Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

\r\n

Luca 15,11-32

\r\n

Un arbitru a fost întrebat dacă greşeşte vreodată pe teren. El a răspuns: “Desigur, greşesc. Singura mea problemă este că nu pot să recunosc acest lucru.” Speranţa noastră în viaţă ca şi creştini este umilinţa de a recunoaşte în sinea noastră şi în faţa lui Dumnezeu că, nefiind infailibili sau perfecţi, am greşit – şi greşim în fiecare zi.

\r\n

Dacă aţi fi întrebaţi care este cea mai grea sarcină din lume, s-ar putea să vă gândiţi la ceva ce necesită forţă musculară, la vreo provocare acrobatică sau la vreo faptă de vitejie pe câmpul de luptă. În realitate, nu este nimic mai greu decât a rosti aceste cuvinte: “Am greşit”. Este nevoie de o umilinţă şi o modestie de care puţini oameni pot da dovadă. Şi totuşi nu există cuvinte de care să avem mai mare nevoie în viaţă decât acestea: “Am greşit”. Sunt cuvinte magice; cuvinte care împacă; cuvinte care unesc; cuvinte care vindecă răni şi aduc pace.

\r\n

Cu mulţi ani în urmă, a trăit un om căruia nu i-a fost frică să spună: “Am greşit”. El era judecătorul Samuel Sewall. A făcut parte din comisia specială din Massachusetts care s-a ocupat de faimoasele cazuri ale vrăjitoarelor din Salem. A fost unul dintre judecătorii care a dat verdictul “vinovat” pentru aşa-numitele vrăjitoare. Însă mai târziu Sewall s-a convins că judecata sa a fost greşită.

\r\n

Şi astfel, într-o zi rece de ianuarie din anul 1697, în timp ce Rev. Samuel Willard se îndrepta spre amvon, judecătorul Sewall i-a înmânat un document cerând ca acesta să fie citit înaintea tuturor oamenilor. Pe acea hârtie, judecătorul Sewall a scris că a greşit în verdictul pe care l-a dat cu cinci ani în urmă. Nu dădea vina pe nimeni, doar pe el. A cerut iertare de la oameni şi de la Dumnezeu. În nici un alt moment nu a fost mai curajos sau mai bun acest judecător decât atunci când a stat în biserică în faţa adunării credincioşilor, în timp ce pastorul îi citea mărturisirea: “Am greşit”.

\r\n

 A pune capăt certurilor.

\r\n

Într-o zi un om un om depăşea un camion. Dintr-odată a intrat chiar în faţa camionului, pentru a evita o maşină care venea de pe o stradă laterală. Câteva minute mai târziu camionul a depăşit la rândul lui maşina acestui om, şi a intrat brusc în faţa ei în acelaşi fel. În curând maşina şi camionul aşteptau alăturat la semafor. Bărbatul care a intrat în faţa camionului şi-a coborât geamul. Şoferul camionului s-a aplecat, încruntat, aşteptându-se la o ceartă.

\r\n

“Îmi pare rău că am intrat brusc în faţa ta mai devreme”, a spus omul amabil. Pentru o secundă şoferul camionului a rămas fără cuvinte. Apoi a zâmbit. “Nici o problemă. De fapt eu m-am purtat ca un mojic”, a spus el. Gândiţi-vă cât de diferit s-ar fi putut desfăşura acest incident; gândiţi-vă la înjurăturile, strigătele şi resentimentele care ar fi putut fi generate dacă primul şofer nu ar fi rostit acele cuvinte magice: “Îmi pare rău. Am greşit”.

\r\n

 În căsătorie şi viaţa de familie.

\r\n

Cât de vindecătoare pot fi aceste cuvinte în căsătorie şi în viaţa de familie. De exemplu, un cuplu poate să fi avut o neînţelegere dureroasă, dar dacă partenerul vinovat este dispus să spună: “Îmi pare rău. A fost vina mea”, nu mai există motiv de ceartă. Sentimentele rănite sunt vindecate. Urmează împăcarea, armonia, pacea. Mulţi părinţi cred că pentru a menţine respectul copiilor lor nu trebuie să recunoască niciodată o greşeală. De aceea ei par să le spună în mod constant copiilor lor: “Suntem perfecţi. Noi nu greşim ca voi.”

\r\n

Acesta este unul dintre factorii care fac să crească prăpastia dintre generaţii. Copiii au nevoie să înveţe că părinţii nu sunt perfecţi. Şi ei greşesc. Nu le va strica părinţilor să îşi împărtăşească unele slăbiciuni cu copiii lor. Cu siguranţă acest lucru îi va face să apară mai umani. Îi va ajuta pe copiii lor să înveţe cum să facă faţă propriilor lor slăbiciuni. Îi va ajuta să fie mult mai cinstiţi cu părinţii dacă simt că aceştia sunt total cinstiţi cu ei. Nimeni nu doreşte să îşi împărtăşească problemele în faţa unuia care nu a greşit niciodată. Cât de diferită ar fi relaţia părinte-copil dacă adulţii ar învăţa să spună: “Îmi pare rău. Şi eu am greşit”.

\r\n

Un copil din clasa a şaptea a spus: “Unele mame şi unii taţi nu recunosc niciodată că greşesc. Ce îmi place la ai mei este că îşi cer iertare uneori. Ajută mult, pentru că asculţi mai uşor de astfel de oameni”. Există prieteni şi rude care nu şi-au vorbit unii altora timp de ani de zile. Cât de diferite ar putea să fie lucrurile dacă doar unul dintre ei ar lua iniţiativa de a practica puţină umilinţă creştină şi ar spune: “Îmi pare rău de toată această situaţie. Ştiu că am greşit”.

\r\n

Un preot care îndrumase mii de oameni a scris: “În biroul meu vin mulţi oameni – educatori, oameni de ştiinţă, bogaţi, săraci – fete împovărate de păcat, băieţi care ştiu că au greşit, soţi şi soţii cărora le este ruşine de ei înşişi. Îmi vorbesc despre nenorocirea din casele lor şi despre poverile nefericite pe care le poartă în inimile lor. Aproape întotdeauna îmi vine să le spun: “De ce nu mergi acasă să spui că îţi pare rău? De ce nu mergi acasă să îţi ceri iertare?”

\r\n

Prima lege a sănătăţii mintale este aceea de a fi cinstit cu tine însuţi. Dacă ai greşit, nu ascunde acest lucru. Nu îţi îngropa sentimentele de vinovăţie în subconştient unde vor “putrezi” şi vor ieşi la suprafaţă ca hipertensiune, neurastenie sau nevroză. Înfruntă adevărurile despre tine. Recunoaşte-le. Mărturiseşte-le.

\r\n

 “Am păcătuit.”

\r\n

Fiul risipitor din lecţia evanghelică de astăzi a fost cinstit cu sine însuşi, cu o cinste sinceră şi neîndurătoare. Acest lucru s-a întâmplat atunci când a recunoscut în sinea lui greşeala şi a spus: “Am păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viaţa sa. Un nou capitol poate să înceapă pentru noi dacă, spunând adio auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării, vom înfrunta adevărurile despre noi înşine şi vom spune: “Da, o astfel de persoană sunt eu; puţine lucruri pot să le fac sau le-am făcut, însă, cu harul lui Dumnezeu, pot fi diferit, voi fi diferit.”

\r\n

Dacă este bine din punct de vedere terapeutic să recunoaştem greşelile noastre în faţa celorlalţi şi să spunem: “Îmi pare rău. Am greşit”, cu atât mai bine este să le recunoaştem în faţa noastră şi a lui Dumnezeu. Nu este de ajuns să îţi spui doar în sine: “Am păcătuit.” Aceasta poate conduce la disperare şi sinucidere. Atunci când Iuda, de exemplu, a văzut că Iisus a fost condamnat, a dus înapoi arhiereilor şi bătrânilor banii şi a spus: “Am greşit vânzând sânge nevinovat.” Apoi, aruncând arginţii în templu, a mers şi s-a spânzurat.

\r\n

Iuda era suficient de plin de remuşcări pentru a recunoaşte că a greşit în sinea sa şi în faţa arhiereilor şi a bătrânilor, dar nu a putut să meargă în faţa lui Iisus şi să spună: “Îmi pare rău. Iartă-mă.” Iisus, care l-a iertat pe tâlharul pocăit de pe cruce, l-ar fi iertat şi pe Iuda, dacă ar fi mers la picioarele crucii şi şi-ar fi mărturisit greşeala. Ce bine ar fi fost să fi înţeles că răsplata pentru cererea de iertare şi pentru mărturisire depăşeşte cu mult umilinţa şi ruşinea din momentul în care spunem: “Îmi pare rău.”

\r\n

Atunci când fiul risipitor a spus: “Am păcătuit”, el nu s-a oprit aici. Dacă s-ar fi oprit aici ar fi putut însemna disperare şi auto-compătimire. El a făcut următorul pas. A spus: “Sculând-mă, mă voi duce la tatăl meu”. Aceasta este ceea ce ne îndeamnă Iisus să facem. Când ne vedem aşa cum suntem cu adevărat, ne este ruşine de noi înşine, şi ne este greu să ne acceptăm pe noi înşine, putem însă să fim siguri de un lucru – Dumnezeu ne va accepta aşa cum fiul risipitor a fost acceptat în Evanghelia de astăzi:

\r\n

“Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. […] Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

\r\n

Acesta este modul în care Dumnezeu ne primeşte atunci când, cu adâncă părere de rău în inimile noastre, venim la El cu aceste cuvinte magice: “Am greşit.” Două dintre cuvintele care sunt cel mai dificil de spus în sine, în faţa celorlalţi şi a lui Dumnezeu. Însă pentru persoana care reuşeşte să îşi adune suficient curaj pentru a le spune, urmează iertarea, pacea, o nouă putere şi o nouă şansă în viaţă.

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *