisericile orientale, creştinii se adunau şi noaptea pentru a cânta psalmi.

Fericitul Augustin (sec. IV-V) atestă de asemenea locul însemnat pe care îl deţineau psalmii în cultul public.

În afară de Sfânta Liturghie şi cult în general, psalmii au fost folosiți pentru formarea morală și spirituală a credincioşilor.

Educaţia religioasă începea la biserică şi în familie prin citirea Psaltirii, iar de multe ori se mergea până la învăţarea Psaltirii pe de rost de către cei mai stăruitori în credință.

 În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Început pentru începători, psalmul este creştere pentru cei care progresează pe calea virtuţii şi sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârşirii”.

Nu este de mirare deci că primii creştini, ca şi cei din secolele următoare, aveau Psaltirea nu doar în memorie ci şi pe buze, rostind-o mereu când erau preocupați de activitățile lor zilnice.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului zicea că este ceva nefiresc şi necuviincios ca un creştin să lase să treacă o zi fără să fi recitat ceva din psaltire.

Cu cântarea psalmilor îşi întăreau sufletele şi martirii în timpul suferinţelor şi batjocurilor la care erau supuşi.

 

 

VII. Împărțirea Psalmilor în Biserica Ortodoxă

În Biserica Ortodoxă, cei 150 de psalmi au fost împărţiţi, pentru a fi utilizaţi în cult în 20 de catisme:

Catisma I: ps. 1-8,                               Catisma a XI-a: ps. 77-84,

Catisma a II-a: ps. 9-16,                      Catisma a XII-a: ps. 85-90,

Catisma a III-a: ps. 17-23,                 Catisma a XIII-a: ps. 91-100,

Catisma a IV-a: ps. 24-31,                 Catisma a XIV-a: ps. 101-104,

Catisma a V-a: ps. 32-36,                  Catisma a XV-a: ps. 105-108,

Catisma a VI-a: ps. 37-45,                 Catisma a XVI-a: ps. 109-117,

Catisma a VII-a  ps. 46-54,                Catisma a XVII-a: ps. 118,

Catisma a VIII-a: ps. 55-63,               Catisma a XVIII-a: ps. 119-133,

Catisma a IX-a: ps. 64-69,                 Catisma a XIX-a: ps. 134-141,

Catisma a X-a: ps. 70-76,                  Catisma a XX-a: ps. 142-150.

 

Peste tot anul aceste catisme sunt repartizate astfel:

Sâmbătă la vecernie, catisma I.

Duminica la utrenie, catismele a II-a, a III-a şi a XVII-a.

Duminica, la vecernie, nu se citeşte nici o catismă. Dacă avem praznic, se citeşte catisma I.

Luni, la utrenie, catisma a IV-a şi a V-a;

la vecernie, catisma a VI-a;

Marţi, la utrenie, catisma a VIl-a şi a VIII-a,

la vecernie catisma a IX-a;

Miercuri, la utrenie, castima a X-a şi a XI-a,

la vecernie, catisma a XII-a;

Joi, la utrenie, catisma a XIII-a şi a XIV-a,

la vecernie, catisma a XV-a;

Vineri, la utrenie, catisma a XIX-a şi a XX-a,

la vecernie, catisma a XVIII-a;

Sâmbătă, la utrenie, catisma a XVI-a şi a XVII-a.

Psalmii, grupaţi în catisme sau luaţi în parte, sunt prezenţi în toate slujbele bisericeşti.

Adesea auzim la slujba la care participăm expresii, cuvinte, stihuri deosebit de frumoase, fără să ne dăm seama întotdeauna care le este provenienţa. Cele mai multe sunt luate din psalmi.

Câteva exemple:

Psalmul 117, 23: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întrânsa” – care constituie:

  • stihul al IV-lea de la Utrenia Învierii,
  • Stihira Laudelor Paştilor
  • Antifonul al III-lea de la Liturghia Paștilor
  • Prochimenul apostolului Paștilor
  • Stihoavna vecerniei, în aceeași zi.
  • Stih la polieleul din Duminica Tomii.

Psalmul 23, 1: „Al Domnului este cerul şi pământul şi toată plinirea lor” – formulă pe care o rosteşte preotul la pecetluirea mormântului.

Psalmul 102, 1: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta” – le auzim la fiecare Sfântă Liturghie, după Împărtășanie.

Psalmul 117, 24-25: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă” – la Sfânta Liturghie, atunci când preotul arată pentru ultima dată Sfintele Daruri.

Psalmul 112, 2: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac” – o cântăm la încheierea Sfintei Liturghii.

Am putea să umplem multe pagini cu astfel de texte din psalmi, folosite în alcătuirea fiecărei slujbe bisericeşti dar aici, în aceste rânduri, ne-am propus numai să dovedim că Psaltirea este o carte care a ocupat şi ocupă un loc central în cultul ortodox.

De aceea, se cuvine să o preţuim și să o întrebuințăm şi noi precum au preţuit-o şi au folosit-o înaintaşii şi strămoşii noştri, secole de-a rândul până astăzi.

 

 

Rezumat la Cartea Psalmii

 

Cartea Psalmii sau Psaltirea este o colecție de rugăciuni, poeme și imnuri care concentrează gândurile credincioșilor asupra lui Dumnezeu în laudă și adorare.

Anumite părți din Cartea Psalmilor erau folosite în serviciile religioase ale israeliților.

Psalmii sunt și „cartea de cântări” a Bisericii primare care a reflectat adevărul cel nou în Domnul Iisus Hristos.

Dumnezeu este același Domn în toți psalmii. Dar noi, îi răspundem în moduri diferite, potrivit cu împrejurările specifice ale vieții noastre.

Ne închinăm unui Dumnezeu cu adevărat măreț, declară psalmistul, Unul care se află mult mai sus decât înțelegerea noastră omenească, dar totodată, și Unul care este foarte aproape încât îi simțim prezența și merge alături de noi pe cărarea vieții.

Putem să aducem toate simțămintele noastre înaintea lui Dumnezeu – oricât de negative și pline de tânguieli și plângeri ar fi. De asemenea, putem fi siguri că, El, Domnul, le va auzi și le va înțelege.

Psalmistul ne învață că cea mai profundă rugăciune dintre toate este un strigăt după ajutor, atunci când suntem copleșiți de problemele vieții.

Desăvârșiți în ce privește frumusețea și stilul, psalmii Sfintei Scripturi pot fi incluși printre cele mai mari opere ale literaturii universale.

Psalmii conţin un mesaj viu din partea Stăpânului Universului, Dumnezeu Domnul.

Ei ne ajută să dobândim o înţelegere profundă a învăţăturilor fundamentale ale Sfintei Scripturi, punând în prim-plan pe Dumnezeu, Autorul lor.

Psalmii arată cu claritate că Dumnezeu este Creatorul cerurilor și a pământului şi a tot ce există în ele.

Psalmii arată că spre deosebire de Dumnezeul cel veșnic, omul muritor este născut în păcat: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6) și are nevoie de un răscumpărător pentru a fi readus la ipostaza cea dintâi. La fel, ne arată că omul moare și se întoarce „în țărână”, coborând în Șeol – mormântul comun al oamenilor.

Psalmii subliniază necesitatea strictă de a asculta și a împlini Legea lui Dumnezeu și de a ne încrede cu desăvârșire în El.

Ei avertizează cu privire la înfumurare, mândrie, invidie etc. și la „mulțimea păcatelor ascunse”, încurajează prieteniile sincere și sănătoase. De asemenea, arată că o viață corectă aduce binecuvântarea lui Dumnezeu.

Psalmii ne oferă speranța luminoasă, spunând că „a Domnului este mântuirea” (Ps. 3, 8), sugerând celor smeriți că se vor mântui: „Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui” (Ps. 33, 17).

Aceste lucruri ne îndreaptă atenția spre aspectul profetic al psalmilor.

Psalmii sunt bogați în proorocii care fac referire la Domnul nostru Iisus Hristos „fiul lui David”, și la rolul care avea să-l îndeplinească ca Arhiereu al Universului și Împărat al Cerului și al Pământului.

Când a luat naștere Biserica lui Hristos, în ziua Cincizecimii, apostolii, care se aflau sub insuflarea Duhului Sfânt, au început să înțelegă împlinirea acestor proorocii. Chiar în ziua aceea, în timp ce rostea celebra sa cuvântare, Sf. Ap. Petru s-a referit și a citat din psalmi.

În centrul acestei mărețe predici era pus în prim-plan „Iisus Nazarineanul”.

Partea finală a argumentării sale, Ap. Petru a bazat-o aproape în întregime pe psalmi, care dovedeau că Domnul Iisus Hristos era „mai marele David”.

„Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1).

Dumnezeu a făcut întocmai acest lucru: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (Fapte 2, 36).

Și atunci, apare o întrebare firească: A fost de folos cuvântarea Sf. Ap. Petru bazată pe psalmi? Dovadă evidentă este botezul celor aproximativ trei mii de oameni, care au și format prima comunitate creștină: „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41).

Multe referiri la psalmi le găsim și în Epistola Sf. Ap. Pavel către Evrei.

În primele două capitole găsim citate din psalmi referitoare la superioritatea Domnului Hristos față de îngeri, El fiind Fiul lui Dumnezeu.

Tot aici se vorbește despre Mântuitorul: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 7, 17).

De asemenea, în Epistola către Evrei se arată cât de importantă era pentru Iisus Hristos calea patimilor răscumpărătoare pe care trebuia să le urmeze potrivit voinței lui Dumnezeu: „Atunci a zis: Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule… întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei 10, 9-10).

Explicația se bazează pe pe cuvintele psalmistului: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine, din pământul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic” (Ps. 41, 6-8).

Calea urmată de Mântuitorul, care a culminat cu acea cumplită răstignire pe Sfânta Cruce, a fost prezisă detaliat în psalmi.

Așadar, psalmii Îl identifică în mod clar pe Domnul Iisus Hristos drept „fiul lui David” și „Sămânța Împărăției”, El fiind înălțat ca Împărat și Preot în Sionul Ceresc.

Studierea psalmilor ne va ajuta să înțelegem și să apreciem mai profund lucrarea lui Dumnezeu în lume, care se face pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.

Într-adevăr, cuvintele cu care se încheie Psalmii au fost, sunt și vor fi foarte potrivite pentru cei ce caută cu stăruință mântuirea: „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps. 150, 6).

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *