Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.” Cu aceasta încep poruncile Fericirilor sau poruncile adevăratei fericiri, nu ale fericirii pământeşti, iluzorii, trecătoare, după care, ca după o umbră, alergăm zadarnic toată viaţa, ci ale fericirii adevărate, depline şi veşnice, al cărei început l-a dezvăluit Însuşi Domnul pentru toţi creştinii în predica Sa de pe munte.
În rânduiala începătorilor în cele duhovnicești, invocarea numelui stăpânesc trebuie să fie însoțită de o cât mai mare silință cu putință, chiar și atunci când mintea nu poate rămâne la cuvintele rugăciunii. Și aceasta fiindcă este cu neputință ca mintea să fie ținută la cuvintele rugăciunii, la începutul acestei încercări, mai ales fiindcă suntem păcătoși și avem atâtea patimi și suntem lipsiți de energia unică a dumnezeiescului har.
Discuţiile rele Care sânt cele două lucruri rele despre care oamenii discută cu cea mai mare plăcere? Păcatul altuia şi biruinţa proprie.
Mulți dintre noi ne trezim mai obosiți decât ne culcăm. Uneori, deși dormim destule ore, dimineața ne găsește tulburați, epuizați. Când sufletul nu-și găsește liniștea, când uităm să-l hrănim cu rugăciune și cu fapte bune, când mai intervin și ispitele, suntem în primejdie.
Ochii sunt cei care vorbesc despre sufletul unui om. Poţi să îţi dai seama din ochii unui om dacă este blând, luminos cu inima sau dacă este răutăcios si viclean. Poţi să îţi dai seama dacă este sentimental, răbdător şi smerit. Închipuiţi-vă că vă întâlniţi cu oameni care au ochii acoperiţi. Nu veţi putea distinge caracteristicile şi trăsăturile specifice ale acelora. Doar văzând ochii omului, îl poţi descrie.
Pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, ţipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui. Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, că pe toţi să-i dobândesc“.
Sfânta Împărtășanie constituie izvor de sfințire, de mântuire, de nădejde, de lumină și de părtășie la viața Domnului și în niciun caz nu este cauză de transmitere a bolilor infecțioase sau a oricărui alt rău.
„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8:33,35)
Tradiția Bisericii Ortodoxe poate fi cuprinsă într-un prețios manual de psihoterapie. Autorii acestuia, Sfinții Părinți, frapează prin simplitatea terminologiei și precizia tratamentului împotriva bolilor minții.
Fiecare dintre noi a observat, nu de puține ori în viață, că nesatisfacerea unei dorințe, unei pofte, a unui moft – cum ar fi spus nenea Iancu – ne pricinuiește de obicei iritare, nervozitate, mergând până la apriga mânie. Mâniosului îi este afectată partea irascibilă a sufletului.
Multora dintre noi nu le place invitatia pe care o face Mantuitorul: „Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Ii deranjeaza lepadarea de sine, dar pierd din vedere ca fara ea, nu exista decat iubire posesiva si mandra, ori Dumnezeu pretuieste iubirea smerita.
Omenirea și fiecare dintre noi trecem, zilele acestea, prin clipe de frământare și de zbucium, ca urmare a pandemiei de coronavirus. În astfel de situații-limită, fiecare încearcă să-și caute liniștea sufletească. Sfaturi numeroase vin din zone variate: de la psihologi, psihoterapeuți, psihiatri, fiecare dintre ei încercând să reechilibreze sufletele tot mai vulnerabile în fața bolii și a izolării, a anxietății și a tristeții.
Carantina impusă de epidemia de Coronavirus (Covid 19) implică toate laturile vieţii sociale, inclusiv cea bisericească şi liturgică. În unele ţări ale Europei au fost interzise toate slujbele publice, iar în altele s-au impus anumite restricţii legate de numărul de participanţi, distanţa pe care trebuie să o ţină unul faţă de altul, măsurile de igienă pe care trebuie să le respecte atât slujitorii cultului, cât şi credincioşii.
Chiar dacă este recent angajată sau dacă lucrează într-un spital de câțiva zeci de ani, o persoană este profund afectată de mediul în care își petrece câteva ore pe zi. Pacientul, când pășește în spital, trece o frontieră socială și pătrunde într-un loc nefamiliar, cu mirosuri, zgomote, lumini și dinamici diferite.