Preotul băcăuan Gabriel Radu-Ichim, care slujeşte pentru surzi la bisericaAcoperământul Maicii Domnului”, obişnuieşte să îngroape pe banii lui morţii părăsiţi la morga Spitalului Judeţean de Urgenţă din Bacău. Pe lângă faptul că a suportat toate cheltuielile înmormântărilor, el le face şi slujbe celor decedaţi, dar şi praznice.
După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
– Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
Părintele Ciprian Negreanu, cu o simplitate extraordinară, în câteva fraze, face o radiografie foarte precisă a raportării noastre la Dumnezeu. Nu ne cere mult Domnul, arată Părintele, dar nici puţinul acela nu suntem dispuşi să-l dăm. Căutăm obsesiv vindecarea trupului, uitând de importanţa sufletului. Ne este frică de ceea ce va veni, fără însă a ne pocăi, dar ne plângem. Iată un cuvânt viu, unde aflăm şi o delicată mustrare, dar şi un îndemn la bucurie, venit din durerea Părintelui că am uitat lucrurile simple lăsate de Dumnezeu, cele care ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor.
На протяжении десяти лет я состояла в секте т.н. «свидетелей Иеговы». Моя мама, ныне почившая р.Б. Иоанна, умоляла меня одуматься, просила оставить заблудшую жизнь и обратиться на путь истины. Тогда эти слова меня раздражали, более того, вызывали у меня большой протест, из-за чего я много раз ссорилась с мамой и с близкими мне людьми.
Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt una dintre cele mai frumoase scrieri filocalice. Condensând multe gânduri bune și idei luminoase, această lucrare reprezintă un veritabil tratat despre virtutea iubirii. Constituie de asemenea o mărturie exigentă despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să fie considerat drept iubire, un discernământ pe care lumea actuală este pe cale să-l piardă.
„Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4: 16).
Fraţilor, acest cuvânt s-a grăit cu privire la trupul duhovnicesc, care este Sfânta Biserică a lui Dumnezeu.
Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfântul episcop Haralambie.
Să nu caute nimeni ale sale, ci fiecare şi ale altuia” (Filipeni 2, 4). „Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine spre zidire” (Romani 15, 2).
Să zicem că n-ai ură faţă de nimeni, că-i iubeşti pe toţi oamenii, însă ştii că o rudenie de-a ta a interpretat greşit câteva gesturi de-ale tale şi nu te mai „înghite”. Tu-l iubeşti, dar el are probleme cu tine.
Care sunt foloasele rugăciunii?
Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice, dar Dumnezeu însă nu împlinește totdeauna și numaidecât rugăciunile noastre.
– De ce Dumnezeu nu îi omoară pe ucigaşi, eretici, revoluţionari, desfrânaţi încă de când se află în pântecele mamei lor, pentru a le mântui sufletele de gheena focului şi a-i scăpa pe alţii de reaua lor influenţă?
Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!
Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.
În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a douăsprezecea carte a Vechiului Testament: Cartea a patra a Regilor.
„Duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale„. Sfântul Efrem mărturiseşte că nimeni nu poate dobîndi nici unul din aceste daruri, de nu le va primi de la Dumnezeu. Chiar mai mult decît atît, nici măcar să iertăm pe alţii nu putem fără ajutorul lui Dumnezeu: „Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu„.
Cum sună acelaşi lucru în Tatăl nostru? „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Dar Sfântul Efrem ne arată practic cum ajungem la starea de a ierta greşelile fratelui. Cum? Prin vederea propriilor greşeli.
Sfântul Efrem ne tâlcuieşte ceea ce Hristos ne arată în rugăciunea Tatăl nostru şi ne arată felul prin care putem să ajungem să nu mai fim judecaţi, să fim iertaţi de Dumnezeu, aşa cum noi iertăm. Dar cum iertăm noi? Fără vederea propriilor păcate, nimeni nu-L poate ierta pe aproapele său. Dar şi această vedere nimeni nu o poate avea decât în dar de la Dumnezeu. Numai venind Duhul Sfânt, omul îşi descoperă ceea ce este. Sfântul Ioan Scărarul spune: aşa cum printr-un acoperiş crăpat, raza de lumină descoperă toate impurităţile, praful ce pluteşte în aer, până atunci nevăzut, aşa cercetarea Duhului Sfânt în inima omului descoperă răutăţile şi patimile lui. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 102-103)
Nu judeca, iartă, dă… La prima vedere, numai pierderi şi nici un câştig. Şi totuşi, iată făgăduinţa: Nu judeca, şi nu vei fi judecat; iartă, şi ţi se va ierta; dă, şi ţi se va da. Câştigul nu se vede acum, dar el se va adăuga, fără nici o îndoială, celui ce face din toată inima numitele „cheltuieli”; i se va adăuga tocmai atunci când va simţi mai mult nevoia de neosândire şi iertare. Cum se va bucura cel ce se va învrednici să primească dintr-o dată aceste bunătăţi, parcă pe degeaba! Cum se va întrista şi amărî cel care n-a ştiut să se folosească cu iscusinţă de averea sa, la vremea potrivită! Va vrea atunci să ierte tot şi să dea toate ale sale, dar va fi prea târziu; fiecare lucru la vremea lui. Toţi însă aleargă după câştigul care pică iute în mână, aproape deodată cu cheltuiala. Cel care cheltuieşte duhovniceşte seamănă cu unul care aruncă în vânt, numai că el nu în vânt aruncă, ci în mâinile lui Dumnezeu. în aceste mâini bunurile tale sunt în pază sigură şi le vei primi înapoi neîntârziat. Nu ţi se cere decât credinţă şi nădejde.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 185)
Având în vedere moartea sufletului, adevărata moarte, i-a numit Mântuitorul morți pe toți oamenii din vremea petrecerii Lui pe pământ care nu luau aminte la atotsfânta Lui învățătură, de care este neapărată nevoie pentru mântuire, singurul lucru de trebuință pentru adevărata viață a omului: „Lasă morții să-și îngroape pe morții lor” (Lc. 9, 10), i-a zis El următorului Său care cerea îngăduința să se despartă pentru o vreme de Domnul și de luarea aminte la sfânta Lui învățătură ca să-și îngroape părintele răposat. Morți i-a numit Domnul pe cei vii după trup care erau cu adevărat morți, fiindcă muriseră cu sufletul. Dintre acești morți, cei ce rămân străini de Hristos de-a lungul întregii vieți pământești și pleacă în veșnicie în starea aceasta nu cunosc învierea în tot răstimpul dat pentru această înviere și care este cuprins între cele două veniri ale lui Hristos: între prima, care s-a săvârșit, și ce-a de-a doua, care va să se săvârșească. „Iar ceilalți morți nu au înviat”, spune despre ei văzătorul tainelor, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, „până ce nu se va sfârși mia de ani” (Apoc. 20, 5).
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, Editura Sofia, p. 74-75)
Începutul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti sunt înfrângerea, smerenia şi umilinţa, care purced din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. „Aproape este Domnul de cei cu inima înfrântă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui” (Psalmi 33, 18). „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50, 18).
Un vestitor al Evangheliei l-a învăţat pe un mare păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind două săptămâni la rând o rugăciune din doar patru cuvinte: „Doamne, arată-mi inima mea!”. După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar. Îşi „aflase” inima. Această „aflare” este începutul mântuirii.
Cu această „aflare” s-a mântuit și vameşul. Când ai ajuns la „aflarea” aceasta, Duhul Sfânt te duce mai departe, în faţa iubirii lui Dumnezeu.
(Preot Iosif Trifa, Oglinda inimii omului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, p. 41)
Fericitul Ieronim, pe când trăia în Palestina și se nevoia la peștera de la Bethleem, unde s-a născut Mântuitorul nostru, a avut de Crăciun o vedenie minunată. I s-a arătat Domnul Iisus Hristos ca un prunc și l-a întrebat: „Ieronime, acum când toți Îmi dăruiesc câte ceva, tu ce-Mi vei dărui?” „Virtuțile și rugăciunile mele”, i-a răspuns fericitul Ieronim. „E foarte bine, dar altceva Îmi mai dăruiești?” „Inima mea, sufletul meu și chiar pe mine însumi!” „Și aceasta o primesc; dar Eu doresc și altceva de la tine!” „Ce altceva aș putea să-ți dau, Doamne?”, a întrebat, nedumerit, iubitorul de Hristos. „Dăruiește-Mi păcatele tale!” Fericitul Ieronim, cu inima înfrântă a început să plângă. El a întrebat printre lacrimi: „Și la ce-Ți trebuie, Doamne, păcatele mele?” „Vreau să le iau asupra Mea!”
Ați auzit? „Dă-Mi păcatele tale!”, Iisus Hristos dorește păcatele noastre. Să I le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei și El ni le va ierta!
(Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei, Traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi și Petre-Valentin Lică, Editura Sophia, București, pp. 77-78)
Copiii mei, pe cât putem, să iertam din toată inima, ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu! Aceasta este înţelegerea dintre Dumnezeu şi om, „contractul” dintre Creator şi om. Iertând şi noi din toată inima semenilor noştri, vom fi iertaţi de către Dumnezeu. Întreaga noastră viaţă produce continuu păcate. Păcatuim permanent cu gândul, cu inima, în general cu toate simţurile trupeşti şi duhovniceşti ale sufletului. Gândiţi-vă ce mare “producţie” de păcate avem! Dacă iertam aproapelui nostru păcatele, anulăm toată aceasta producere a păcatelor.
(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012)
– De ce se depune jurământ la cununie?
– Jurământul sau legământul se face doar de două ori în viață și două feluri de oameni pun mâna pe Evanghelie și pe cruce totodată: cel ce se cunună și călugărul, care se jură în clipa în care s-a tuns călugăr. Când te faci călugăr și când te căsătorești tot cununie se numește. Călugărul se cunună cu Hristos direct, slujește Evanghelia, poartă crucea în inimă și-n mâinile sale, se luptă cu văzuții și nevăzuții vrăjmași. Ți-ai luat crucea și legământul căsătoriei? Ai pus mâna pe Evanghelie? O Evanghelie, o Cruce și o cununie, nu două! Femeia, până la 40 de ani, și bărbatul, până la 45 ani, și, dacă din prima căsătorie soțul sau soția ți-a murit, fără să ai copii, cu dezlegarea arhiereului și a duhovnicului poate avea loc a doua căsătorie. Dar nu așa: anul și cununia! Ferească Dumnezeu! Că ne ducem de râpă ca neam dacă vom continua așa. Jurământul este valabil în veci și după jurământul dintâi vei fi întrebat la Judecată, chiar dacă ai două cununii. Lăsați-mă cu nepotrivirea de caractere! Cununia nu-i sport, e un jurământ, e un legământ, este o cruce, dacă luăm în serios lucrurile. Rezistați și luați căsnicia așa cum trebuie să fie, cu frică de Dumnezeu și cu binecuvântarea preotului și, astfel, nu se va destrăma!
(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania, Taina Împăcării, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 42-43)
Users Today : 3612
Users Yesterday : 5686
This Month : 92302
This Year : 148307
Total Users : 645121
Views Today : 21970
Total views : 3969124