Tăria smereniei i-a adus multă cinstire

Trăim bucurii sfinte prilejuite de măreaţa sărbătoare a mutării, prin moarte, la viaţa cea veşnică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, timp de rugăciune şi alese cântări aduse Împărătesei cerului. Înscriindu-mă în frumoasa tradiţie de a-i aduce laudă şi preacinstire, mi-am propus să aştern câteva gânduri izvorâte din dragoste pentru cea care mi-a marcat toată existenţa în chip fericit, încercând să răspund la întrebarea: cât de umană a fost Născătoarea de Dumnezeu?

\r\n

Încă din primele veacuri creştine au existat rătăciri care negau umanitatea Fecioarei Maria, afirmând că ea ar fi fost o entitate spirituală, trimisă pe pământ cu scop bine definit, zămislirea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Tocmai de aceea, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur mărturisea că moartea ei a avut ca noimă să demonstreze unor asemenea eretici că se înşală. În acelaşi timp, cunoscând sfinţenia vieţii ei, mulţi creştini o cinsteau nu ca pe o făptură umană, ci ca pe o zeiţă, fapt ce a dat naştere unor secte. De-a lungul timpului, credincioşii au exagerat fie sfinţenia ei, dându-i o supracinstire apropiată de adorarea lui Dumnezeu, fie umanitatea ei, dându-i o cinstire neconformă cu rolul ei unic avut în iconomia mântuirii neamului omenesc. Unii, cochetând cu astfel de idei şi neputând a înţelege o aşa „întovărăşire“ cu Dumnezeu din partea unei făpturi omeneşti supuse păcatului, au afirmat că Fecioara Maria ar fi fost predestinată, răpindu-i astfel orice virtute personală. Alţii au aşezat-o peste fireştile legi omeneşti printr-o decizie a lui Dumnezeu, făcând din ea un fel de făptură supraumană, o excepţie de la regulă, necesară întrupării lui Iisus. Desigur că, în ambele cazuri, s-a trunchiat vrednicia Preasfintei Maici ca fire pământeană supusă tentaţiilor de tot felul, de a împlini cu plenitudine voia divină. Ştim din scrierile Sfinţilor Părinţi că întreaga viaţă a Maicii Domnului a fost o paradigmă de smerenie şi ascultare. Însuşi Dumnezeu Tatăl, cu o nesfârşită răbdare, a aşteptat, şi nu a predestinat, o astfel de mamă pentru Hristos, iar umanităţii i-au trebuit mii de ani ca să atingă, printr-o singură persoană, apogeul desăvârşirii umane. Astfel, cea care s-a învrednicit de o asemenea cinste, de a fi Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat demnă de ea, iar cei ce neagă desăvârşita ei umanitate îi răpesc această vrednicie. Căci în ce stă minunea acestei vrednicii, dacă nu în slăbiciunea făpturii umane şi în tăria smereniei şi a ascultării ei desăvârşite. De aceea, cultul Maicii Domnului este unul foarte dezvoltat, egal cu cel al Mântuitorului Iisus Hristos. Din acest motiv, Fecioara Maria este pomenită în toate ceremoniile religioase ale Bisericii. Ştiut este faptul că numărul de acatiste şi paraclise ale Sfintei Marii depăşeşte pe cele ale Mântuitorului şi ale celorlalţi sfinţi. Dacă Hristos este centrul cultului divin public, cred că Maica Sa reprezintă centrul cultului divin particular. Prăznuim aşadar trecerea prin moarte a Maicii Domnului şi ridicarea cu trupul la Cer, nu prin forţe proprii, ci din mila şi iubirea Dumnezeiescului ei Fiu. V-aţi întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă trupul ei ar fi rămas în mormânt? În mod sigur, binecuvântata criptă ar fi devenit cel mai dorit şi mai vizitat loc de pe pământ. Fiecare creştin, şi nu numai, şi-ar fi dorit să i se închine, cultul Maicii Domnului căpătând trăsături nebănuite. Toate acestea ar fi dus, cred, la o cinstire separată de cea a Mântuitorului Hristos sau la o tendinţă de egalizare a rolului Fecioarei Maria cu cel al Fiului ei. Cred că mutarea trupului Maicii Domnului din mormântul din Ghetsimani, după trei zile de la moartea ei, a fost un act al dragostei lui Dumnezeu pentru Fecioara Maria, ca să arate lumii cinstea de care Fecioara se bucură înaintea lui Dumnezeu, dar și o dovadă a milei şi înţelepciunii divine, Dumnezeu cunoscând slăbiciunea sufletului şi uşurătatea minţii noastre. Dionisie Areopagitul spunea în acest sens: „…iau martor pe Dumnezeu că, dacă n-aş fi avut în minte şi în inimă învăţătura dumnezeiască, aş fi socotit pe Fecioara ca pe adevăratul Dumnezeu şi i-aş fi dat închinăciunea care se cuvine numai adevăratului Dumnezeu“.

\r\n

arhim. Mihail Daniliuc