Lumina lăuntrică – Duminica a 6-a după Paşti (a orbului din naştere)

Şi’n timp ce trecea, Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Săi L-au întrebat, zicând: „învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s’a născut orb?” Iisus a răspuns: „Nici el n’a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca’ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M’a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!” Aceasta zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” – care se tălcuieşte: trimis. Deci, s’a dus şi s’a spălat şi a venit văzând.

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?…”. Unii ziceau: „El este”. Alţii ziceau: „Nu, ci seamănă cu el”. Dar el zicea: „Eu sunt”. Deci, îi ziceau: „Cum ţi s’au deschis ochii?” Acela a răspuns: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi mi-a uns ochii şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducănău-mă şi spălându-mă, mi-am dobândit ve­derea”. Şi i-au zis: „Unde este acela?” El a zis: „Nu ştiu”.

Atunci l-au dus la farisei, pe cel ce oarecând fusese orb, Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, din nou îl întrebau acum şi fariseii, cum şi a dobândit vederea. Iar el le-a zis: „Tină a pus pe ochii mei şi m’am spălat şi văd”. Deci ziceau unii dintre farisei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta”. Iar alţii zi­ceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de minuni?…”. Şi dezbinare era între ei. Atunci i-au zis din nou orbului: „Tu ce zici despre el, că ţi-a deschis ochii?” Iar el a zis: „E profet”.

Dar Iudeii n’au crezut despre el că era orb şi şi-a do­bândit vederea, până ce n’au chemat pe părinţii celui care-şi dobândise vederea. Şi i-au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru despre care ziceţi că s’a născut orb? Ei bine, cum de vede acum?” Răspunzând atunci părinţii lui, au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s’a născut orb; dar cum de vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii, nu ştim; întrebaţi-l pe el; e în vârstă, el despre sine va vorbi”. Pe acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de Iudei. Fiindcă Iudeii se înţeleseseră că dacă cineva Îl va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: „E în vârstă, întrebaţi-l pe el”.

Deci, l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos”. A răspuns deci acela: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că am fost orb şi acum văd”. Deci, i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Le-a răspuns: „Acum v’am spus şi n’aţi auzit? De ce vreţi să mă mai auziţi o dată? Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” Şi l-au ocărăt şi i-au zis: „Tu eşti ucenic al aceluia, dar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu lui Moise i-a vorbit, dar pe acesta nu-l ştim de unde este”. A răspuns omul şi le-a zis: „în aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi-I face voia, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s’a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n’ar fi Acesta de la Dumnezeu, n’ar putea să facă nimic”. Au răspuns şi au  zis: „Pe de-a’ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?… „. Şi l-au dat afară.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns, zicând: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi a zis Iisus: „L-ai şi vă­zuţi şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne!” Şi is’a închinat. (Ioan 9,1-3)

Încă suntem în sărbătoarea Învierii, adică în sărbătoarea luminii, şi este bine să ne reamintim de lumină. E motivul pentru care Sfânta Biserică a aşezat în această Duminică citi­rea Evangheliei după Sfântul Ioan, care ne istoriseşte vinde­carea minunată a orbului din naştere. În calendar se cheamă, „Duminica Orbului”; în realitate, ea este Duminica Luminii.

Printre multele şi marile minuni pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos a fost şi vindecarea unor nevăză­tori, cărora le-a redat lumina ochilor. Am zis le-a „redat”, pentru că, în cele mai multe cazuri, orbii văzuseră cândva, dar în timp îşi pierduseră vederea, datorită unei împrejurări sau alteia. Unuia singur nu i-a redat vedere, ci i-a dat-o. Era un orb din naştere, un om care nu văzuse niciodată lumina soarelui şi care nu avea, deci, nici un fel de reprezentare mintală a lumii.

Orbul din marginea drumului, obişnuit să cerşească, nu I-a cerut lui Iisus nimic. Ce putea să-i ceară? Ştia că dacă îi ceri ceva lui Dumnezeu, nu aştepţi de la El să-ţi dea un bănuţ. De la Dumnezeu nu poţi aştepta decât o minune. Dar ce fel de minune? Un orb din naştere să-şi capete vederea era de necrezut, dincolo de tot ce se poate imagina. Un orb din naştere pare pecetluit pe viaţă la întuneric.

Domnul urma să treacă pe lângă el, când ucenicii i-au provocat o discuţie printr’o întrebare: „învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s’a născut orb?”. întrebarea vine, fireşte, în concordanţă cu concepţia întru totul evan­ghelică, anume că suferinţa este urmarea unui păcat. La care Domnul a răspuns: „Nici el n’a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca’ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu”, prin aceasta voind să anunţe minunea care avea să vină.

S’a aplecat la pământ, a scuipat, a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a dat o poruncă: „Mergi de te spală în scăldătoa­rea Siloamului”. Iar acela, fără să ştie cine este Cel ce-i vorbeş­te, dar simţind că trebuie să-L asculte, a mers acolo, s’a spălat şi, de îndată, lumina a năvălit în ochii săi. Odată cu ochii i s’a deschis şi lumea, cu toate frumuseţile şi minunile ei.

Să vedem, iubiţii mei, de ce a fost nevoie ca, înain­te de a săvârşi minunea, Domnul să se servească de un in­strument, şi anume de o subţire picătură de noroi, pe care a făcut-o din pământ? Terapeutic, aceasta nu avea nici o va­loare, pentru că Domnul nu era un vraci care să aibă nevoie de apă descântată şi de cărbuni stinşi în ea. Iisus era Dum­nezeu, El vindeca numai cu cuvântul: prin cuvânt o înviase pe fiica lui Iair, prin cuvânt l-a înviat la fiul văduvei din Nain şi tot prin cuvânt – numai prin cuvânt – l-a făcut pe Lazăr să iasă din mormânt. De ce a fost nevoie de această mică instrumentare a minunii?

Mai întâi, Domnul a vrut să încerce credinţa orbului, să vadă dacă îl ascultă sau nu. Cu alte cuvinte, a vrut să vadă dacă orbul intuieşte în faţa cui se află, dacă nu cumva crede că se află în faţa unui simplu trecător care vrea să-şi râdă de el prin aceea că-i pune nămol pe ochi şi-i spune:

-Du-te, spală-te, şi ai să vezi! S’a întâmplat însă că orbul L-a luat în serios, ceea ce înseamnă că nevăzătorul începuse să vadă din clipa în care s-a aflat în faţa lui Iisus. începuse să vadă pe dinlăuntru, i se deschiseseră ochii sufletului, intu­ind că cel care-i poruncise să facă astfel trebuie ascultat.

E bine să vedem şi semnificaţia mai adâncă a acestui gest. Să ne reamintim de clipa în care Dumnezeu l-a creat pe om. Ne spune Sfânta Scriptură, în cartea Facerii: „Şi Dom­nul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ, şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s’a făcut omul întru suflet viu”. Deci i-a dat suflet, l-a făcut fiinţă cu suflet viu, dar materia o luase din pământ şi, prin aceasta, a pecetluit destinul omului, acela de solidaritate cu planeta pe care tră­ieşte. Materia omului are aceeaşi plămadă cu aceea din care este făcut pământul şi, prin această materie, omul este şi ră­mâne solidar cu planeta, aşa precum planeta este şi rămâne solidară cu universul. în faţa orbului, Hristos parcă repetă gestul primordial al Părintelui Său ceresc, prin care îl cre­ase pe om din pământ, ca şi cum orbul ar fi fost o creatură neterminată şi ar fi avut nevoie de completare. Acum, Iisus ia această „aşchie” din pământ pentru ca să-l întregească şi să-l redea vieţii ca făptură deplină, de vreme ce Dumnezeu nu numai creează, dar şi desăvârşeşte ceea ce a creat.

E greu să ne imaginăm lumea unui orb care nu a vă­zut niciodată, care vede pentru prima oară şi care, după ce vede, la fiecare secundă va scoate o exclamaţie de uimire în faţa a ceea ce zăreşte, chiar în faţa lucrurilor banale, cu care noi ne-am obişnuit de mult. Orbul din naştere, care ţi-a că­pătat vederea la o oarecare maturitate, este singurul în stare să vadă lumea ca minune a lui Dumnezeu. Ce poate fi oare mai banal decât un răsărit de lună ca fenomen cosmic? Exiş­ti un ceasornic al universului după care, la o anumită oră şi într’un anumit moment, răsare soarele sau luna. Fenomen mecanic, zicem noi; dar, Doamne, câtă frumuseţe, câtă poezie, câtă adâncime şi câtă dumnezeire poate fi într’un răsărit de lună! Şi câtă minune poate fi în omul care îl contemplă, pentru că numai omul se poate uimi în faţa unui răsărit de lună şi numai un poet sau un muzician, care sunt oameni, pot să-l cânte.

Vestea vindecării orbului s’a răspândit ca fulgerul, de îndată ce el s’a întors în cetate, pentru că era deja un perso­naj cunoscut: un cerşetor devine o persoană publică pentru că stă undeva, de obicei în acelaşi loc, şi toţi cetăţenii care trec pe acolo îi cunosc chipul, aşa cum îi cunosc şi nevoia. Aşadar, cei care ştiau că, cu puţin înainte, fusese orb cer­şind la marginea drumului, erau cuprinşi de uimire şi nu le venea să creadă că este una şi aceeaşi persoană. Şi l-au întrebat, iar el le-a răspuns: „Eu sunt”.

A urmat un lung şi penibil dialog între cel ce fusese orb şi fariseii care nu voiau să creadă că este el; aceasta, pentru că refuzau să priceapă că Dumnezeu poate să lucreze prin acest Iisus pe care ei Îl tăgăduiau. S’a stârnit mare zarvă, deoarece aşa ceva era de necrezut: un orb care a văzut cândva îşi poa­te recăpăta vederea cu sau fără intervenţia unui medic, cu sau fără intervenţia unui taumaturg; dar să vadă un orb din naştere, care are retina alterată sau distrusă, este de dome­niul imposibilului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Cel care săvârşise minunea era Acest Iisus, tot o persoană publică, Care însă putea fi acceptat cel mult ca un iscusit taumaturg, vindecător, dar nu Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu.

Aşa se face că fostul orb este supus unui adevărat interogatoriu, prelung şi întortocheat, din partea cărturarilor şi fariseilor, spre a-l face să mărturisească una din doua fie că nu Iisus este Cel Care l-a vindecat, fie că el nu este una şi aceeaşi persoană cu fostul orb. Pentru ultima ipoteză l-au adus pe părinţii lui ca martori, iar aceştia au mărturisit: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s’a născut orb; dar cum de vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii, nu ştim”. Aceasta au spus-o şi de frică, pentru că ştiau că fari­seii şi cărturarii hotărâseră că aceia care-L vor mărturisi pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu să fie daţi afară din sinagogă, adică excluşi din comunitate, excomunicaţi, ceea ce era foar­te grav pentru orice credincios al Legii Vechi.

În cele din urmă, fostul orb s’a întâlnit cu Iisus. Acum ştia că El îl vindecase, dar Iisus i-a pus o întrebare: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, iar el a răspuns tot printr’o în­trebare: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi a zis Iisus: „L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”. Atunci orbul a realizat că Cel Care îl vindecase nu era un simplu taumaturg, oricât ar fi fost el de iscusit în a-şi mânui pute­rile naturale, ci era însuşi Fiul lui Dumnezeu. I-a căzut în genunchi şi I S’a închinat.

Să ne punem acum o întrebare: cu ce s’au ales cele două tabere aflate în conflict: pe de o parte, fostul orb, acum vindecat, devenit om normal, care putea să lucreze şi să-şi câştige pâinea fără să se umilească; fariseii şi cărturarii, pen­tru că s’au menţinut pe poziţiile lor de conducători şi au fost treji atunci când s’a întâmplat un fapt neobişnuit în viaţa obştei pe care o conduceau. Dar, dacă gândim mai profund vom vedea că singurul câştigător este fostul nevăzător, şi iată de ce. Primirea vederii lui s’a petrecut în două etape: una a fost la izvorul Siloamului, când s’a spălat şi, după ce şi-a spălat tina de pe ochi, şi-a dat seama că vede şi că lumea i se descoperă pentru prima dată – atunci a fost prima lui fericire -; cea de a doua: întâlnirea sa cu Iisus, când Acesta S’a mărturisit pe Sine că este Fiul lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca atare de către fostul orb. Să ştiţi, iubiţii mei, că ochii orbului de abia atunci s’au deschis cu adevărat. Prima oară el a văzut lumina soarelui, a doua oară a văzut lumi­na lui Dumnezeu. Cărturarii şi fariseii au continuat să vadă lumina soarelui, dar nu au ajuns să vadă şi lumina lui Dumnezeu. Pentru că, deşi Iisus Hristos mărturisise în repetate rânduri, chiar în faţa lor, că este Fiul lui Dumnezeu, ei au refuzat cu obstinaţie să creadă.

Aşadar, oricât ar fi de impresionantă minunea vinde­cării unui orb din naştere, ea nu poate fi desăvârşită dacă nu este urmată de alungarea orbirii spirituale, a celei du­hovniceşti. Cărturarii şi fariseii din vremea aceea au conti­nuat să rămână orbi, iar Domnul Hristos, înainte de patima Sa, într’o teribilă diatribă la adresa lor, i-a numit „ipocriţi”, „morminte văruite”, „pui de vipere” dar, pe lângă aceste epitete, i-a numit „nebuni şi orbi”, pentru că n-au izbutit să vadă lumina lui Dumnezeu.

Dar, până la urmă, ce este lumina lui Dumnezeu? Şi, în faţa ei, cât suntem noi de văzători sau de nevăzători? De la acest amvon v’a vorbit în câteva rânduri, invitat de mine, pă­rintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Sâmbăta, călugăr orb din naştere, care a învăţat carte pe alfabetul Braille, om dăruit de Dumnezeu cu o minte ascuţită şi cu foarte multă sârguinţă la învăţătură. A făcut şi liceul, după aceea Facultatea de Teologie din Sibiu, şi-a luat licenţa în Teologie şi a fost hirotonit diacon şi preot, iar acum are rangul de arhimandrit. Părintele Teofil nu a văzut niciodată lumina soarelui, dar, vă rog să mă credeţi, este unul dintre cei mai luminaţi duhovnici pe care îi avem în momentul de faţă. El vede pe dinlăuntru, el a văzut de la început lumina lui Dumnezeu, fiinţa lui este luminată şi iluminată de aceasta şi, la rândul său, răspândeşte lumina şi în ceilalţi, fiind chemat în mai toate marile oraşe ale ţării să ţină conferinţe şi să dea sfaturi duhovniceşti.

L-am dat ca exemplu pentru ca să vă pun în faţă şi acest adevăr: este posibil să vezi lumina soarelui, dar să ră­mâi orb, sau pe jumătate orb, să rămâi doar în ceaţă, pentru că nu ai lumina lăuntrică a lui Dumnezeu. De unde vine această lumină şi cum vine? Se spune despre un om învă­ţat, care ştie carte multă, că are „mintea luminată” sau că este „luminat la minte”, expresie curentă, pe care o spunem chiar despre un student mai sârguincios. Dar aş vrea să ne întrebăm, iarăşi, dacă toţi îşi merită acest nume. Pentru că, de obicei, această categorisire se face fără discernământ: nu toţi oamenii care ştiu multă carte au şi mintea luminată. În acest proces al intelectului – pentru că despre el este vorba -există trei trepte: a şti, a înţelege, a cunoaşte. Redevenit copil, fostul orb din naştere trece obligatoriu prin ele.

A şti este domeniul informaţiei: copilul, de când este mic, se uită împrejur, vrea să ştie şi întreabă: ce este asta?, ce este cealaltă? Aşa îşi adună informaţiile şi le înmagazinează în memorie; deci, a şti, şi nimic mai mult.

Ceva mai târziu, copilul îşi extinde curiozitatea, nu mai întreabă ce este?, ci de ce?: „de ce răsare soarele?”, „de ce apune luna?”, „de ce creşte firul de iarbă?” Acum începe să facă legătura între lucruri şi să priceapă relaţia dintre ele.

Dar nici aceasta nu este de ajuns: nivelul superior este a cunoaşte. A cunoaşte le presupune pe a şti şi pe a înţelege, dar şi capacitatea de a vedea cu ochii intelectului mai mult decât ai perceput şi mai mult decât ai înţeles, o realitate care este în spatele a ceea ce ştii şi a ceea ce înţelegi. Aceasta este treapta înţelepciunii, şi de abia de aici se poate spune des pre un om că are mintea luminată. Un om care ştie foarte multe lucruri e un erudit, dar nu şi un om luminat. Un creier care lucrează ca un calculator electronic – şi poate chiar mai repede – este un fenomen extraordinar, dar nu un creier luminat. Luminat este numai atunci când primeşte lumina cunoaşterii de la Duhul Sfânt.

Vă spuneam şi altă dată că sufletul are în el o parte su-perioară, un fel de înveliş foarte fin – care face parte tot din suflet, nefiind altceva decât sufletul – pe care literatura patristică îl numeşte „duh”; aşadar, omul are un duh al lui, care face parte din sufletul său. Ei bine, partea aceasta subţire, fină, rafinată, ultrasensibilă este aceea prin care duhul omului se pune în legătură cu Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Duh nu lucrează nici la nivelul lui a şti şi nici la al lui a înţelege, ci la nivelul lui a cunoaşte, pentru că el desăvârşeşte cunoaşterea şi lucrează prin ceea ce numim noi „inspiraţie”, abia atunci, deodată, omului i se luminează înţelesuri ascunse ale realităţii, pe care o ştie şi o înţelege.

Este posibil să cunoşti fără să ştii şi fără să înţelegi; e posibil ca un om să aibă acces dintr’o dată la etajul superior al intelectului. în istoria Bisericii există sfinţi care au fost oameni simpli, fără multă carte, din învăţătura creştină neştiind decât elementarul, dar, cu toate acestea, ne-au lăsat scrieri de o mare înălţime şi adâncime duhovnicească. Cu atât mai bine, însă, dacă la acest etaj superior al cunoaşterii se ajunge şi prin traversarea celor două de sub el; atunci, într’adevăr, aceia pe care noi îi cunoaştem ca mari dascăli ai lumii – i-am numit pe Sfinţii Ierarhi Vasile Cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur -, cei care cu adevărat ştiau, înţelegeau şi cunoşteau. E motivul pentru care ei sunt şi patronii învăţământului nostru teologic. Aşadar, bine este să înveţi, bine este să ştii, bine este să înţelegi, bine este să cunoşti. De altfel, cunoaşterea este însăşi definiţia vieţii veşnice, rostită de însuşi Domnul: Dar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Hsus Hristos, pe Care L-ai trimis”.

Iubiţii mei, şi Dumnezeu Tatăl, şi Iisus Hristos, pot fi cunoscuţi prin cărturărie, prin etajul inferior al intelectului: să înveţi şi să ştii tot ce se poate şti despre Ei. Asta se învaţă încă din clasele primare, la orele de religie, se învaţă în seminar, în Facultăţile de Teologie. Tot despre El se poate avea o înţelegere suficientă din lecturi, din studii medii sau academice. Dar, sus, la adevărata şi completa cunoaştere nu se poate ajunge decât prin credinţă, prin rugăciune, prin dăruire, prin meditaţie, prin contemplaţie, prin post şi în-frânare, printr’o închinare desăvârşită a fiinţei înaintea lui Dumnezeu.

Lumina lui Hristos ne vine prin Biserică, prin cele şapte Sfinte Taine, începând cu Botezul şi terminând, pentru cei vrednici, cu Hirotonia. Aşadar, fiecare dintre noi primim o parte din lumina lui Dumnezeu; important este să ţinem ferestrele sufletelor deschise, pentru ca ea să pătrundă în interior. Dacă însă din sufletul tău ţi-ai făcut o cămară întunecoasă, cu obloanele trase, lumina lui Dumnezeu, oricât ar fi de puternică şi binevoitoare, nu va pătrunde înlăuntru. Important este ca tu, aşa cum faci dimineaţa când te trezeşti, să tragi obloanele şi perdelele la o parte, să deschizi larg fereastra şi să laşi ca în camera ta să pătrundă lumina şi aerul curat. Aşa este sufletul, dragii mei tineri, care sunteţi încă pe băncile şcolii sau ale universităţii! Învăţaţi cât puteţi de mult: toată învăţătura este de folos.

Sfinţii Părinţi, marii dascăli pe care i-am pomenit, studiaseră la cea mai mare universitate a vremii, cea din Atena, şi erau, cum se spune, „tobă de carte”, începând cu matematicile şi fizica şi terminând cu retorica şi filosofia, dar ei nu au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu decât prin sfinţenie, adică realizând şi dobândind mai mult decât cunoştinţele: cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea, pe lângă cartea pe care o agonisiţi cu trudă şi perseverenţă, căutaţi să vă păstraţi – sau să vă întă­riţi – credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos şi să duceţi o viaţă cât mai înaltă, spre mântuirea sufletului vostru.

Dar, iubiţii mei, ce este şi de unde vine această lumină a minţii? Ea se sălăşluieşte mai întâi în inimă. La oamenii duhovniceşti – despre care aţi auzit că aplică exerciţiile şi rugă­ciunea isihastă – îmbunătăţiţi fiind de rugăciune îndelungată, de post, înfrânare, priveghere şi meditaţie, la aceştia se creează o legătură între intelect şi sensibilitate, adică între minte şi ini­mă. Isihasmul începe prin a fi un exerciţiu al intelectului, care apoi se coboară în inimă, şi de aceea ei cultivă ceea ce se nu­meşte „rugăciunea minţii” sau „rugăciunea minţii în inimă”. Oricum, inima este aceea care se iluminează şi încălzeşte.

Aşadar, adevărata semnificaţie a minunii vindecării orbului din naştere este dobândirea luminii lăuntrice, care este incomparabil mai de preţ decât cea firească. E o mare nefericire să fie cineva orb, lipsit de vedere, iar noi, cei care vedem, să nu ne dăm îndeajuns seama de acest mare dar pe care-l avem de la Dumnezeu. Cu toate acestea, dialogul care a urmat între farisei şi fostul orb este mai mult decât semnificativ în ceea ce priveşte recăpătarea sau nerecăpătarea lu­minii lăuntrice. în acest dialog, fariseii caută să-l iscodească. Dar fostul orb depăşise momentul în care el fusese subiec­tul minunii fizice, al minunii exterioare: simţea că minunea se petrecuse în propriul său interior. Omul este alcătuit din trup şi din suflet, dar nu este mai puţin adevărat că orbirea poate fi a trupului, dar poate fi şi a sufletului. Iar fariseii cu care s’a purtat dialogul sunt o mărturie în plus că ei se năs­cuseră orbi cu sufletul, şi orbi continuau să rămână, pentru că nu voiau să vadă, pentru că n-au vrut să asculte. Iisus i-a spus orbului: „Du-te la scăldătoare şi te spală!”, iar el a ascultat şi s’a dus. Domnul le-a spus fariseilor: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” lumina vieţii adevărate, a vieţii veşnice. Iisus nu le-a poruncit fariseilor să meargă la scăldă­toarea Siloamului, ci: Veniţi la Mine, că e mai simplu, sunt aici, în faţa voastră, nu vă trebuie nici o osteneală. Apropiaţi-vă şi urmaţi-Mă, fiindcă Eu sunt Lumina. Şi dacă Eu sunt Lumina lumii, voi, care faceţi parte din lume, vă veţi scălda în lumina Mea, care este Lumina lui Dumnezeu…

Iubiţi credincioşi, care om de pe lumea aceasta a avut îndrăzneala de a rosti aceste cutremurătoare cuvinte: „Eu sunt Lumina lumii”  Să ne mai întoarcem pentru o clipă la cartea Facerii, la momentul de dinainte de crearea omului, la primul moment cu care a început creaţia, când Dumne­zeu a rostit cuvintele: „Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Dar nu a fost lumina soarelui, pentru că soarele la vremea aceea, în ziua întâia, încă nu exista. A fost însăşi lumina care sălăşluia, latentă, în Dumnezeu, pe care El în clipa aceea a activat-o, i-a dat drumul, iar ea a izbucnit, a explodat, inun­dând universul în care avea să se nască lumea.

Cu această lumină necreată se va întâlni omul prin apostolii Petru, Iacob şi Ioan, pe muntele Taborului, când Iisus S’a schimbat la faţă înaintea lor, înconjurat de o lumini strălucitoare care radia din El atât de puternic încât veşmin­tele Lui păreau albe ca zăpada. A fost momentul în cart Mântuitorul S’a arătat pe Sine ca Dumnezeu, Lumini şi Izvorâtor de lumină.

Este lumina necreată pe care o văd marii trăitori ai Răsăritului creştin în experienţele lor mistice. Un mare părinte al Bisericii răsăritene, Sfântul Grigorie Palama, a văzut-o ca pe nişte efluvii care se revarsă din Fiinţa lui Dumnezeu, efluvii pe care el le-a numit „energiile divine”, forţele spiri­tuale care potenţează contemplaţia isihaştilor. De aceea noi, în calitate de creştini, credem cu putere în lumina aceasta netrecătoare, numită – după o foarte frumoasă expresie a vechiului nostru grai românesc – „lumina cea neînsera­tă”. Este lumina care nu scade niciodată, care nu trece şi în urma căreia nu se face niciodată noapte. O numim lumina necreată, lumina către care aspiră sfinţii Bisericii, cei care, printr’un foarte îndelungat exerciţiu de asceză, de rugă­ciune şi de contemplaţie, ajung în cele din urmă să trăiască imensa bucurie de a se vedea scăldaţi în lumina cea necreată a lui Dumnezeu.

Iubiţii mei, noi ce urmărim?: mântuirea sufletului. Ştiţi ce înseamnă, până la urmă, mântuirea?: A trăi în veşnicie, împărtăşindu-te de lumina cea necreată a lui Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, în esenţa Lui, rămâne inaccesibil, le devine accesibil oamenilor – şi în lumea aceasta, şi în lumea de dincolo – prin revărsarea luminii Sale celei necreate. îm­părăţia Cerurilor este lumina lui Dumnezeu în care năzuim să ne scăldăm sufletele, atunci când lumea se va încheia, cu toată istoria ei, şi când vom ajunge în faţa Judecăţii.

Raiul este lumină. Opusul raiului este iadul, iar iadul este întuneric; se spune că cei păcătoşi vor fi azvârliţi în „întunericul cel mai din afară”, adică în întunericul profund, de nepătruns, în care fiecare trăieşte izolat, pe seama lui proprie, fără nici un fel de comunicare cu ceilalţi.

Cei mântuiţi, dimpotrivă, alcătuiesc obştea eternă a lui Dumnezeu, pururea scăldaţi în „lumina cea neînserată”.

Este lumina necreată pe care o văd marii trăitori ai Ră­săritului creştin în experienţele lor mistice. Un mare părin­te al Bisericii răsăritene, Sfântul Grigorie Palama, a văzut-o ca pe nişte efluvii care se revarsă din Fiinţa lui Dumnezeu, efluvii pe care el le-a numit „energiile divine”, forţele spiri­tuale care potenţează contemplaţia isihaştilor. De aceea noi, în calitate de creştini, credem cu putere în lumina aceasta netrecătoare, numită – după o foarte frumoasă expresie a vechiului nostru grai românesc – „lumina cea neînsera­tă”. Este lumina care nu scade niciodată, care nu trece şi în urma căreia nu se face niciodată noapte. O numim lumina necreată, lumina către care aspiră sfinţii Bisericii, cei care, printr’un foarte îndelungat exerciţiu de asceză, de rugăciune şi de contemplaţie, ajung în cele din urmă să trăiască imensa bucurie de a se vedea scăldaţi în lumina cea necreată a lui Dumnezeu.

Iubiţii mei, noi ce urmărim?: mântuirea sufletului. Ştiţi ce înseamnă, până la urmă, mântuirea?: A trăi în veşnicie, împărtăşindu-te de lumina cea necreată a lui Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, în esenţa Lui, rămâne inaccesibil, le devine accesibil oamenilor – şi în lumea aceasta, şi în lumea de dincolo – prin revărsarea luminii Sale celei necreate. îm­părăţia Cerurilor este lumina lui Dumnezeu în care năzuim să ne scăldăm sufletele, atunci când lumea se va încheia, cu toată istoria ei, şi când vom ajunge în faţa Judecăţii.

Raiul este lumină. Opusul raiului este iadul, iar iadul este întuneric; se spune că cei păcătoşi vor fi azvârliţi în „în­tunericul cel mai din afară”, adică în întunericul profund, de nepătruns, în care fiecare trăieşte izolat, pe seama lui proprie, fără nici un fel de comunicare cu ceilalţi.

Cei mântuiţi, dimpotrivă, alcătuiesc obştea eternă a lui Dumnezeu, pururea scăldaţi în „lumina cea neînserată”.

„Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009