RELIGIA ŞI ŞTIINŢA

\r\n

Puterea de a face ştiinţă şi de a avea religie este un privilegiu al omului, în virtutea căruia el stăpâneşte lumea fizică şi îşi asigură un loc de frunte în lumea spiritelor, aproape de Dumnezeu, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul. Căci raţiunea, pe care se întemeiază ştiinţa şi credinţa, care stă la baza religiei, sunt cei doi ochi cu care omul priveşte vremelnicia şi veşnicia.

\r\n

Ştiinţa este cercetarea lumii materiale, a tot ce cade sub simţuri; iar religia este cunoaşterea a ceea ce stă mai presus de simţuri, a supranaturalului. Ştiinţa se ocupă de cele mărginite şi trecătoare, de ceea ce poate fi măsurat şi cântărit, într-un cuvânt de lumea sau de realitatea fenomenală sau materială; iar religia se ocupă de infinit şi veşnicie, de realitatea noumenală, transcedentală sau spirituală. Chiar când se opreşte la cele materiale şi trecătoare, când face din ele obiectul cercetărilor sale, religia le priveşte sub specie aeternitalis,

\r\n

aşa că investigaţiile ştiinţei nu se intersectează cu ale religiei. Din această cauză, raportul între religie şi ştiinţă a fost simbolizat când prin două cercuri concentrice, unul mai mic şi altul mai mare, cel mic reprezentând ştiinţa, cel mai mare religia, când prin două cercuri care se întretaie şi au deci un sector comun.

\r\n

Scopul ştiinţei este ca, prin cunoaşterea materiei şi a legilor ei, să ne facă stăpâni peste lumea materială; scopul religiei este să ne facă fericiţi în lumea aceasta şi în cea veşnică.

\r\n

Mijloacele de cercetare ale ştiinţei sunt observarea, experienţa şi raţiunea, după cum avem de-a face cu ştiinţe de observaţie, cum sunt ştiinţele naturale în general, sau ştiinţe experimentale, cum sunt ştiinţele fizico-chimice, ori cu ştiinţe abstracte sau de sinteză, cum sunt matematica pură şi filosofia şi, în mod deosebit, logica şi metafizica. De altfel, observaţia şi experienţa pot fi privite ca aplicări sau mijloace de investigare ale raţiunii, aşa că s-ar putea zice că ştiinţa în genere se foloseşte de raţiune ca unic mijloc de cercetare.

\r\n

Mijloacele de cunoaştere ale religiei sunt credinţa şi revelaţia. Credinţa este atât primirea ca adevărate a lucrurilor ce întrec puterea de pricepere a minţii omeneşti, cât şi primirea ca adevărate a celor afirmate de o persoană vrednică de încredere sau de o autoritate ori instituţie, cum este de exemplu Biserica.

\r\n

Intre mijloacele de cunoaştere ale ştiinţei şi ale religiei sau, ceea ce este tot acelaşi lucru, între credinţă şi între raţiune, nu este şi nu poate fi dezacord. Mai întâi, pentru că amândouă sunt date omului de Dumnezeu şi al doilea, pentru că ele se ajută reciproc. Raţiunea precede  credinţei  şi-i  pregăteşte  terenul,  construind temeliile intelectuale pe care le ridică credinţa; iar după ce credinţa este în posesia adevărurilor revelate, tot ea scrutează şi analizează adevărurile de credinţă, spre a le putea face inteligibile şi accesibile minţii. La rândul său, credinţa luminează raţiunea şi o călăuzeşte prin labirintul diverselor sisteme şi păreri, iar revelaţia deschide noi orizonturi şi adânceşte privirile atât ale credinţei, cât şi ale raţiunii.

\r\n

Dar e ceva mai mult. Credinţa, ca admitere de adevărate a celor afirmate de o persoană demnă de încredere, nu se întâlneşte numai în religie, ci şi în ştiinţă. Foarte multe afirmaţii se primesc aici, fără a fi controlate sau experimentate din nou, numai pentru că au fost făcute de alţi cercetători mai înainte. De exemplu cine a văzut atomii sau eterul? Câţi dintre noi au măsurat lun­gimea meridianului pământesc, sau au calculat mărimea şi depărtarea de pământ a soarelui şi a celorlalte corpuri cereşti? Câţi au experimentat efectul cutărui sau cutărui medicament sau tratament în vindecarea unei boli oarecare? Şi totuşi, admitem acestea toate, numai pentru că, credem că sunt într-adevăr aşa, că cei care le-au constatat, stabilit şi experimentat, nu ne mint.

\r\n

Iată deci un mijloc comun de cunoaştere şi pentru religie şi pentru ştiinţă.

\r\n

Siguranţa cunoştinţelor ştiinţifice nu este, cum se afirmă adesea, mai mare decât a celor religioase, ci s-ar putea zice dimpotrivă. Raţiunea nu este un organ in­failibil şi nici suficient pentru o cunoaştere adecvată, precisă a lucrurilor şi fenomenelor. Ea se poate înşela fie din cauza simţurilor, care îi transmit uneori impresii greşite, fie din cauza funcţionării ei defectuoase.

\r\n

Aşa de exemplu, văzul ne înfăţişează un baston scufun­dat în apă, ca frânt de la suprafaţa apei, un turn pătrat văzut din depărtare ca rotund, trenul în mers ca stând pe loc, iar stâlpii de telegraf de pe margine ca fugind etc.

\r\n\r\n

\r\n\r\nCând ne lovim în ochi, vedem stele verzi, fără ca să fie ceva real, când ne ţiuie urechile, auzim un sunet, fără ca să fie produs de ceva din afară de noi, când pipăim un obiect prea rece, ni se pare că frige etc. Apoi, în iluzii şi halucinaţii, ceea ce ni se pare că vedem sau auzim, ori nu corespunde la nimic real în afară de noi, sau este cu totul altceva. în toate aceste cazuri şi în altele asemănătoare, raţiunea este indusă în eroare de către simţuri şi judecăţile pe care ea le face pe baza acestor date false ale simţurilor sunt greşite. Ea se poate înşela singură în formarea judecăţilor, căci ce altceva sunt sofismele sau paralogismele? De câte ori din aceeaşi observaţie sau experienţă nu se trag concluzii diferite, după observator sau experimentator?\r\n\r\nCât de felurită este înţeleasă lumea de raţiune, ne-o arată în fine diferitele sisteme filosofice, materialism, pozitivism, realism, idealism, spiritualism, pragmatism, fenomenalism, utilitarism etc, cu diferitele lor nuanţe. După unii cugetători, putem cunoaşte, cu ajutorul raţiunii, atât lumea materială sau fenomenală cât şi pe cea noumenală sau spirituală, ori metafizică sau transceden-tală; după alţii, numai pe cea materială, iar după alţii, ca de pildă după Kant, nici din aceasta nu cunoaştem decât aparenţele, pe când adevărata realitate, res ipsa,dasDing an sicii, sau esenţa lucrurilor ne este necunoscută. Părerea lui Kant a găsit susţinători şi între oamenii de ştiinţă pozitivă, ca exemplu Auguste Comte, William James, Einstein, Poincare, ducele Broglie ş.a., aşa că astăzi se vorbeşte foarte mult de relativitatea ştiinţei în genere.\r\n\r\nNu tot aşa este în materie de credinţă sau de religie. Aici siguranţa pe care o dă credinţa, sprijinită pe raţiune şi luminată de revelaţie, este aşa de mare, că omul îşi sacrifică viaţa pentru ceea ce crede. Dovadă, milioanele de martiri creştini.\r\n\r\nFolosul pe care îl trage omul de pe urma ştiinţei este, de asemeni, foarte mare. în deosebi uimitoarele progrese ale tehnicii moderne în aplicaţiile electronicii, în transport, cercetare, medicină, terepeutică etc, în folosirea în diferite scopuri a mijloacelor de tot felul, utilizarea un­delor şi a razelor laser etc, uşurează mult viaţa materială şi o fac mai plăcută. Apoi lărgind sfera cunoaşterii, ştiinţa a redus, în bună parte, necunoscutul şi face pe om să se simtă mai sigur şi mai fără grijă în mijlocul naturii. Insă, mulţumirea sufletească sau fericirea nu o dă decât credinţa în Dumnezeu sau religia. Ea singură răspunde deplin la cele trei întrebări, care frământă sufletul omenesc: De unde venim noi? Cine suntem? Unde mergem?\r\n\r\nRăspunzând la aceste întrebări, ea ne lămureşte asupra rostului vieţii, completând şi confirmând ceea ce spune raţiunea sau ştiinţa şi dându-ne fericirea pe care ştiinţa nu ne-o poate da. în acest fel, religia şi ştiinţa se ajută şi se întregesc una pe alta.\r\n\r\n2. Un conflict între credinţă şi raţiune, sau între religie şi ştiinţă nu este cu putinţă din nici un punct de vedere, deoarece amândouă îşi au câmpul de activitate, scopul şi mijloacele de cercetare diferite, iar dacă au şi un mijloc de cercetare comun – credinţa – aceasta contribuie şi mai mult la realizarea armoniei depline dintre ele.\r\n\r\nDacă sunt apoi probleme comune, acestea se pot rezolva prin bună înţelegere sau păstrându-şi fiecare punctul său de vedere, sau, mai bine, admiţându-se soluţia dată de aceea din domeniul căreia face parte mai mult problema în litigiu.\r\n\r\nAşa de pildă, dacă este vorba de Dumnezeu, de suflet, de creaţie, de viaţa viitoare etc. raţiunea sau ştiinţa trebuie să se plece în faţa religiei; iar dacă este vorba de mişcare planetară, de compoziţia chimică a anumitor corpuri, de efectul unui medicament etc, religia trebuie să dea întâietate ştiinţei.\r\n\r\nAcest raport de înţelegere şi concesie reciprocă ÎI exprimă naturalistul Dennert prin cuvintele: Ştiinţa este un grad mai mare de siguranţă în unele lucruri, în care credinţa este unul mai mic. în cele veşnice, însă, credinţa este siguranţa absolută. în sfera ei, ea este ştiinţă.\r\n\r\nS-a vorbit totuşi şi se vorbeşte de unele conflicte între religie şi ştiinţă. însă repetăm că niciodată nu au existat conflicte între adevărata ştiinţă şi adevărata religie, nici între adevăraţii oameni de ştiinţă şi adevăraţii oameni religioşi şi nici nu pot exista. Au existat însă şi vor exista conflicte între falşii reprezentanţi ai ştiinţei, între pseudoînvăţaţi şi pseudocredincioşi, între cei care n-au pătruns cu adevărat în tainele ştiinţei, de o parte, şi cei ce n-au pătruns în sanctuarul credinţei, de altă parte.\r\n\r\nIstoria ştiinţelor şi a Bisericii ne confirmă aceasta. Ea ne arată că cei mai mari învăţaţi, adevăraţii oameni de ştiinţă, au fost totodată şi oameni credincioşi, care au vorbit cu adânc respect de religie şi nu şi-au permis să discute cu uşurinţă despre lucrurile sfinte. La fel, nici adevăraţii credincioşi şi teologi cu adevărat mari nu s-au amestecat în problematica ştiinţei pure şi n-au dezapreciat valoarea ştiinţei.\r\n\r\nPentru a ne convinge pe deplin de aceasta, este de ajuns să cităm câteva nume din numărul mare al învăţătorilor, care au fost totodată şi profund religioşi: Newton, Kepler, Herschel, Faye, Wolf, astronomi: Pascal, Gauss,   Euler,   Cauchi,   matematicieni: Linne,   Civier, Lamarck, Agassiz, Geofroy Sainl-Hilaire, naturalişti: Lavoisier, Liebig, chimişti; Volta, Bunsen, Ampere, Faraday, Bequerel, Robert Mayer, Hertz, fizicieni: Claude Bernard, Pasteur, şi Dr. Păulescu, fiziologi: Humbold, Weitz, Ratzel, Qualrefages, etnologi: Ranke, Momsen, is­torici; Descartes, Leibnilz, Kant, Hegel, Fichte, Iacobi, Fechner, Renouvier, Boutroux, filosofi.\r\n\r\nMarele Bacon de Verulam a zis: Ştiinţa multă apropie pe om de Dumnezeu, iar ştiinţa puţină şi fără credinţă, îl îndepărteazăl)\r\n\r\nNota 1. Iată însăşi cuvintele în care îşi exprimă sentimentul lor religios, câţiva din marii învăţaţi:\r\n\r\nAstronomul Kepler (t 1630) în cartea sa Armonia lucrurilor. O, tată al lumii! Tu ce prin lumina firii aprinzi în noi aspiraţii după lumina graţiei Tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi ! Iată cum îţi mulţumesc eu Ţie, Făcătorul şi Stăpânul meu, că Tu m-ai deslătat prin creaţiunea Ta, căci mult m-a fermecat opera mâinilor Tale.\r\n\r\nChimistul 11 Doyle (f!691) spune: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiei fără a vedea degetul lui Dumnezeu”.\r\n\r\nAstronomul W. Herschel (tl822) spune într-un loc: „Cu cât se lărgeşte câmpul ştiinţei, cu atât mai numeroase şi mai irecuzabile devin dovezile despre existenţa eternă a unei inteligenţe creatoare şi atotputernică. Geologi, matematicieni, astronomi, naturalişti, toţi au adus piatra lor la acest mare templu al ştiinţei, templul ridicat pentru însuşi Dumnezeu”.\r\n\r\nR. von Mayer, descoperitorul legii energiei, spune, de asemenea: „Dacă minţile superficiale, cărora le place mult să figureze ca eroi ai zilei, nu vor să recunoască nimic mai departe, mai înalt, dincolo de lumea materială, nu trebuie învinuită ştiinţa de această atitudine ridicolă a câtorva singuratici, ceea ce nu le poate fi spre cinste şi folos”.\r\n\r\nP. Termier (f 1930),profesor de Geologie la Şcoala de Mine şi membru al Academiei de Ştiinţe din Paris: „Este o altă categorie de învăţaţi, care privesc ca artificială, convenţională, şi deci cu putinţă de depăşit, limita dintre cele două domenii: ştiinţific şi religios… Este o potrivire reală între datele ştiinţei şi ale credinţei creştine. Fără să demonstreze adevărul creştinismului, ştiinţele, în totalitatea lor, dispun spiritul să recunoască existenţa lui Dumnezeu, a sufletului, a legii morale şi că aici suntem făcuţi pentru un scop supraomenesc. Dumnezeu, sufletul, legea morală, nemurirea nu sunt, desigur, tot creştinis­mul, dar sunt temelia pe care se reazemă creştinismul în fiecare din  noi”.  Ioan G. Savin – Curs de Apologetică, cap. VII.\r\n\r\n

\r\n

 Extras din: „TEOLOGIA LUPTĂTOARE” de MITROPOLITUL IRINEU MIHÂLCESCU

\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *